Aflat în vizită în România, la sfârşitul lunii august 2011, adică la şapte luni de la declanşarea războiului civil sirian, fostul ministru de Externe şi prim-ministru al Turciei, Ahmet Davutoğlu, autor al celebrei teorii intitulată „Zero probleme cu vecinii”, declara că politica externă a ţării sale se bazează pe principiile paradigmei menţionate, adică a păstrării unui echilibru stabil între libertate şi securitate. „Stabilitatea internă a unei ţări, spunea demnitarul turc, depinde de echilibrul dintre libertate şi securitate. Dacă sacrificăm libertatea în favoarea securităţii, se va ajunge la un regim totalitar, iar dacă, dimpotrivă, sacrificăm securitatea în favoarea libertăţii, ajungem la anarhie.”

De atunci, eşichierul intern şi vecinătatea orientală a Turciei au cunoscut o neîntreruptă serie de răsturnări dramatice. Aflată în căutarea echilibrului ideal dintre libertate şi securitate, Turcia s-a implicat activ şi constant în evoluţiile din proximitate, războiul intern din Siria oferind cele mai frecvente prilejuri de manifestare sui generis a doctrinei de politică regională a regimului Erdogan, inclusiv prin intervenţii armate. Operaţiunile „Scutul Eufratului” şi „Ramura de Măslin”, desfăşurate în interiorul teritoriului naţional al Siriei, departe de a urmări echilibrarea dintre dintre securitate şi libertate şi soluţionarea, pe cale politică, a crizei siriene au avut, aproape exclusiv, două obiective de natură eminamente securitară. Pe de-o parte este vorba despre eliminarea „terorismului kurd”, considerat, prin tradiţie, la Ankara, drept o ameninţare existenţială la adresa integrităţii şi unităţii naţionale. Pe de cealaltă parte, este vorba despre eliminarea fenomenului terorist islamist, privit nu atât ca o ameninţare la adresa securității, cât, mai degrabă, ca o provocare la fel de ameninţătoare pentru modelul islamului laicist, din a cărui diseminare preşedintele Erdogan şi-a făcut un titlu definitoriu al trecerii sale prin istorie.

Acestui dublu obiectiv i-au fost circumscrise, prin forţa împrejurărilor, şi relaţiile de alianţă stabilite cu alţi doi actori capitali activi pe scena conflictului sirian - Federaţia Rusă şi Iranul. Împreună cu aceștia Ankara s-a angajat în aşa-numitul „proces Astana – Soci” care, paralel dacă nu chiar opus „Procesului Geneva” de pacificare a Siriei sub auspiciile ONU, au elaborat şi pus în aplicare un sistem de „zone de descaladare”. Acestea au fost amplasate în punctele cele mai fierbinţi ale frontului sirian, ca premize pentru o extindere ulterioară şi progresivă a „detensionării” la nivelul întregului eşichier politico-militar sirian. Chiar dacă o asemenea formulă nu şi-a dovedit eficienţa şi utilitatea credibilă, sau, mai degrabă, tocmai din acest motiv, Turcia a găsit în acestea un pretext şi un argument pentru promovarea obsesivă a doctrinei sale profund ostilă comunităţii kurde siriene. Comunitatea în cauză este considerată a fi aripa militară a Partidului Muncitoresc Kurd (PKK) al lui Abdullah Ocalan, lideră a coaliţiei arabo-kurde antiterorist-islamiste, susţinută de Statele Unite şi cu o contribuţie notorie la victoriile pe care aliaţa multistatală condusă de SUA le-a obţinut împotriva grupării teroriste ISIS/DAISH. Astfel, doctrinarii şi planificatorii turci ai regimului Erdogan au lansat ideea creării unei „centuri de securitate” de-a lungul frontierei dintre nordul Siriei şi Turcia, de la intrarea Eufratului pe teritoriul sirian, la nord-vest, până la punctul extrem din nord-est al graniţei dintre Siria şi Irak. Având o lungime de 480 km şi o profunzime de 30-40 kilometri în zona siriană de prezenţă a comunităţii etnice kurde, zona-tampon este concepută ca un coridor de separare între aceasta şi teritoriul turc. Este controlată de armata turcă şi „curăţată” de orice sursă de ameninţare de securitate la dresa Turciei din partea „teroriştilor kurzi”. În plus, Recep Tayyp Erdogan are în vedere ca proiectata „zonă securizată” să devină destinaţie pentru cca. 2 milioane (din 3.5 milioane) de refugiaţi sirieni aflaţi în prezent pe teritoriul turc şi care ar urma să fie repatriaţi şi stabiliţi în această regiune a Siriei.

Susţinut intens de mijloacele turceşti de informare în masă şi de retorica oficială a conducerii de la Ankara, proiectul a fost prezentat de însuşi preşedintele Erdogan de la tribuna recentei sesiuni de toamnă a Adunării Generale a ONU (vezi foto). Ulterior, şeful statului turc a reiterat în mai multe ocazii decizia de a interveni, aerian şi terestru, în nord-estul Siriei „în orice moment şi fără o notificare prealabilă”.

Într-o primă reacţie la intenţiile lui Erdogan, preşedintele american Donald Trump şi-a exprimat dezacordul în termeni categorici, ameninţând chiar că, în cazul unei intervenţii turceşti în zona aliaţilor kurzi sirieni ai Americii, va impune Turciei sancţiuni drastice care vor însemna „dispariţia totală a economiei turceşti”. Dar, în urma unei discuţii telefonice cu Erdogan, la 7 octombrie, liderul de la Casa Albă şi-a schimbat poziţia, anunţând că Statele Unite nu se vor implica militar într-un nou episod de război în Siria şi că cei cca 200 de soldaţi americani desfăşuraţi în nord-estul sirian vor fi retraşi din zona lor de prezenţă, decizie care a şi început să fie pusă în practică două zile mai târziu.

Reacţii nu mai puţin ostile proiectului turcesc au venit, cum era şi firesc, din partea comunităţii kurde siriene şi a formaţiunilor sale armate care, cu sprijinul coaliţiei antiteroriste internaţionale şi cu sacrificii umane evaluate la cca 11.000 de oameni, au reuşit să-şi extindă aria de prezenţă la sud de fluviul Eufrat. Acolo au constituit un sistem propriu de administraţie locală, fără a aspira în mod explicit la o formă de independenţă statală (Rojava), ci doar la consolidarea propriului regim de autonomie administrativă. Liderii kurzi nu au întârziat să-şi declare dreptul la autoapărare în cazul unei intervenţii militare turceşti, avertizând că aceasta ar putea să însemne reaprinderea unui război de amploare în Siria şi noi valuri de refugiați strămutați fie pe teritoriul sirian, fie în afara acestuia. Forţele armate ale minoritarilor kurzi, aşa-numitele „Unităţi de Apărare a Poporului” constituie, în momentul de faţă, cea mai mare şi mai bine antrenată şi înarmată componentă a Alianţei Forţelor Democrate (QSD) din Siria, care înglobează facţiunile combatante ale opoziţiei siriene.

Analiştii din presa arabofonă se referă şi la alte riscuri majore atrase de o acţiune turcească de amploare care, cu timpul, ar putea să se transforme într-o ocupaţie cu tendinţe anexioniste, atâta vreme cât comunitatea internaţională nu are pârghii eficiente de descurajare a unor asemenea posibile derapaje.

Este vorba, asfel, de faptul că proiectul lui Recep Tayyp Erdogan incumbă riscul unei reactivări de ripostă a separatismului kurd din Turcia, ceea ce ar însemna revenirea acestei ţări la lungul şi sângerosul conflict cu etnicii kurzi pe care Turcia l-a cunoscut în istoria sa modernă.

Este vorba, în al doilea rând, de posibilitatea ca, în schimbul părăsirii lor de către administraţia americană, kurzii sirieni să se orienteze - cu acordul şi susţinerea Federaţiei Ruse - către identificarea unui modus vivendi cu regimul sirian al lui Bashar Al-Assad, ceea ce ar tulbura în profunzime termenii actualei ecuaţii de pace - şi aşa şubredă -, ducând la o riscantă prelungire pe termen indefinit a războiului civil din această ţară. Nu trebuie uitat că, în 2018, atunci când administraţia de la Washington a vorbit pentru prima dată de o posibilă retragere masivă a prezenţei americane din Siria, etnicii kurzi au bătut la uşa Damascului, cu propuneri de reconciliere şi alianţă, eventual într-o formulă federativă. Este adevărat că, la vremea respectivă, negocierile s-au împotmolit, dar tot atât de adevărat este că, pentru kurzi, „alternativa Bashar Al-Assad” rămâne de actualitate, ca soluţie de rezervă în situaţii extreme. De alfel, la 9 octombrie guvernul de la Damasc a produs o declaraţie în care îi chema pe concetăţenii kurzi „să se întoarcă spre Damasc şi spre Siria, care este patria lor de veacuri”. Apelul oficial sirian a intervenit la o zi după raidurile de bombardament conduse de aviaţia turcă asupra unei baze a Alianţei Forţelor Democratice din zona oraşului Hasaka, din nord-estul sirian.

Este vorba, pe de altă parte, de riscul ca o intervenţie a Turciei în Siria să conducă la un climat favorabil reactivării terorismului jihadist.

Nu trebuie ignorat faptul că forţele kurde au în custodie (în închisori sau tabere de detenţie) cca.10.000 de prizonieri jihadişti din care în jur de 2.000 sunt cetăţeni non-arabi. Ori, în condiţii de război, aceştia ar putea fi puşi în libertate sau evada, ceea ce ar însemna o afluire către zonele deşertice centrale şi către frontierele de sud-est ale ţării, cu scopul de a activa celule combatante aflate în conservare, sau de a ajunge în alte ţări din afara regiunii, cu toate consecinţele previzibile care ar rezulta din aceasta. Deja, un oficial kurd afirma, în primele zile ale intervenţiei turce, că, „pentru kurzi, prioritatea absolută o va constitui riposta la intervenţia Turciei şi nu paza teroriştilor jihadişti deţinuţi”. Va putea (sau va vrea?) Turcia să împiedice acest exod terorist?

Nu în ultimul rând, intenţia declarată a preşedintelui turc de a reloca în zona-tampon cca 2 milioane de refugiaţi sirieni (la o populaţie kurdă siriană de cca. 5 milioane (cf. Wikipedia, în timp ce alte surse indică în jur de 2 milioane,) ar avea un impact puternic destabilizator asupra morfologiei demografice siriene, cu deosebire într-o regiune al cărui specific este dat de caracterul multietnic şi multiconfesional, ceea ce ar conduce la conflicte sociale şi inter-etnice puternic destabilizatoare.

Date şi fapte. Către „Ziua Z” ( I )

9 octombrie

- Evitând orice referire la avertismentele anterioare privind „distrugerea totală a economiei turceşti” în cazul în care Turcia va interveni în nord-estul Siriei şi pe fondul criticilor mediilor politice interne - democrate şi republicane -  Donald Trump a afirmat, într-o postare pe reţeaua Twitter (la 9 octombrie) că „sunt prea mulţi cei care uită cu uşurinţă că Turcia este un mare partener comercial al Americii, că turcii sunt cei care produc scheletul de oţel al avioanelor „F35” şi că Turcia are un loc proeminent în noua Alianţă a Atlanticului de Nord”.

- Îcepând cu noaptea de 8-9 octombrie, convoaie de blindate şi transportoare ale armatei turce au început să fie concentrate în districtul Urfa Reihanli din proximitatea frontierei sud-estice a Turciei cu frontiera nordică a Siriei.

- Un comunicat al Casei Albe informează că, la invitaţia personală a preşedintelui Donald Trump, şeful statului turc, Recep Tayyp Erdogan va efectua o vizită la Washington, la 13 noiembrie, „ca oaspete personal” al liderului american şi pentru a discuta „aspecte ale relaţiilor bilaterale şi ale evoluţiilor din Siria”.

 10 octombrie

- Într-o declaraţie pentru Reuters, Badran Jiya Kurd, membru în conducerea coaliţiei Forţele Siriei Democratice, sub conducere kurdă, a afirmat că forţele siriano-kurde de opoziţie armată au în vedere iniţierea de negocieri cu guvernul de la Damasc şi cu Federaţia Rusă, cărora le vor propune măsuri comune pentru „umplerea vidului lăsat în nord-estul sirian prin retragarea din zonă a prezenţei militare americane. Conducerea administraţiei autonome kurde a proclamat stare de alertă generală în zona locuită de această etnie, pe o perioadă iniţială de trei zile. Cetăţenii kurzi au fost chemaţi să se deplasese căre frontiera cu Turcia, pregătiţi să opună rezistenţă unei intervenţii din partea ţării vecine.

- La Moscova, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a lansat un avertisment de îngrijorare faţă de „semnalele contradictorii pe care Washingtonul le lansează în legătură cu retragerea forţelor americane din nord-estul sirian. O asemenea poziţie poate să conducă la incendierea întregii regiuni, ceea ce trebuie evitat cu orice preţ”, a mai spus demnitarul rus.

- La 10 octombrie, ora locală 10.00 (ora 13.00 Greenwich), preşedintele Recep Tayyp Erdogan a anunţat declanşarea ofensivei turce în Siria, sub numele de cod „Izvorul Păcii”. „Armata noastră împreună cu Armata Naţională Siriană (formaţiunile armate ale opoziţiei, n.n.) au declanşat operaţiunea „Izvorul Păcii”, împotriva Statului Islamic, a unităţilor kurde şi ale Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK, n.n.)” a spus preşedintele Erdogan. Ulterior, într-un mesaj postat pe reţeaua Twitter, Erdogan a anunţat: „prin operaţiunea „Izvorul Păcii”, vom păstra unitatea teritorială a Siriei şi vom elibera populaţia din regiune de terorism”.

La ofensivă participă, alături de blindate, artilerie şi forţe terestre, avioane de bombardament aparținând armatei turce, care au decolat de la baza aeriană Dyarbakir din sudul ţării.

Potrivit unui comunicat al Ministerului turc al Apărării, despre declanşarea operaţiunilor au fost informate, în prealabil, SUA, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Germania, Franţa, comandamentul NATO şi secretarul general al ONU.

Imediat după începerea ofensivei, vicepreşedintele Turciei, Fuat Otkay, a declarat pentru CNN, că „teritoriile eliberate (de prezenţa kurdă, n.n.) vor fi remise proprietarilor sirieni de drept.”

 12 octombrie

După patru zile de lupte grele şi bombardamente de aviație, blindate, mortiere şi mitraliere grele, unităţile turce au intrat în oraşul kurd Ra’s Al-Ain, înaintând dinspre est spre vest, în direcţia oraşelor Tell Abyad, Minbaj (unde se află o bază aeriană a armatei ruse) şi Kobane, în vecinătatea căruia sunt concentrate unităţi americane (vezi addenda foto). Potrivit unui comunicat al Ministerului Turc al Apărării, în rândul forţelor kurde au fost înregistraţi peste 400 de morţi şi câteva sute de răniţi, în aceeaşi perioadă de timp. Potrivit unor surse ONU, între 190.000 şi 200.000 de locuitori din zonele de lupte şi-au părărsit locuinţele, iar valul de refugiaţi continuă să crească, ameninţând cu o depopulare masivă a regiunii. Observatorii subliniază că aici s-ar putea repeta, pe scară largă, măsurile adoptate de Turcia în contextul raidurilor sale precedente în zona kurdă, unde au ocupat oraşele Afrin şi Kobane pe care le-au supus, ulterior, unui intens proces de turcizare administrativă, lingvistică, economică şi administrativă, având dimensiunile şi perspectivele unei veritabile epurări etnice.

 13 octombrie

- Unităţile turceşti au pătruns pe o adâncime de 12 km în interiorul teritoriului care ar urma să constituie „centura de siguranţă” cu o lăţime de 30-40 kilometri, cucerind, în acelaşi timp, şi oraşul Tell Abyad, cea mai mare dintre localitățile de frontieră.

- La 13 octombrie, secretarul american al apărării, Mark Esper, a evocat posibilitatea iminentă ca SUA să evacueze încă 1.000 de soldaţi din nordul Siriei, existând riscul ca a ceştia să ajungă între focurile încrucişate ale beligeranţilor din teren.

- Acelaşi demnitar şef al Pentagonului, precum şi mai mulţi comentatori americani, au apreciat, pornind de la informaţiile din zona frontului, că forţele turce și arabe de opoziție comit atrocități împotriva kurzilor militari şi civili care pot fi catalogate drept crime de război.

Reacţii externe

1. La Washington, președintele Donald Trump a respins mai multe propuneri ale consilierilor săi - militari şi de la Casa Albă - ca Statele Unite să ofere sprijin unităţilor combatante kurde şi ale opoziţiei siriene angajate în luptele cu efectivele armatei turceşti. Într-o alocuțiune rostită la Washington, liderul american a afirmat: „etnicii kurzi sunt în curs de evacuare a fâşiei de securitate avută în vedere a fi înfiinţată de regimul de la Ankara. Să-i lăsăm pe turci să-şi rezolve problemele pe care le au la frontieră. Nu cred că soldaţii noştri trebuie să aibă un amestec în această problemă”.

 2. Uniunea Europeană s-a menţinut în limitele dezavuării iniţiale a ofensivei turceşti. Bruxelles-ul s-a limitat la a cere încetarea imediată a ofensivei turceşti, după ce, pe un ton considerat a fi unul de şantaj, preşedintele Erdogan a ameninţat că în cazul în care comunitatea europeană va continua să folosească sintagma „invazie” pentru a denumi intervenţia turcă, va ordona deschiderea porţilor pentru cca. 3,6 milioane de refugiaţi sirieni pregătiţi să se îndrepte spre Europa (N.B.: în acest caz, va renunţa Erdogan la intenţiile sale umanitare declarate, privitoare la relocarea acestor refugiaţi în „zona de securitate”?).

 3. La ONU, o tentativă a Consiliului de Securitate de adoptare a unei rezoluții de dezavuare a intervenției turce în nordul Siriei a fost blocată, prin veto, la 11 octombrie, de Federația Rusă și SUA.

 4. La Paris, un comunicat comun al Ministerelor Apărării şi Afacerilor Externe a anunțat, la 12 octombrie, decizia preşedintelui Emmanuel Macron de a suspenda orice livrări de armament şi material militar către Turcia.

O decizie similară a fost anunţată şi la Berlin, unde ministrul de externe Heiko Maas a anunțat decizia Germaniei de a nu mai emite nicio licenţă pentru furnituri militare către armata turcă.

5. Reunită în sesiune extraordinară la nivelul miniştrilor de externe, Liga Arabă a adoptat, în unanimitate, o declarație de condamnare a intervenţiei militare a Turciei, precum şi decizia de a lua măsuri concrete împotriva regimului Erdogan, între care restricţionarea sau suspendarea relaţiilor diplomatice şi economice cu Ankara. A fost evocată şi urmează a fi analizată şi cererea formulată de Liban, de reprimire imediată a Siriei ca membru cu drepturi depline al Ligii Arabe.

 6. La Bagdad, Consiliul Securităţii Naționale a ordonat armatei şi miliţiilor „Mobilizarea Populară” (Al-Hashd Al-Shaabiy-pro-iraniene) să ia măsurile ce se impun pentru securizarea şi apărarea frontierei de vest cu Siria şi, la nord, cu Turcia.

Addenda foto

Arealul kurd din nord-estul Siriei şi cordonul de securitate proiectat de Turcia. (banda haşurată)

Densitatea demografică a nordului sirian (punctele roşii)

Date şi fapte ( II )

14 octombrie

- Potrivit unui acord încheiat între guvernul sirian şi Unităţile kurde de Apărare a Poporului, efective ale armatei loialiste siriene au fost desfăşurate în zona oraşului Ain Issa, situat pe linia inferioară de demarcaţie a „cordonului de securitate”, la nord de oraşul Rakka. În alte segmente din zonă, armata siriană a înaintat până la cca. 6 kilometri de frontiera cu Turcia, luând sub control şi zona marelui baraj de acumulare Tabka de pe cursul râului Eufrat. Nu au fost înregistrate incidente între soldaţii sirieni loialişti şi cei turci, dar un comunicat al al Ministerului sirian al Apărării a precizat că scopul acestei desfăşurări de forţe este acela de a „contracara agresiunea turcă”.

Potrivit agenţiei de presă „Interfax”, pentru prevenirea unor incidente armate, pe liniile de demarcaţie între zonele de prezenţă ale armatelor siriană şi turcă au fost desfăşurate efective ale poliţiei militare ruse, având misiunea de observare şi de prevenire a unor posibile confruntări armate între sirieni şi turci.

În replică, Turcia a dislocat importante întăriri umane, militare şi logistice suplimentare în vestul „coridorului de securitate”, în perimetrul oraşelor strategice Manbij, Afrin şi Kobane situate pe direcţia de înaintare a efectivelor kurde şi siriene loialiste.

Analiştii apreciază că acordul militar survenit între etnicii kurzi şi armata regimului Bashar Al-Assad are potenţialul de a influenţa evoluţia frontului în persectiva imediată. Negocierile care au condus la acest acord s-au desfăşurat la baza aeriană rusă Hmeimim din apropierea oraşului - port Lattakia. Odată cu desfăşurarea armatei siriene în nordul ţării, aproape simultan cu anunţul preşedintelui Donald Trump privitor la retragerea a încă 1.000 de soldaţi americani, se poate spune că prezenţa şi rolul Statelor Unite în Siria s-a încheiat. Acest acord va permite guvernului de la Damasc să-şi extindă controlul asupra întregului teritoriu naţional existent la începutul războiului civil şi să aibă o poziţie consolidată în viitoarele negocieri politice pentru pacificarea ţării.

În acest context, surse independente, regionale şi europene au anunţat evadarea din locurile de detenţie a cca. 800 de combatanţi ai „Statului Islamic” sau simpatizanţi ai acestuia, aflaţi în custodia penitenciară a etnicilor kurzi.

- La 14 octombrie, numărul refugiaților şi persoanelor strămutate pe fondul ofensivei turceşti din nordul Siriei a atins nivelul de 160.000.

 15 octombrie

 Unităţi ale armatei siriene au pătruns, fără lupte şi fără participarea combatanţilor kurzi, în oraşul strategic Manbij, aflat, din 2018, sub controlul administraţiei civile kurde. Combatanţii arabo-kurzi se regrupează fără a angaja acţiuni de luptă împotriva armatei turce. Este vorba, după toate aparenţele, de o tactică inspirată de Federaţia Rusă, prin care armata siriană are în vedere recucerirea principalelor localităţi strategice din „zona de securitate”, creând, astfel, multiple bariere între invadatorii turci şi forţele kurde, în condiţiile în care Ankara evită orice conflict armat direct cu armata loialistă a lui Bashar Al-Assad. În atare împrejurări, se pune întrebarea dacă armata turcă va mai dispune de coeziunea şi unitatea necesare continuării operațiunilor militare până la „îndeplinirea tuturor obiectivelor stabilite”, aşa cum declara, repetititv, preşedintele Erdogan.

 16 octombrie

 - La o săptămână de la declanşarea operaţiunii „Izvorul Păcii”, numărul refugiaţilor din nordul Siriei a atins cifra de 275.000, din care cca. 70.000 sunt copii. O nouă criză umanitară de proporţii se prefigurează în regiune, în condiţiile în care toate entităţile care activează în domeniul asistenţei umanitare şi-au întrerupt activităţile şi şi-au retras personalul. Alianţa arabo-kurdă a cerut ONU şi Ligii Arabe o intervenţie neîntârziată şi furnizarea prioritară de alimente, nedicamente şi echipament medical.

- Pe front, un convoi militar al armatei siriene loialiste aflat în drum spre orașul strategic Manbij a fost ţinta unui atac „suspect” cu tiruri de mortiere. Activiști de la faţa locului au atribuit Forțelor Siriei Democratice - de opoziție - atacul, survenit în contextul în care alianţa kurdă-arabă şi armata guvernului de la Damasc se află într-o cursă contra cronometru pentru a avea întâietatea ocupării oraşului Manbij.

În ziua precedentă, Casa Albă anunța că, „în următoarele 24 de ore”, vicepreşedintele american Mike Pence se va deplasa la Ankara, în tentativa de a-l determina pe Recep Tayyp Erdogan să înceteze imediat aventura militară în Siria. O misiune pe care presa de peste Ocean a descris-o ca fiind „sortită eşecului şi tradivă.”

 17 octombrie

 Printre bombardanente, amenințări şi penalităţi - puțină diplomație: vicepreședintele american Mike Pence și secretarul de stat Mike Pompeo au ajuns la Ankara pentru a-l convinge pe Erdogan să nu rişte intrarea în istorie sub semnul stigmatului de „noul Satan” (Donald Trump dixit). Răspunsul liderului de la Bosfor a fost formulat chiar înainte de sosirea celor doi „trimiși speciali”: nici un fel de sancțiune nu va opri desfăşurarea până la capăt a campaniei militare în Siria!

Kremlinul a anunțat, la rândul său, o nouă inițiativă diplomatică: înainte de sfârşitul lunii octombrie, Vladimir Putin şi Recep Tayyp Erdogan se vor întâlni la Moscova pentru a discuta despre Siria. Tema principală: convenirea modului în care nordul sirian de după „Izvorul Păcii” va fi împărţit în zone de prezență şi control rusesc. Aceasta, desigur, pentru ca şi turcii şi ruşii să-şi respecte angajamentele de menţinere şi garantare a integrităţii şi unităţii teritoriale a Siriei!

Kurzii, un popor risipit în lume

 Popor cu o demografie cifrată, astăzi, la 25 - 35 milioane de oameni, descendenţi ai vechilor mezi din anticul imperiu persan, islamizaţi în ritul confesiunii sunnite, dar având şi comunităţi non-musulmane, kurzii sunt un popor risipit, în Orientul Mijlociu, pe un areal de aproape o jumătate de milion de km² în patru state, respectiv Turcia (20% din populaţie), Irak (20-25%), Siria (15%) şi Iran (cca. 10% din populaţia totală). Comunităţi kurde importante se întâlnesc în Asia (Kazahstan, Kârgâstan, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenistan, Georgia, Afghanistan, Liban) şi din Africa şi sudul Peninsulei Arabice (Somalia, Eritreea, Yemen). O diasporă kurdă vieţuieşte şi în Europa, având o dimensiune demografică estimată la 1,5-1,7 milioane persoane. În România 500 de persoane şi-au declarat apartenenţa la etnia kurdă.

De-a lungul frământatei lor istorii, kurzii au lupat constant mai întâi pentru recunoaşterea unor drepturi sociale şi culturale (dreptul de folosire a limbii materne, de educaţie în limba maternă, de afirmare a identității etnice şi culturale etc.), apoi pentru crearea unui stat propriu pentru acelaşi singur popor risipit în cele patru state orientale importante menţionate mai sus.

Dezmembrarea Imperiului Otoman, la sfârşitul primului Război Mondial, a adus o primă rază de speranță în acest sens. După victoria revoluției lui Mustafa Kemal Ataturk, Tratatul de la Sèvres, din 1920, a prevăzut crearea unei entităţi statale kurde în Anatolia şi în actuala provincie Mossul din Irak. Acest vis trecător s-a destrămat trei ani mai târziu când, prin Tratatul de la Lausanne (din 1923) a fost consacrat regimul de tutelă al Turciei asupra Iranului, cel al Marii Britanii în Irak şi cel al Franţei asupra Siriei.

O a doua tentativă s-a consumat după al doilea Război Mondial când, în 1946, cu sprijinul URSS, în Iran a fost proclamată așa numita „Republică kurdă de la Mehabad”, a cărei existenţă a încetat în 1947.

În 1978, în Turcia şi Irak este înfiinţată formaţiunea politico-militară separatistă „Partidul Muncitorilor din Kurdistan” (Partiya Karkeren Kurdistané-PKK), ca formaţiune de stânga, naţionalistă şi independentă. Conflictele armate dintre aceasta şi regimurile din Turcia şi Irak s-au soldat cu peste 40.000 de victime omeneşti în perioada 1984-2015 (cînd este realizat un armistiţiu vremelnic între PKK şi armata turcă).

După proclamarea şi expansiunea teritorială a „Statului Islamic” şi ocuparea de către acesta a oraşului irakian Mossul, în 2014, miliţiile kurde cunoscute drept „Unităţile de Apărare a Poporului” (constituite din kurzii sirieni, cu un efectiv uman de 25.000 combatanți) creează, împreună cu Forţele Democratice Siriene de opoziţie (5.000 de membri), o coaliţie de luptă împotriva jihadismului islamist. Sprijinită, înarmată şi instruită de SUA, alianţa a obţinut o serie de victorii decisive împotriva grupării „Statul Islamic”, începând cu eliberarea oraşului sirian Rakka, până la cucerirea, în martie 2019, a orăşelului Baghouz - ultimul bastion teritorial al „Statului Islamic”, situat în zona de centru a frontierei siro-irakiene. În ofensiva anti-teroristă și cu preţul a 11.000 de vieţi omeneşti, etnicii kurzi au reuşit să-şi extindă teritoriul controlat la sud de Eufrat, instituind în întregul Kurdistan sirian un regim de autonomie şi administraţie locală federativă compusă din trei cantoane cu o suprafaţă totală de cca 30% din teritoriul naţional sirian.

Pentru Turcia vecină, chestiunea kurdă este percepută ca o ameninţare existenţială la adresa integrităţii teritoriale şi a suveranității naţionale, în vreme ce statele occidentale au susţinut, constant, o poziţie potrivit căreia apariţia unei entităţi statale kurde în Orientul Mijlociu reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii şi păcii regionale şi, implicit, a intereselor strategive vestice în această parte a lumii.

 *

În urmă cu un an, în cadrul unei conferinţe la New York, președintele Donald Trump afirma, patetic: „Kurzii sunt singurii aliaţi ai noştri în Siria, împotriva grupării Statul Islamic. Kurzii au luptat umăr la umăr cu noi şi au murit împreună cu noi. Nu vom uita niciodată!”. Astăzi, acelaşi Donald Trump i-a uitat, totuşi, pe foştii „singuri aliaţi în războiul din Siria”, nemaidorind ca America să mai fie implicată „într-un război nesfârşit şi lipsit de sens” și, mai ales, neprofitabil pentru America.

Marcată, de la bun început, de confruntarea între obsesiile şi obstinația lui Recep Tayyp Erdogan de a pacifica şi a securiza vecinătatea regională, pe de o parte, şi sinusoida pe care evoluează abordările şi deciziile liderului din Biroul Oval, pe de altă parte, şi aflată, încă, în etapa incipientă, expediţia turcă în Siria face prematură şi riscantă elaborarea de scenarii şi prognoze de viitor.

Ceea ce se poate afirma, însă, cu o largă marjă de credibilitate, este că războiul actual se va transforma - dacă nu este, chiar, în curs să devină - într-un veritabil laborator în care se va măsura gradul real de trăinicie al relaţiilor dintre Turcia şi administrația de la Washington, între Turcia şi Europa, între Turcia şi Alianţa Atlanticului de Nord şi, în aceeaşi măsură, va preciza mai coerent locul şi acceptabilitatea viitoare a Turciei în proximitatea sa arabă şi musulmană.

Rezultatele care vor ieşi din „laboratorul sirian” vor marca adevărata identitate a „noului Orient Mijlociu”, desenat, de data aceasta, nu de un Henry Kissinger sau de o Condoleeza Rice, ci de oamenii şi „primăverile” acestui „nou” Orient Mijlociu.

 Rămâne de văzut dacă din „izvorul” lui Erdogan va curge cu adevărat pacea egală şi durabilă, sau va ţâşni, ca din ulciorul fermecat din „O mie şi una de nopţi”, duhul malefic, aducător al altor nefericiri.