În noaptea de 25/26 martie 2015, sub numele de cod Asifat Al-Hazm („Furtuna Decisivă”), schimbat, mai târziu, în Operaţiunea „Redarea Speranţei”, o coaliţie multinaţională cu un efectiv de 150.000 de oameni condusă de Arabia Saudită declanşa un război distrugător în Yemen. Scopul declarat a fost acela de a stopa rebeliunea grupării secesioniste Houthi şi a reinstala la conducerea statului pe preşedintele Abd Rabbu Mansur Hadi, înlăturat de la putere după ocuparea de către miliţiile Houthi a capitalei Sanaa şi a palatului prezidenţial. Iniţial, la coaliţia condusă de monarhia de la Riad au luat parte Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar, Maroc, Egipt, Kuwait, Sudan, operaţiunea beneficiind de susţinere din partea Statelor Unite, Turciei, Senegalului, Mauritaniei, Somaliei și Djibouti.

De ce?

Conflictul dintre mişcarea Houthi şi regimul gerontocratic al preşedintelui yemenit Ali Abdallah Saleh nu era decât o reeditare a mai multor episoade conflictuale între scizioniştii șiiţi din nodrul ţării, de la frontiera sudică a regatului saudit, şi regimul de guvernare. De data aceasta, însă, „Furtuna Decisivă” a fost circumscrisă furtunilor aduse de „Primăvara Arabă”, are au constituit, fundamental, cauzele imediate ale deciziei saudite de a trece la măsura extremă a agresiunii militare în Yemen.

- Este vorba, în primul rând, de faptul că operaţiunea iniţiată de saudiţi a fost gândită ca o măsură de prevenire a revărsăriilor „primăvăratice” revoluţionare în interiorul regatului wahhabit. Pentru monarhia saudită, dar şi pentru celelalte monarhii din Golful Arabo-Persic care gravitează, satelitar, pe orbita de influenţă saudită, aceasta reprezintă o ameninţare majoră la adresa suprevieţuirii însăşi a regimurilor tradiţionaliste conservatoare din această extremitate a Peninsulei Arabice.

- În cei 30 de ani de guvernare a lui Abdallah Saleh, Yemenul a fost condus, într-o formulă de coabitare, de Partidul Congresului General, formaţiune laică, republicană şi de mişcarea islamistă Fraţii Musulmani, reprezentată de Partidul „Islah” (ieşit din graţiile monarhiei de la Riad) – părinte spiritual, ideologic al jihadismului şi susţinător al „visului” de reconfigurare a califatului musuman, care să îndepărteze monarhia saudită de pe tronul autoasumat de depozitar gestionar al locurilor sacre ale Islamului şi de centru director al întregii comunităţi islamice a lumii.

- Vorbim, în sfârşit, de un alt element, poate cel mai important, care a dat impulsul necesar pentru intervenţia saudită în Yemen şi anume de faptul că, aparţinând sectei şiite zaidite – o derivaţie septimană a şiismului duodeciman din Iran, mişcarea Houthi a beneficiat, de la bun început, de o masivă susţinere militară, logistică, financiară şi de altă natură din patea regimului teocratic de la Teheran. Circumscris atavicei concurenţe conflictuale între saudiţi şi iranieni, acest fapt a transformat conflictul intern yemenit într-un război prin interpuşi între două din marile puteri regionale ale Orientului Mijlociu, între două expansiuni şi două confesiuni islamice la fel de ofensive atât pe plan local geografic, cât şi în afara acestuia.

Astăzi

După cinci ani de război, bombardamente supralicitate, utilizarea celor mai sofisticate tehnici de luptă, departe de a readuce legalitatea şi speranţa în străvechea „Arabia Felix”, campania condusă de Arabia Saudită a produs uriaşe distrugeri materiale şi pierderi de vieţi inocente, holera, inaniţia, haosul şi transformarea acestei ţări într-o „Arabia Infelix”, aflată într-o stare pe care Organizaţia Naţiunilor Unite a descris-o drept „cea mai dramatică criză umanitară a lumii moderne”.

Contrazicând optimismul iniţial al atacatorilor, insurecţia Houthi pare a fi mai dinamică decât în orice altă fază a acestui război civil, exercitând presiuni ascendente asupra forţelor combatante yemenite susținute de către Arabia Saudită. O Arabia Saudită care, în ultima vreme, mai exact de la ultimul Ramadan musulman din iunie, tatonează posibilitățile unei ieşiri rezonabile din acest impas, care să evite jenanta situaţie de a recunoaşte eşecul său politic şi, nominal, al iniţatorului acestui război - belicosul şi ambiţiosul fiu regal, emirul Muhammad Bin Salman, investit, la 21 iunie 2017, în demnitatea de moştenitror al tronului.

Analiştii apreciază că, de la declanşarea intervenţiei, coaliţia nu a reuşit să realizeze niciunul dintre obiectivele declarate şi, mai ales, „readucerea legalităţii”, prin reinstalarea guvernului oficial al preşedintelui Abd Rabbu Mansur Hadi, răsturnat de rebelii Houthi în septembrie 2014. Un eşec cauzat, în bună măsură, de procesul de eroziune şi destrămare a coaliţiei iniţial constiuite. Prima fractură care a afectat coeziunea acestei alianțe s-a produs în iunie 2017, când, urmare a conflictelor sale cu monarhia saudită, statul Qatar a fost exclus - prin decizie saudită - din Consiliul de Cooperare al Golflui şi din coaliţia expediţionară. Circa 1.000 de soldaţi qaterieni au fost retraşi de pe front, împreună cu armamentul şi cu tot materialul de război. În octombrie 2019, guvernul interimar din Sudan şi-a anunţat ieşirea din alianţă. Din cei 40.000 soldaţi sudanezi, mobilizaţi în 2015, la începutul anului 2020 mai erau menţinuţi, pentru nevoi auxiliare, doar 657. Exemplele anterioare au fost urmate şi de Emiratele Arabe Unite, care şi-au angajat cei 15.000 de oameni sub arme pentru a-şi atinge propriile obiective -  asigurarea unui capăt de pod permanent în insula Socotra şi susţinerea formaţiunilor yemenite armate din Aden care luptă pentru revenirea la fosta Republică a Yemenului de Sud.

În asemenea conjunctură şi în pofida mai multor eşecuri ale strategiei saudite, decidenții de la Riad caută, tot mai insistent în ultimul timp, o cale de „retragere onorabilă” din viesparul yemenit, o retragere care să camufleze, în primul rând, eşecul politic al Arabiei Saudite şi, punctual, al iniţiatorului acestei campanii, moștenitorul tronului și ministru al apărării, Muhammad Bin Salman. Este dificil de întrezărit calea care să corespundă dorinţelor octogenarului monarh al regatului saudit. Asta pentru că, pe de o parte, rebelii Houthi dețin o poziţie convenabilă în configuraţia frontului intern, iar pe de altă parte s-a ajuns la situaţia în care se poate spune că războiul civil a devenit tot mai făţiş un implacabil război între sunnismul wahhabit şi şiismul duodeciman din Iran, un război în care emulii imamului Khomeini ţin să demonstreze cu orice preţ superioritatea şi infaibilitatea revoluţiei islamice nu numai în confruntarea cu saudiţii ci şi cu „marele Satan” de pe malul celălalt al Atlanticului.

Muhammad Bin Salman

Încă de la sfârşitul anului 2019, după ce rachetele lansate de mişcarea Houthi au lovit instalaţiile colosului perolier saudit ARAMCO, Arabia Saudită a transmis primele semnale ale voinţei sale de a se retrage din Yemen. Astfel, pe front a avut loc o diminuare progresivă a raidurilor aeriene de bombardament, iar de la nivel oficial a fost exprimată disponibilitatea pentru încheierea unui armistiţiu premergător unui acord de pace. Iniţiativa a fost salutată de comunitatea internaţională, dar a fost categoric respinsă de separatiştii Houthi. Mai mult, la începutul acestui an, intenţiile pacifiste ale Riadului au fost spulberate de o puternică ofensivă declanşată de rebeli în nord-estul yemenit. Cu toatee acestea, partea saudită îşi reafirma intenţiile de pace, anunţând, la 9 aprilie, instituirea unei încetări unilaterale a focului pe întreaga durată a lunii sacre a Ramadanului. La avansurile saudite, rebelii Houthi au răspuns cu o ambiţioasă contra-propunere de încheiere a unei păci globale cu Riadul. Oferta a fost respinsă, în măsura în care ea ar fi însemnat scoaterea din ecuaţie a guvernului oficial yemenit al lui Mansur Hadi şi recunoaşterea faptului că războiul yemenit este unul dus între separatişti şi Regatul Arabiei Saudite. Astfel, discuţia despre pace în Yemen a fost amânată sine die, în aşteptarea altor runde de negocieri politice. Iar operaţiunile militare au fost continuate cu şi mai multă îndârjire.

Un mozaic al beligeranţilor

În cei cinci ani de conflict armat, configuraţia frontului yemenit a avut drept trăsătură definitorie mobilitatea, volatilitatea şi caracterul vremelnic al liniilor de demarcaţie între forţele combatante. În prezent, cu excepţia unor enclave dispersate şi nesemnificative în care activează elementele jihadiste a ceea ce a mai rămas din organizația Al-Qaida din Peninsula Arabică (AQPA) şi Statul Islamic (ISIS), teritoriul frontului Yemenit este segmentat în ceea ce ar putea fi numit drept „regiuni militare” aflate, fiecare, sub controlul uneia sau alteia dintre  principalele părţi angajate în operaţiile de front.

- Este vorba, în primul rând, de Armata Naţională a guvernului condus de preşedintele Abd Rabbu Mansur Hadi, care controlează porţiuni din jumătatea vestică a teritoriului national, având drept pilon de referinţă oraşul strategic Ma’arib şi teritorii din sud-est şi din sud-vest, cu centrul în districtul administrativ Ta’izz.

- În paralel, acţionează miliţiile rebele care controlează capitala Sanaa, guvernoratele nordice, de-a lungul frontierei cu Arabia Saudită şi o parte din districtul Ta’izz.

- Secesioniştii sudiţi yemeniţi, reprezentaţi politic de Consiliul Interimar al Sudului și susţinuţi în principal de Emiratele Arabe Unite, controlează fostul teritoriu al Yemenului de Sud, având ca punct de sprijin oraşul-port, Aden.

- O a patra parte beligerantă este reprezentată de miliţiile autointitulate „Forţa de Rezistenţă Naţională”, care împarte cu rebelii Houthi controlul asupra oraşelor costiere Mokka şi Hodeida şi este formată din combatanţi din fostele eşaloane constituite şi comandate de fostul preşedinte yemenit Ali Abdallah Saleh.

Se apreciază că, între toate aceste entităţi armate, cea mai puţin eficace şi mai puţin organizată este Armata Naţională. În plus, aceasta este efectată de fricţiunile existente între aripile care provin din mediile islamiste ale Fraţilor Musulmani şi cele formate din foşti soldaţi ai armatei naţionale de sub guvernarea fostului preşedinte, Saleh.

*

De cinci ani, yemeniţii aşteaptă redarea legalităţii şi împlinirea speranţei promise. Până acum, niciuna dintre tentativele de reunire a beligeranţilor în jurul aceleiaşi mese de tratative nu a reuşit să întredeschidă poarta către pace. Afluxul de armament şi finanţe pe care puterile regionale le acordă „francizelor” care luptă în Yemen nu va avea alt efect decât o fragmentare şi mai dramatică a ceea ce a mai rămas din societatea yemenită. Iar „Arabia Felix” de altă dată va continua să-şi privească neputincioasă nefericirea ucigaşă de astăzi, aşteptând trezirea raţiunii care să dea viaţă speranţei promise.