I

La 13 septembrie a.c. s-au împlinit 26 de ani de când, în faţa Casei Albe a avut loc semnarea „Acordurilor de la Oslo”. După doi ani de negocieri dificile nu numai cu frazeologia juridică, ci şi, mai ales, cu zidul neîncrederii reciproce şi cu propriile mentalităţi inerţiale, vechi de un secol, ministrul de externe israelian, Shimon Perez, în numele guvernului de la Tel Aviv şi Mahmud Abbas, actualul preşedinte al Statului Palestina, în numele Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, îşi puneau semnăturile pe aşa-numita „Declaraţie de Principii pentru Aranjamentele de instituire a unei Autorităţi Palestiniene Autonome interimare”. Declarația este cunoscută, în utilizarea comună, drep, „Acordurile de la Oslo”, după numele capitalei norvegiene care găzduise cea mai consistentă parte a rundelor de negocieri palestiniano-israeliene. Aceasta era, după un veac de conflict, primul acord de conciliere între palestinieni şi israelieni. Ea prevedea, ca perspectivă fundamentală, continuarea negocierilor până la realizarea, în decurs de cinci ani, a unui stat palestinian independent şi soluţionarea altor dosare critice. Printre acestea se numărau statutul Ierusalimului, viitorul refugiaţilor palestinieni, configuraţia frontierelor, aşezările evreieşti din teritoriile autonome sau probleme economice şi de securitate. Sub privirile protectoare ale fostului preşedinte american Bill Clinton, premierul israelian Yitzak Rabin şi liderul palestinian Yasser Arafat, inamicii ireductibili de până mai ieri, îşi dădeau acolada cu gândul la un viitor pe care nu au mai avut şansa şansa de a-l trăi.

Semnarea „Acordurilor de la Oslo”, Washington DC, 13.09.1993. Fotografie: Wikimedia Commons

II

  La 7 iulie a.c., în cadrul unei conferinţe de presă desfăşurată la Ramallah, preşedintele palestinian Mahmud Abbas avertiza în legătură cu posibilitatea ca partea palestiniană să denunţe, in integrum, toate documentele convenite la Oslo şi semnate la Washington în 1993. Acesta semnala intenția de a înceta orice cooperare de securitate cu autorităţile israeliene şi, in extremis, retragerea recunoaşterii, de către Organizaţia de Eliberare a Palestinei, a statului Israel şi a Rezoluţiilor 242 şi 338 ale Consiliului de Securitate, în cazul în care Israelul nu va adopta măsuri de punere în practică a angajamentelor sale, asumate la Oslo şi semnate la Washington. Argumentul invocat de liderul palestininian: „Încă de la semnarea Acordurilor de la Oslo, Israelul nu a încetat să saboteze şi să distrugă Acordurile convenite şi semnate în comun”. În plus, Mahmud Abbas reitera o serie de declarații anterioare prin care partea palestiniană anunţa că nu mai recunoaşte calitatea Statelor Unite de mediator şi sponsor neutru al procesului de pace, şi că, în consecinţă, nu va mai accepta vreun rol al Washingtonului în demersurile de negociere şi de identificare a unei soluţii echitabile pentru contenciosul palestiniano-israelian.

După aproape 30 de ani de la negocierea, convenirea şi semnarea Acordurilor de la Oslo, semnatarul palestinian era primul care declara decesul acestui document considerat, la vremea respectivă, ca având o dimensiune şi o însemnătate istorică.

În măsura în care nu şi-a atins obiectivele pentru care a fost iniţiat, respectiv pacea şi coexistenţa între cele două tabere aflate în conflict şi crearea unui stat palestinian suveran şi durabil, „procesul Oslo” este un eşec dramatic. Cauzele sunt numeroase şi implică ambele părţi, dar şi factori ţinând de evoluţiile geopolitice regionale şi internaţionale. A pune acest eşec în responsabilitatea exclusivă a uneia sau a alteia dintre părţi ar însemna abordarea superficială a unui proces complex şi puternic vulnerabil la impactul mentalităţilor şi al semnificaţiei pe care conceptul de pace o are de o parte şi de cealaltă a baricadelor.

Dar dincolo de lacunele imputabile chiar documentului final de la Oslo, există şi elemente palpabile, vizibile şi cuantificabile care au erodat şi sabotat continuitatea demersurilor politico-diplomatice. Se cuvin menţionate, doar câteva dintre cele mai dinamice.

1. Contextul de pe eşichierul politic israelian, care a dat câştig de cauză continuării şi chiar intensificării politicii de implementare a aşezărilor evreieşti în teritoriile palestiniene „autonome”. Dacă în 1993, anul în care a fost semnată „Declaraţia de Principii”, în Cisiordania trăiau 120.000 de coloniști israelieni, în 2014 numărul acestora a crescut la peste 200.000, ca ulterior să ajungă la 382.000. Un număr similar (incluzând şi arabi israelieni) este înregistrat și în Ierusalimul de Est. În prezent există 121 de aşezări evreieşti oficial recunoscute, la care se adaugă „insule” izolate şi construite ilegal.

2. Mişcarea palestiniană, care a fost puternic fracturată odată cu alegerile legislative din anul 2006, adjudecate, în Gaza, de mişcarea islamistă Hamas, promotoare a vechii paradigme a Fraţilor Musulmani. Aceasta nu recunoaşte existenţa statului Israel, propunându-şi crearea unui stat arab islamic pe întregul teritoriul Palestinei istorice şi proclamând lupta armată şi violenţa drept singur mijloc de luptă împotriva Israelului. Cu un „Fatahland” în Cisiordania şi cu un „Hamasland” în Fâşia Gaza, mişcarea palestiniană nu a făcut decât să ofere Israelului un argument forte pentru evitarea oricăror negocieri de pace, sub argumentul că palestinienii nu constituie un partener de discuţii unificat, credibil şi consecvent. Între iunie 2006 şi iulie 2014, armata israeliană a răspuns atentatelor cu rachete şi cu alte mijloace violente şi aşa-numitelor „marşuri ale întoarcerii” regizate de Hamas, cu nici mai mult nici mai puțin de cinci operaţiuni represive provocatoare de mari pierderi umane şi materiale (acţiunile „Ploaie de vară” – iunie 2006, „Iarna fierbinte” – februarie 2008, „Plumbul topit” – decembrie 2008, „Stâlpul de apărare” – noiembrie 2012 şi „Bordura de apărare” – iulie 2014). Un climat de ură renăscută îl determina pe fostul şef al Statului Major al Tzahalului, generalul Moshe Yaalon, să se pronunţe public pentru „marcarea cu fierul roşu a conştiinţei palestiniene, asfel încât palestinienii să înţeleagă în profunzime că sunt un popor învins”. În același timp, oficiali palestinieni din Gaza îşi îndemnau, public, concetăţenii, „să ucidă cât mai mulţi sraelieni”.

3. Venirea la Casa Albă a Administraţiei Trump, care a însemnat trecerea politicii orientale a Statelor Unite de la gestionarea conflictului din regiunea Orientului Mijlociu şi a contenciosului palestiniano-israelian pe baza conceptului „celor două state”, la implicarea directă şi părtinitoare în acţiuni de impunere a unor proiecte dezechilibrarte. Acestea vin în dezavantajul părţii palestiniene şi în susţinerea deschisă a viziunii politice a dreptei politice israeliene, în frunte cu formaţiunea Likud, condusă de premierul Benjamin Netanyahu. Recunoaşterea Ierusalimului drept capitală unificată şi eternă a statului Israel şi mutarea în „oraşul sfânt” a ambasadei americane, închiderea reprezentanţei diplomatice palestiniene în SUA și încetarea asistenţei financiare americane pentru Agenţia ONU de sprijin al refugiaţilor palestinieni (UNRWA) sunt doar câteva forme de manifestare pragmatică a noii politici americane legată de soluţionarea problemei palestiniene. Cel mai recent, acestor paşi li s-a adăugat lansarea celebrei iniţiative americane de pace cunoscută drept „afacerea secolului”, care, demarată în urmă cu aproape un an, nu a fost, încă, finalizată, sau, cel puţin anunţată, decât formal şi în mod fragmentar şi producător de vii controverse.

 III

Încredinţat, pentru coordonarea procesului de elaborare şi promovare, la doi dintre colaboratorii săi apropiaţi – respectiv Jared Kushner, consilier (şi ginere) prezidenţial şi Jason Greenblatt, consilier al preşedintelui pentru relaţiile cu Israelul şi emisar special pentru problemele Orientului Mijlociu (funcţii din care acesta s-a retras din motive familiale, la jumătatea lunii septembrie a.c.) – proiectul american pe care însuşi preşedintele Donald Trump l-a calificat drept „afacerea secolului” ar urma să fie alcătuit din două părţi. Fiecare abordează în mod distinct problemele cu caracter economic şi financiar, respectiv fundamentele politice ale păcii palestiniano-israeliene. Dacă despre primul segment Administraţia a oferit o serie de informaţii şi demersuri publice, proiectul politic de pace este învăluit în mister, urmând a fi oficializat, eventual, după al doilea scrutin legislativ israelian – de la jumătatea lunii septembrie a.c.

Jason Greenblatt (stânga) și Jared Kushner, Varșovia, Polonia, 14.02.2019. (Sean Gallup/Getty Images)

În aşteptarea „zilei Z” din iniţiativa americană, forumul economic desfăşurat în capitala Bahreinului între 25-26 iunie, sub deviza „De la pace la prosperitate”, şi-a propus să dezvăluie, ante-factum, o parte din beneficiile dezvoltării pe care viitoarea „pax americana” le va revărsa, ca dintr-un generos corn al abundenţei, asupra poporului palestinian – considerat o abstracţiune fără nicio legătură cu ideea de stat şi identitate naţională. O asistenţă financiară de 43 miliarde euro din care 24 miliarde euro ar urma să fie acordată pentru Cisiordania şi Gaza, la care să se adauge 7,9 miliarde, respectiv 6,5 miliarde şi 5,5 miliarde euro pentru palestinienii din Egipt, Iordania şi Liban, în perspectiva unei ipotetice integrări economice a acestui areal demografic. În viziunea lui Jared Kushner, aceasta va însemna, într-un orizont de maximum zece ani, dublarea Produsului Intern Brut, reducerea masivă a ratei şomajului și reformarea de fond a economiei palestiniene sufocată de decenii de criză.

„Fără îndoială, avem nevoie de finanţe şi de ajutor, dar, înainte de acestea, trebuie să avem o soluţie politică”, a fost reacţia preşedintelui palestinian Mahmud Abbas.

Conferinţa din Bahrein a promis un „viitor” prosper pentru palestinieni, căci, aşa cum crede unul din cei doi artizani ai „afacerii”, consilierul prezidenţial Jason Greenblatt, „pacea ar debloca potenţialul incredibil pe care îl are economia palestiniană”. De partea cealaltă, pentru oficialii palestinieni, scopul real al forumului de la Manama a fost acela de „a ocoli problema politică” şi „de a cumpăra de la palestinieni renunţarea la identitatea statală şi naţională”.

Într-un interviu acordat, la 13 iulie a.c., cotidianului de limbă arabă Al-Sharq Al-Awsat (care apare la Londra), consilierul Jason Greenblatt „dezvăluia”, foarte condensat, de altfel, unele consideraţii privind componenta politică a iniţiativei americane. Afirmând explicit că „sintagma celor două state” nu face parte din lexicul viitoarei „afaceri a secolului”, intervievatul preciza că, prioritară pentru destinul păcii şi, implicit, al prosperităţii, este „rezolvarea” a două noduri gordiane. Acestea sunt prezenţa în Gaza a mişcărilor palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic, care constituie „cauza principală” a suferinţelor poporului palestinian şi crearea unui cadru propice pentru continuarea negocierilor directe între Mahmud Abbas şi premierul israelian. Cei doi sunt singurii în măsură să stabilească agenda negocierilor, cu menţiunea că tot ceea ce se va conveni în acest cadru va fi acceptabil şi pentru Statele Unite. Lectura in extenso a expozeului făcut de Jason Greenblatt sugerează, mai degrabă, impresia că se vorbeşte despre două vehicule circulând, fiecare, pe sensuri opuse şi ai căror conducători se salută, eventual, din mers, cu o fluturare de mână. Ceea ce, din păcate, este prea puţin pentru o afacere a secolului.

 Alegerile israeliene şi „afacerea secolului”

La numai o săptămână înainte de alegerile anticipate de la 17 septembrie, premierul Benjamin Netanyahu, și-a anunţat intenţia de a acţiona pentru anexarea coloniilor evreieşti din Cisiordania şi proclamarea suveranităţii israeliene asupra Văii Iordanului şi teritoriului din nordul Mării Moarte, dacă va rămâne în fruntea gruvernului. Anunţul a stârnit reacţii virulente de condamnare din partea guvernelor arabe, Ligii Statelor Arabe şi Organizaţiei Cooperării Islamice. Că a fost vorba de un joc preelectoral sau de o intenţie reală nu vom putea şti decât după formarea noului Executiv israelian. Dar aplicarea unei asemenea măsuri în contextul şi aşa deteriorat al climatului regional, nu va avea, după toate probabilitățile, decât repercusiuni negative asupra procesului general al păcii arabo-israeliene şi palestiniano-israeliene.

După numărarea a 95% din voturi, la 18 septembrie, rezultatele scrutinului au evidenţiat un puternic avans al formaţiunilor politice de dreapa, având, în fruntea plutonului şi cu diferenţe nesemnificative, Partidul Likud condus de Benjamin Netanyahu, partidul – de aceeaşi coloratură politică – „Albastru şi Alb”, avându-l ca lider pe omul politic Benny Ganz şi formaţiunea naţionalistă de dreapa „Israel, Beitenu” (Israel, casa noastră) condusă de fostul ministru de externe şi al apărării Avigdor Lieberman. Niciuna din aceste formaţiuni nu şi-a adjudecat numărul de 61 fotolii parlamentare necesar să-i asigure o majoritate pe muchie de cuţit care să-i permită constituirea guvernului, astfel încât eşichierul politic israelian va fi martor la intense demersuri, consultări şi pertractări pentru formarea unei alianţe care să constituie baza de formare a unui guvern de uniune naţională. Dar, chiar şi în acest caz, este greu de întrevăzut că politica regională a Israelului, inclusiv faţă de problema palestiniană sau de dosarul fierbinte al conflictului cu Iranul, va cunoaşte schimbări semnificative în sensul compromisului. Benjamin Netanyahu promitea că va oferi israelienilor un „guvern sionist puternic”, în vreme ce Benny Ganz şi Avigdor Lieberman vorbeau despre necesitatea unui guvern care să impună vocea Israelului pe eşichierul global şi să manifeste inflexibilitate în politicile privind problemele Orientului Mijlociu.

Pentru conducerea palestiniană, rezultatul alegerilor este, potrivit preşedintelui Mahmud Abbas, o „simplă problemă internă” care nu va aduce nimic încurajator pentru negocierile de pace, în vreme ce oficiali ai Mişcării Hamas din Gaza proclamau ideea potrivit căreia nu alegerile israeliene vor schimba ceva în bine pentru procesul de pace, ci continuarea, la cote sporite, a „luptei de rezistenţă împotriva duşmanului sionist”.

Israelienii şi-au spus cuvântul, în secţiile de votare. Este rândul lui Donald Trump să facă publică faimoasa „afacere a secolului”.