I

Revoluţia „Zanga Zanga”

În araba dialectală vorbită în Libia, lexemul zanga defineşte o stradelă îngustă sau fundătură şi a fost utilizat de fostul lider libian Muammmar Al-Gaddafi în numeroasele discursuri fulminante rostite din balconul palatului său din „Piaţa Verde” a capitalei Tripoli, în care, cu pumnul ridicat în aer, ameninţa că îi va urmări şi stârpi pe Al-Jurzan – „şobolanii” răsculaţi – „stradă cu stradă şi fundătură cu fundătură”.

Evoluţiile ulterioare l-au contrazis în modul cel mai dramatic.

În fosta Mare Jamahiriye Arabă Libiană Populară Socialistă, pe care „Colonelul Gaddafi” a condus-o vreme de 42 de ani, „Primăvara Arabă” a avut o durată activă de opt luni, începută fiind la 17 februarie 2011, la Benghazi, şi încheiată la 20 octombrie 2011, prin capturarea şi asasinarea, de către protestatari, în oraşul Sirte, a liderului Gaddafi. Primăvara s-a încheiat după ce, cu masiva contribuţie a celor 7.000 de bombardamente aeriene efectuate, iniţial, de Franţa şi, apoi, de NATO, armata naţională libiană a fost înfrântă. Un Consiliu Revoluţionar constituit din foşti dizidenţi libieni, refugiaţi politici în Occidentul european şi în SUA a fost instalat la conducerea fostului „stat al maselor populare”, care a fost rebotezat, simplu, Libia şi a trecut, în mod brutal, de la „revoluţie” la un război civil care continuă şi astăzi.

Zonele aflate sub control în Libia (sursa: africacenter.org)

Potrivit datelor publicate de către Misiunea de Sprijin a ONU în Libia, până în primăvara anului 2020 şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de persoane civile ca urmare a operaţiunilor militare, iar numărul civililor libieni deplasasaţi din acelaşi motiv s-a situat la cca. 370.000; în plus, peste un milion de locuitori au întrat sub incidenţa nemijlocită a confruntărilor dintre beligeranţi.

Pe de altă parte, se apreciază că, asociat efectelor produse de pandemia COVID-19, impactul economic estimat la finele anului 2020 se va concretiza printr-un recul de peste 12% din Produsul Intern Brut, la aceasta contribuind, în bună măsură, blocada impusă de război asupra câmpurilor şi terminalelor petroliere. Blocada a dus la o reală prăbuşire a acestui sector economic vital al țării, producţia de petrol reducându-se de la 1,14 milioane de barili/zi, în septembrie 2019, la numai 120.000 barili/zi, în iunie 2020.

II

Războiul civil. O panoramă 2012-2020

Iulie 2012: Sub egida Naţiunilor Unite, au loc intense dezbateri internaţionale, cu obiectivul de identificare a unui mecanism de încetare a războiului civil şi includerea Libiei în campania globală de combatare a fenomenului terorist islamist, precum şi stoparea fenomenului migraţionist ilegal către nordul Mediteranei şi garantarea stabilităţii şi securităţii în Maghrebul nord-african şi în ansamblul regional al Orientului Mijociu. Cu sprijin occidental, la 7 iulie, în Libia au loc alegeri legislative, în urma cărora este constituit noul parlament libian, sub denumirea de Congresul Naţional General, în care un important număr de portofolii sunt adjudecate de Mişcarea islamistă a Fraţilor Musulmani, prin Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, precum şi de alte formaţiuni politico-militare de orientare ideologică preponderent islamistă.

14 februarie 2014: Autoproclamat comandant al Armantei Naţionale Libiene, mareşalul rezervist Khalifa Haftar, anunţă dizolvarea Congresului Naţional General.

25 iunie 2014: Au loc alegeri legislative pe baza cărora este constituit un nou parlament, denumit Camera Reprezentanţilor. Libia ajunge în situaţia de a deveni un stat în care funcţionează simultan două foruri parlamentare care îşi neagă reciproc legitimitatea. La 6 noiembrie, Curtea Constituţională a Libiei declară neconstituţionalitatea Camerei Reprezentanţilor.

17 decembrie 2015: În localitatea marocană Skhirat, Congresul Naţional General şi Camera Reprezentanţilor semnează un Acord Politic pe baza căruia este constituit un Guvern de Uniune Naţională în fruntea căruia este numit Fayez Sarraj, un politician relativ puţin cunoscut, adus de o navă italiană la Tripoli și recunoscut de comunitatea occidentală.

17 decembrie 2017: Generalul Khalifa Haftar anunţă că nu mai recunoaşte legitimitatea guvernului Fayez Sarraj.

20 mai 2018: La Paris are loc o conferinţă de Pace, cu participarea lui Khalifa Haftar şi a lui Fayez Sarraj. Tentativa de conciliere între cei doi lideri sfârşeşte într-un eşec.

4 mai 2019: Armata Naţională Libiană, comandată de Khalifa Haftar, declanşează ofensiva asupra capitalei libiene Tripoli, fief al guvernului Fayez Sarraj şi îşi impune controlul asupra oraşelor libiene de pe litoralul mediteranean, situate le vest de Tripoli.

În intervalul septembrie-decembrie 2019, mai multe sute de mercenari ruşi, contractanţi ai companiei ruseşti „Wagner”, sunt debarcaţi în Libia, pentru a se alătura trupelor lui Khalifa Haftar.

28 noiembrie 2019: Guvernul libian condus de Fayez Sarraj şi guvernul Turciei semnează un acord de securitate şi un acord maritim, prin care Turcia trece la susţinerea consistentă a formaţiunilor guvernamentale împotriva generalului Khalifa Haftar.

19 ianuarie 2020: La Berlin, Cancelarul Angela Merkel găzduieşte o conferinţă internaţională pentru pace în Libia, moment care marchează o implicare mai dinamică a Uniunii Europene în demersurile pentru încheierea crizei libiene interne.

27 aprilie 2020: Generalul Khalifa Haftar se autoproclamă „guvernator” al poporului libian.

25 iunie 2020: La Bruxelles, Uniunea Europeană s-a pronunţat pentru punerea procesului de pace din Libia sub auspiciile ONU, apreciind că doar o implicare a comunităţii internaţionale poate evita concurenţa între puterile străine implicate în Libia şi care urmăresc, fiecare, să impună propria viziune asupra păcii libiene, ceea ce ar genera o competiţie între „soluţii”, adică perspectiva unei prelungiri sine die a războiului civil libian.

Premierul Fayez Sarraj                           Mareşalul Khalifa Haftar

(sursa: gulf-times.com)

III

Doi actori, prea mulţi suporteri externi

Conflictul intern libian a evoluat pe o spirală ascensională care l-a transformat, progresiv, într-un eşichier pe care se desfăşoară o acerbă competiţie pentru influenţă şi avantaje geostrategice care nu sunt, oricum, în beneficiul libienilor. Până la o limită - determinată de specificităţile locale - criza libiană poate fi pusă în relaţie comparativă cu paradigma războiului civil sirian, în care două tabere autohtone, ambele la fel de „naţionaliste” şi de „patriote” se confruntă pentru a accede la acelaşi avantaj proclamat discursiv şi susţinut manu militari. Partea militară este aprovizionată de actori regionali şi extra-regionali, iar mâna care apasă pe trăgaci este o combinaţie între autohtonism, etatism străin şi mai marii sau mai micii baroni ai războiului – de la miliţii înarmate, la „mişcări” şi facţiuni mercenare – tot acest mix de actori având în comun retorica „totul pentru Libia”, care, de cele mai multe ori, trebuie tradusă prin „totul pentru noi”.

Dacă în Siria a fost vorba de un război asimetric cu doi actori principali, respectiv regimul lui Bashar Al-Assad, pe de-o parte, şi „conspiraţia globală”  în conexiune cu un terorism care, în retorica oficială, include tot ceea ce se află în divergenţă cu ordinea statală existentă, pe de altă parte, în Libia este vorba de un război în care se înfruntă doi actori asimetrici. Noul stat libian, reprezentat de instituţii importate şi impuse de comunitatea internaţională este format din două parlamente ostile unul altuia şi stipendiate din exterior şi un guvern de falsă unitate naţională, condus de Fayez Sarraj, pe de o parte şi din aşa numita Armată Naţională, comandată de un fost general al lui Muammar Al-Gaddafi - un veleitar care, tot „în numele Libiei”, este un instrument al războiului libian „de franciză” și aspiră la auto-investirea ca nou lider autoritar al acestei Libii foste a tuturor şi ajunsă, deocamdată, a nimănui.

Se poate spune că şi în cazul Libiei asistăm, în realitate, la un alt tip de război prin interpuşi, în care actorii interni sunt reprezentaţi de sus-menţionatele tabere, dar în care deţinătorii patentelor construite din apetitul pentru câştiguri şi beneficii geostrategice sunt, în momentul de faţă, următorii actori regionali şi internaţionali, grupaţi în două categorii, în funcţie de actorii autohtoni pe care aceştia îi susţin.

A. Susţinători ai mareşalului Khalifa Haftar

 B. Susţinători ai Guvernului Fayez Sarraj

IV

Libia – spre pacificare sau spre escaladare?

Ofensiva declanşată de Armata Naţională a lui Khalifa Haftar în luna aprilie 2019 și concepută ca o operaţie-fulger pentru cucerirea capitalei Tripoli a eşuat,    transformându-se într-un război de uzură împotriva uneia dintre cele mai masive mobilizări de combatanţi pe care Libia le-a cunoscut după dispariţia lui Muammar Al-Gaddafi. Mai înainte ca Turcia să intre în scenă mareşalul a reuşit, cu susţinere rusească și alături de forţele loiale guvernului de Uniune Naţională al lui Fayez Sarraj, să ocupe coasta de vest a Libiei şi, cu deosebire, oraşele Sirt şi Misrata, unde se află principalele infrastructuri şi exploataţii petroliere ale ţării. La apelurile individuale sau colective ale Uniunii Europene, pe de o parte, şi ale Franţei, Germaniei şi Italiei, pe de altă parte, care, la sfârşitul lunii iunie au chemat părţile beligerante la acceptarea unui armistiţiu şi la reluarea procesului de negociere politico-militară, singurul care a răspuns pozitiv a fost premierul Sarraj. Acesta, însă, a condiţionat orice pas către o soluţie paşnică de retragerea prealabilă a lui Khalifa Haftar din oraşele petroliere, maritime şi comerciale pe care le controlează. Cerere pe care generalul Haftar a respins-o de plano.

În absenţa unei perspective de deblocare, în comunitatea europeană se accentuează temerile faţă de o posibilă deteriorare şi mai accentuată a situaţiei pe frontul libian vecin, cu toate consecinţele care ar decurge din aceasta, mai ales în ceea ce priveşte o reactivare şi amplificare a fluxului migrator către nordul Mediteranei. Activismul nerăbdător al politicii franceze are drept urmare o fragilizare a mecanismelor multilaterale de pace, respectiv a eficienţei Uniunii Europene şi provoacă o tensionare fără precedent în relaţiile bilaterale dintre Paris şi Ankara. În ceea ce priveşte Statele Unite, aflate în prag de alegeri prezidenţiale, administraţia de la Washington pare prea puţin dispusă să se angajeze într-un nou conflict cu finalităţi greu previzibile, cu atât mai puţin cu cât în conflictul libian sunt implicaţi şi aliaţi regionali între care, nu pe ultimul loc, se află Emiratele Arabe Unite, Turcia şi Egiptul (al cărui preşedintre, Abdel Fattah Al-Sissi şi-a declarat, destul de străveziu, disponibilitatea de a ordona, la nevoie, o intervenţie militară în Libia).

În atari conjuncturi este de prevăzut că actorii externi nu vor ezita să-şi consolideze măsurile şi atuurile care să-i suţină în competiţia geostrategică pentru controlul asupra Libiei.

V

Spre Libia federală

După ultimele evoluţii ale conflictului intern libian, remarcate, mai ales, prin eşecul mareşalului Haftar de a tranşa în favoarea sa conflictul care divizează nu numai societatea libiană, ci şi aliaţii externi - susţinători ai uneia sau alteia dintre taberele beligerante, o perspectivă de încheiere durabilă a conflictului rămâne îndepărtată. În acest sens, sunt elocvente afirmaţile arabului Ghassan Salame, reprezentant pentru Libia al secretarului General al al ONU. Acesta afirma, înainte de a-şi anunţa demisia din funcţia deţinută, că „în Libia pacea va rămâne un simplu deziderat, atâta vreme cât state membre permanente ale Consiliului de Securitate sau ale structurilor euro-atlantice de vârf sunt angajate în acest conflict care, tot mai mult, devine o competiţie prin interpuşi susținuţi, cu ipocrizie, chiar de către cei care, în Consiliul de Securitate, sunt chemaţi să aducă pacea”.

Provinciile istorice ale Libiei (sursa: https://en.populationdata.net/maps/libya-regions/)

La 2 iulie, prin vocea ministrului de Externe Serghei Lavrov, Federaţia Rusă anunța deciza de redeschidere a ambasadei sale la Tripoli, evacuată în octombrie 2013. Vor participa, oare, la ceremonia deschiderii, şi cei doi lideri libieni Khalifa Haftar şi Fayez Sarraj?

În paralel, președintele turc Recep Tayyp Erdogan anunţa şi el demararea, de către instructori militari turci, a unui program de transformare a forţelor armate ale guvernului Sarraj într-o „armată de concordie naţională”. Liderul turc nu a oferit amănunte privind metodele pedagogice prin care inamcii de ieri şi de azi vor deveni peste noapte un monolit nerăbdător să apere unitatea, frăţia şi prosperitatea Libiei populare de mâine. Sau poate, a Confederaţiei Libiene, dacă se are în vedere că, în ultimul timp, în estul actualei ţări, fief al mareşalului Haftar, se aud tot mai multe voci care susţin, drept cale către soluţionarea conflictului, destructurarea teritorială, socială şi economică a ţării, prin revenirea la cele trei mari provincii istorice existente sub guvernarea monarhică a regelui Idris Senussi - respectiv Tripolitania, în nord-vest, Cirenaica (Brega sau Barqa, în limba arabă), la est şi Fezzan, la sud-vest. Fiecare din aceste trei provincii ar urma să funcţioneze ca „state” autonome în regim de confederație.

Conciliere naţională sau un alt nod gordian al discordiei şi conflictului?