Prin declarația oficială anunțând desfăşurarea de manevre mlilitare navale în Mediterana de Est, în zona coastelor libiene, Ministerul turc al Apărării a precizat că obiectivul acţiunii este acela de ridicare a capacităţíi de luptă a forţelor navale turce într-un eventual posibil război în acest areal. Comunicatul nu a oferit alte detalii privind, bunăoară, posibilul inamic avut în vedere, actorii participaní sau modul, direct sau indirect, de implicare a Turciei în virtualul conflict.

Tot în această vară, Egiptul a desfăşurat la rândul său aplicaţii navale în acelaşi perimetru al Mediteranei, tot în vecinătatea apelor teritoriale ale Libiei, cu explicaţia că exerciţiile au avut drept obiectiv sporirea capacităţii de luptă a forţelor navale egiptene, împotriva grupărilor teroriste şi a miliţíilor înarmate care pot ameninţa securitatea naţíonală a ţării de la picioarele Sfinxului. Cu toate acestea, observatorii nu au ezitat să vadă o legătură elocventă între momentul ales pentru executarea aplicaţiilor şi referirile recene ale preşedintelui Abdel Fattah El-Sissi la faptul că, pentru Egipt, există în Libia anumite linii roşii a căror depăşire nu va fi permisă, mai ales în zonele petroliere din zona Sirte şi Jafra, controlate de forţele mareşalului Khalifa Haftar.

Serialul manevrelor militare maritime a continuat cu desfăşurarea unor consistente manevre comune de către bastimente de război ale  Franţei, Greciei şi  Italiei, precum şí cu anunţatele exerciţíi între Statele Unite şi Cipru. În ambele cazuri, potrivit organizatorilor, exerciţíile au avut ca obiectiv tematic combatarea traficului maritim ilegal cu material militar şi stoparea fluxului de combatanţi şi grupări teroriste către focarele regionale de război şi conflict. Precum se poate constata, terorismul, indiferent de motivaţiile sale - religioase, ideologice sau de altă natură, este utilizat cu lejeritate drept cortină în spatele căreia sunt camuflate sensurile reale pe care le conţíne vechiul dicton latin “Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război).

Din parspectivă narativă, această escaladare a tensiunilor focalizate în jurul conflictului intern şi puternic internaţionalizat din Libia constituie, fără îndoială, un factor de presiune strategică asupra vecinătăţii libiene atât în registrul continental nord-african, cât şi în contextul euromediteranean. În principiu, această stare de lucruri impune o cooperare şi  coordonare activă între statele care constituie vecinătatea mai apropiată sau mai îndepărtată a focarului libian, pentru identificarea, prevenirea şi dezamorsarea ameninţărilor de securitate care pot veni dinspre Libia, mai ales în eventualitatea tot mai frecvent evocată a unei fragmentări teritoriale şi sociale a fostei Jamahirii libiene.

Din păcate, realitatea prezintă un alt peisaj, a cărei percepţie externă este, mai degrabă, apropiată de teoretizări şi  generalizări care, ignorând cu prudenţă supralicitată sau tratând cu superficialitate detaliile, facilitează evoluţíile acestui conflict din răsăritul Mediteranei către un aventurism militar ale cărui consecinţe se pot revărsa pe o largă arie a geografiei politice şi strategice.

În actuala fază a războiului civil libian se poate afirma, cu o largă marjă de probabilitate, că  felul în care va evolua războiul din Libia va determina noul cadru şi noi modele de alianţe şi conflicte cu o rezilienţă pe termen lung, ceea ce conduce la aprecierea că actuala situaţie tulbure şi ascendentă din vecinătatea transmediterană a Europei are suficientă energie pentru a se transforma într-o acută şi pluriformă criză regională şi internaţíonală cu consecințe imprevizibile cât privește sistemele de alianţe şi echilibrele de putere şi interese regionale şi globale.

Norii care se adună pe cerul Mediteranei orientale sunt aducători de conflicte directe ale căror consecinţe se vor resimţi nu numai asupra actorilor regionali implicaţi, ci şi asupra intereselor strategice şi politico-economice ale marilor puteri influente. Conflicte cu consecinţe imediate nu numai în segmentul confruntărilor militare, ci şi în ceea ce priveşte segmente non-militare importante şi vitale precum libertatea navigaţiei comerciale maritime, securitatea uriaşelor investiţii în sectoarele energetice petroliere şi gazeifere, migraţia clandestină masivă şi, implicit, securitatea statelor europene de la Marea Mediterană, fluxul turismului internaţíonal, deja profund afectat de pandemia Corona şi altele. Iar în acest context, Libia se află în faţa unei posibile şi dramatice lunecări pe panta fărâmiţării şi  dezintegrării în mini-entităţi statale cu veleităţi confederative, dar şi cu un uriaş potențial conlictual de perpetuare, diversificare şi amplificare a instabilităţii regionale, ambientale şi în planul eşichierului geopolitic global.

Paradoxal, în toată această întretăiere de factori conflictuali, este faptul că discursul retoric dominant în spaţiul internaţíonal este o lungă dizertaţie despre imperativul de neevitat al soluţionării paşnice a conflictelor care tulbură bazinul oriental al Mediteranei; o dizertaţíe care coexistă intens cu strategia făţărniciei şi a jocurilor de culise pentru care discursul declarativ este, de cele mai multe ori, un simplu paravan pentru promovarea intereselor mercantile prea puţin sau deloc conectate la normele şi principiile de drept internaţíonal şi la moralitatea minimă pe care o presupun pacea, stabilitatea şi prosperitatea globală. Mai îngrijorător este că, la vechile tare care ameninţă securitatea şi normalitatea în această parte a lumii, nu încetează să se acumuleze noi suprapuneri de nori purtători de sarcini electrice distructive.

La 13 iulie, parlamentul de la Tobruk - ostil guvernului libian condus de Fayez Sarraj - a adresat Egiptului cererea oficială de intervenţíe militară în Libia împotriva “ocupantului invadator” turcesc, în vreme ce, în aceeaşi zi, forţe egiptene mixte - navale, aeropurtate, blindate şi  alte categorii de arme - au desfășurat aplicaţii ample în apele teritoriale, în spaţiul aerian şi pe coastele vestice mediteraneeane ale Libiei, acolo unde controlul asupra câmpurilor şi infrastructurii petroliere şi gazeifere libiene este deţinut de Armata Naţională comandată de mareşalul Khalifa Haftar.  Ori, aceste exerciţii au loc în condiţiile în care guvernul Farraj condiţionează orice negocieri politice de retragerea către est a efectivelor generalului Haftar şi în contextul în care comunitatea europeană cere imperativ retragerea Turciei şi a miliţiilor străine - aduse în Libia de către Recep Teyyp Erdogan sau de către Rusia, sau obediente altor actor externi implicaţí în război. De la preluarea puterii în Egipt, în 2013, de către mareşalul Abdel Fattah El-Sissi, relaţíile egipteano-turce se află într-o acută stare de ostilitate, datorată (oficial) protecţíei pe care Erdogan o acordă radicalilor din Frăţiile Musulmane, precum și (neoficial) concurenţei acerbe pentru accesul la rezervele de hidrocarburi ale Mediteranei, spre a nu mai vorbi despre competiţia pentru laurii de “lider maximus” al Orientului Mijlociu” dintre Cairo şi Ankara.

O implicare armată a Egiptului, încurajată de către Federaţía Rusă, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite poate să degenereze cu rapiditate într-un conflict direct între Egipt şi Turcia pe frontul libian, cu toate consecinţele posibile pe plan regional şi extraregional, incusiv prin disensiunile pe care aceasta le poate crea între actorii occidentali, în funcţie de alianţele sau poziţionările acestora față de cele două principale părţi libiene beligerante.

În acelaşi timp, este deja de notorietate faptul că, în prezent, relaţiile dintre Paris şi Ankara traversează o perioadă deosebit de tensionată, mai ales după ce incidentul maritim de la 10 iulie - fregata franceză Le Courbet, care participa, sub drapel NATO, la operaţiunea “Sea Guardian”, a interceptat, în largul coastelor libiene, o ambarcațiune militară turcă suspectă de a transporta (cu încălcarea embargoului internaţional) armament cu destinația Libia. Vasul francez a fost pe punctul de a fi supus tirului unei alte ambarcațiuni turce, care asigura escorta navei suspecte. Relațiile dintre cele două state, ambele membre ale NATO, s-au deteriorat brusc, Parisul şi Ankara acuzându-se reciproc de “a se deda la jocuri primejdioase”.

Sursa: Kayhan Ozer/Pool/via Reuters @ trtworld.com

Ce vrea Franţa?

Având o contribuţíe politică şi militară substanţíală la  înlăturarea de la putere a fostului lider Moammer El-Gaddhafi, Franţa condusă de ambiţíosul Emmanuel Macron îşi promovează cu asiduitate obiectivul de refacere a influenţei sale în Marea Mediterană, zonă vitală pentru propriile interese economice şi de securitate. In acest context, Parisul a optat pentru o cooperare în Siria cu minoritatea etnicilor kurzi, consideraţi de Turcia lui Recep Teyyp Erdogan drept entitate profund teroristă. Aceluiaşi considerent i se circumscrie şi opţiunea susținerii mareşalului libian Kalifa Haftar, Parisul apreciind că o victorie rapidă a acestuia este calea către pacificarea şi stabilizarea situaţiei interne din Libia. Din punctul de vedere al lui Emmanuel Macron, cea de-a doua parte beligerantă în războiul civil, Guvernul de Conciliere Națională, condus de  Fayez Farraj, este e entitate puternic influenţată şi instrumentalizată de către mişcarea islamistă a Fraţilor Musulmani care, la rândul său, constituie o pârghie folosită de Recep Teyyp Erdogan pentru promovarea viziunii, ideologiei şi ambiţiilor sale regionale ale acestuia şi în arealul arabo-islamic.

Un alt factor motivant pentru politica regională a Franţei se regăseşte în interesul său pentru grupul aşa-numit “Forum pentru Gazele Naturale din Mediterana de răsărit” (East Med Gas Forum) al cărui domeniu de cercetare şi acţíune este reprezentat de exploatarea resurselor gazeifere din estul Mediteranei şi transportul acestora către continentul european. Este, şi acesta, un alt motiv de discordie cu Turcia, care percepe Forumul menţionat ca pe un concurent puternic în competiția asupra rezervelor energetice ale acestui areal al bazinului mediteranean.

Ce vrea Turcia?

Implicarea multilaterală în dosarul libian constituie punctul central al politicii turceşti privind proximitatea regională şi, cu deosebire, bazinul Mării Mediterane.  Agrementul juridic şi militar încheiat de guvernul de la Ankara şi guvernul libian al lui Fayez Sarraj constituie  un instrument utilizat pentru rezolvarea în avantajul Ankarei a disputelor refreritoare la stabilirea frontierelor maritime, cu luarea în considerare a configuraţiei zăcămintelor de hidrocarburi din acest areal. În acelaşi timp, acelaşi document de cooperare bilaterală conferă Turciei şi o susţínere militară a obiectivelor sale politice, inclusiv prin construcţía a două baze militare turce în spațiul libian, una pentru forţe terestre şi una care va servi ca bază militară aeriană.

*

Mediterana exotismului, a nostalgiilor şi a pitorescului mai freamătă doar în memoria afectivă care, cu discreție, adăposteşte  o istorie îndelungată de suferinţe, conflicte, ambiţii şi confruntări între culturi şi civilizaţii. Mediterana de astăzi este privită, mai degrabă, ca o componentă crucială a unei geostrategii şi geopolitici conflictuale născută din însăşi frământările globale şi regionale ale contemporaneității. Să privim harta fizică a acestei Mediterane şi (pentru economia acestor rânduri) a părţii răsăritene a ceea ce pentru antichitate a fost parte din vechea “Mare nostrum” și pe care nu puţini actori o privesc dintr-o  perspectivă adaptată vremii - “Marea noastră”, care este revendicată  mai curând ca “marea mea” şi a avantajelor mele” de mai toate statele udate de apele acestei mări.

Sursa: https://www.researchgate.net/figure/Geophysical-map-of-the-eastern-Mediterranean-and-Middle-East-region_fig2_277952967

Mediterana de Est este înconjurată de şapte state continentale  – Liban, Siriria, Israel, Turcia, Egipt, Libia, Grecia,  la care se a daugă Insula Cipru şi Fâşia (teritoriului palestinian autonom) Gaza. Privind harta politică a acestui Est mediteranean vom constata cu uşurinţă că nici unul din statele sau teritoriile riverane sau insulare care îl delimitează nu se bucură de stabilitate, pace şi  normalitate. Acestea sunt, în variate forme, fie afectate de tensiuni şi conflicte interne, fie angajate în conflicte de interese strategice, teritoriale, politice, economice cu unul sau mai multe state din răsăritul bazinului mediteranean şi figurează ca părţi la alianţe  cu puteri extraregionale şi regionale sau care au de suferit de pe urma unor ingerinţe externe tot atât de conflictuale prin consecințele lor.

Estul Mediteranei nu şi-a epuizat potenţialul de a produce surprize. Nedorite, de cele mai multe ori.

NOTĂ: La 21 iulie, parlamentul egiptean a adoptat o decizie care permite armatei efectuarea de operaţiuni în afara frontierelor naţionale, în cazul în care interesele de securitate naţională o vor impune. Deşi rezoluţia nu precizează natura şi direcţia unor asemenea misiuni, ea are în vedere o intervenție militară în Libia, pentru susţinerea mareşalului Haftar.