Diplomatul, teologul şi antropologul Teodor Baconschi, fost ministru de externe al României, răspunde întrebărilor privind viitorul Uniunii Europene post-pandemie într-un interviu acordat pentru Pulsul Geostrategic.

Pulsul Geostrategic: În ultima perioadă putem observa clivaje politice și instituționale în cadrul Uniunii Europene. Scăderea nivelului de cooperare între statele membre, lipsa solidarității la nivelul Uniunii, creșterea decalajelor de dezvoltare și de viziune între state, toate acestea par să accentueze o tendință de menținere a statelor din Europa Centrală și de Est pe o poziție de inferioritate – din punct de vedere economic, politic, social - în raport cu statele membre din Vest. În acest context, în ce măsură considerați că mai putem lua în discuție ideea unei UE a națiunilor, unde fiecare stat membru, indiferent de mărime sau poziția geografică, poate beneficia de sprijin pe drumul progresului economic într-un mod echitabil?

Teodor Baconschi: Uniunea Europeană funcționează ca o imensă birocrație supranațională, plasată instituțional deasupra unui mozaic de state-membre care aderă la principiile și normele înscrise în Tratate. Clivajul Est-Vest nu se putea resorbi într-o singură generație (post-URSS). Deși noile state-membre au recuperat considerabil decalajul inițial față de nucleul “carolingian” al statelor-fondatoare, nu vom atinge obiectivele “convergenței” decât peste alte trei decenii. Vocalizarea politico-mediatică a euro-scepticismului (mai ales în Grupul de la Vișegrad) este paradoxal stimulată tocmai de apropierea statelor central-europene de standardele medii din UE. Îți permiți critica sistemului abia atunci când ești deja o componentă viabilă a lui. Observăm asta și în România: tocmai dezvoltarea accelerată de integrarea din 2007 a permis apariția unor partituri “suveraniste”, deocamdată timide (sau nerealiste, căci nu avem încă o bază economică suficient de puternică pentru a “ridica tonul” și a negocia o participare politică mai energică în afacerile europene curente). Altfel, nu cred că principiul egalității juridice dintre statele membre va estompa vreodată diferențele lor de calibru economic, financiar, demografic și cultural. Acest principiu funcționează decent, dacă luăm în calcul diferența de anvergură între Cei Mari (Germania, Franța, Spania, Italia), cei mijlocii, dar puternici (Olanda, Belgia, Suedia etc), cei mijlocii, dar încă fragili (cum sunt România și G4, minus Polonia, detașată din pluton) și cei foarte mici (Balticii, Slovenia, Malta, Cipru etc).

Mandatul Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene poate aduce schimbări importante în arhitectura economică europeană?

Cred că președinția rotativă a Germaniei se desfășoară la timp... Și sunt convins că ea va permite sinergia optimă dintre Berlin și Bruxelles, adică (personalizând analiza) între Cancelara Merkel și fosta ei colaboratoare, Ursula von der Leyden. Sperăm că această conlucrare germano-germană va clarifica agenda întregii Europe, în deplină transparență și responsabilitate. Multe dintre strategiile sectoriale promovate de UE în ultimele două decenii au fost implementate nesatisfăcător, tocmai pentru că fixau un nivel de ambiție colectivă care s-a dovedit prea optimist. Cât am realizat efectiv din Agenda 2020? Ce relevanță regională a primit, de pildă, Strategia UE pentru Regiunea Dunării? Cât de realist e Green Deal-ul promovat actualmente, în condițiile în care 80% dintre bateriile mașinilor electrice sunt produse în China? Exemplele se pot multiplica. Pe de altă parte, UE – născută din ruinele a două războaie mondiale și crescută pe temei creștin-democrat, în Vestul continentului, pe vremea Războiului rece – a contractat mania exemplarității etice reparatorii, concretizată prin adoptarea tacită a ideologiei multiculturaliste, ale cărei limite s-au atins, dar la care establishment-ul de la Bruxelles nu a renunțat niciodată (din inerție și comoditate, mai mult decât din dogmatism). Această ideologie difuză, oficioasă, dar persistentă (și tot mai compulsivă) a devitalizat legătura dintre tehno-structura instituțiilor comunitare și electoratele statelor-membre, care acuză “centrul” de neglijarea adevăratelor lor priorități și temeri (locurile de muncă, sistemul pensiilor, apărarea, imigrația, competitivitatea economică, viitorul cercetării și al educației etc). Până la urmă, mult acuzatul val de “populism” apărut în mai toate statele-membre, ca vector politic eurosceptic, e de fapt un mesaj de la “bază”, căruia retorica și politicile publice ale Comisiei Europene (dar și dezbaterile din Parlamentul European) nu i-au dat un răspuns consistent. N-am avut sentimentul că UE a făcut o analiză auto-critică a motivelor profunde care au determinat Brexit-ul. Am văzut în schimb un soi de autosuficiență destul de arogantă, punctată cu ridiculizarea “populismului” britanic...

Pe fondul Brexit, al crizei determinate de pandemia de COVID-19, precum și din perspectiva alegerilor care au loc în acest an într-un număr de state membre ale UE, ne putem aștepta la o Uniune mai integrată, unitară și solidară, sau mai divizată?

Sunt sincer convins că egoismele naționale – potențate din rațiuni electorale interne – pot periclita succesul istoric al Uniunii, fie sub forma renaționalizării unor politici, fie prin fantasma “Europei cu mai multe viteze”. E într-adevăr foarte greu să menții echilibrul dintre subsidiaritate și nevoia obiectivă de a comunitariza Fiscalitatea și Apărarea. UE intră acum în marile furtuni geopolitice ale veacului XXI. Are o nevoie existențială de coeziune și simplificarea mecanismelor de consensualizare a deciziilor strategice. Nu putem obține o UE mai funcțională dacă nu investim în noile state-membre, pentru a omogeniza “în sus” viabilitatea ansamblului comunitar, dar și dacă punem pe tot grupul noilor-membri etichete sumare (democrații “iliberale”). Ar trebui în sfârșit aplicat “principiul mușchetarilor”, pentru că avem un destin comun, care implică o solidaritate efectivă, nu declarativă sau condiționată ideologic.

Uniunea Europeană poate să devină un actor global dacă va continua să mențină, chiar și în condițiile actuale, un grad ridicat de implicare în dezvoltarea economică la nivel regional și global. Cu toate acestea, trebuie să îmbunătățească anumite domenii pentru a deveni și mai influentă. Care sunt domeniile în care UE este deficitară și pe care le poate îmbunătăți în raport cu ceilalți actori globali?

Revin la tema “exemplarității morale” care virează spre utopie sau autoblocaj. După Brexit, UE nu mai are universități în top 25 global. Riscăm tot mai mult să pierdem bătălia tehnologică și de cercetare cu SUA și China. Nu mai producem în UE telefoane inteligente și computere, depindem de infrastructura giganților digitali americani, am delocalizat prea multe industrii, nu putem trece la 5 G prin forțe proprii, nu am reușit să vorbim pe o voce nici în politica externă a UE, așa cum nu am izbutit să operaționalizăm o armată europeană, ca pilon al NATO. Trebuie de asemenea să revitalizăm relația trans-atlantică: nu poți slăbi această punte doar din motive conjuncturale (cum ar fi antipatia față de “stilul” actualului președinte american).

Cum credeți că ar trebui să “navigheze” UE pentru a asigura cetățenilor săi securitate și prosperitate, între competitori precum Rusia, China și chiar SUA?

Noi nu trebuie să fim în competiție cu SUA, ci să generăm climatul unei afinități strategice sub semnul lui pax americana, dacă nu vrem o pax sinica. Din păcate, actualul război cultural dintre progresiști și conservatori - agravat în SUA și importat în UE - subminează coerența politică democratică a lumii occidentale: vocile moderate și raționale din ambele tabere au obligația și interesul de a curma acest conflict ideologic autodizolvant, reinventând centrul politic și logica bipartizană. Să nu uităm ca nu avem la dispoziție “pauze” istorice – procesele prin care hegemonia democratic-capitalistă a Occidentului este contestată sunt în plină ofensivă, fie și sub pretextul pios al unei “lumi multipolare”...

România se află într-o regiune deosebit de complexă, în care se confruntă actori și interese cu relevanță pentru securitatea și stabilitatea națională, regională și europeană, cum ar fi Rusia, Turcia, China, SUA etc. În condiţiile în care reprezintă şi frontiera estică a celor două organizaţii, NATO şi UE, România trebuie să-şi conjuge eforturile cu cele ale aliaţilor pentru consolidarea unui flanc estic şi sud-estic, comun pentru Uniune și Alianţă, care să garanteze stabilitatea în această parte a Europei. Care sunt, în opinia dumneavoastră, vulnerabilitățile și oportunitățile principale din perspectiva românească și ce fel de politici romanești (naționale, sau în cadru aliat) considerați optime pe termen scurt și mediu?

Cred că România procedează corect atunci când pledează și acționează pentru coeziunea trans-atlantică și pentru consolidarea flancului estic al NATO (Kogălniceanu, Deveselu, Câmpia Turzii, exercițiile aliate în Marea Neagră și angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru modernizarea forțelor armate). Pe de altă parte, lumea s-a schimbat și se cuvine să întărim statul român, pentru a face din el un actor regional plauzibil: prin capital autohton, dezvoltare economică mai rapidă, investiții și reforme reale în educație și cercetare, curmarea contraselecției și selecția meritocratică a elitelor. Vorbim mult, în mantre adesea depășite, dar nu găsim energia de a opri fuga creierelor, lățirea imposturii cu “diplome” și exacerbarea diviziunilor partizane. Nu vom conta mai mult în complexa ecuație euro-americană doar pentru că ne declarăm “predictibili” (altfel spus, pentru că nu avem idei novatoare și acceptăm un nivel de ambiție națională cenușiu).

În ultima perioadă și în contextul actual generat de această pandemie și de restricțiile impuse cultelor religioase, a ieșit în evidență atenția deosebită pe care statele membre ale UE, dar și SUA o acordă subiectului libertății religioase. De ce credeți că la noi acest subiect nu este de interes și nu se regăsește pe agenda publică?

La noi se înlănțuie falsele “modernizări”. Nu avem autostrăzi și spitale moderne, nu avem măcar o universitate în topul global 500, nu putem diminua cota de analfabetism funcțional, dar suntem, iată, tot mai convinși că faptul religios (în care se concentrează imaginarul antropologic al națiunii, istoria și ancora morală a europenității noastre) e, de fapt, “piedica” în calea dezvoltării la care aspirăm. În loc să transformăm realitatea, alimentăm negarea de sine, anticlericalismul de Starbucks, luptele “de idei” exacerbate ignorant pe social media și condamnările ideologice. Desigur că secularizarea acompaniază dezvoltarea economică (prin creșterea autonomiei individuale), dar asta nu înseamnă să aruncăm peste bord rostul spiritual, patrimonial și social al Bisericilor, pentru a înlocui rădăcinile noastre creștine cu implanturi post-moderne de micro-cultură corporatistă. Neutralitatea confesională a statului e o condiție a democrației, numai că ea nu trebuie convertită într-o politică oficial ateistă. Nu ne-a ajuns “ateismul științific” al deceniilor comuniste?