Tragedia care, în fatidica zi de 4 august a.c., a însângerat Beirutul şi, prin el, întreaga ţară a cedrilor nu s-a întâmplat prin voinţa unei predestinări duşmănoase, după cum nu a fost nici împlinirea vreunui blestem moştenit din vremurile profetice.

Adevărata plagă care a erodat întreaga istorie modernă a Libanului se numeşte, pur şi simplu, indiferenţă, cu mai toate sinonimele acestui cuvânt – nepăsare, inerţie, indolenţă, pasivitate – adică tot atâtea coordonate ale unui modus vivendi al numeroaselor generaţii de guvernanţi ale căror genii inspiratoare şi tutelare au fost apartenenţa confesională, tribalismul social şi familial, mercantilismul profitabil, aşezat mai presus decât tot ceea ce, în discursul făţarnic destinat consumului public, a fost numit „Libanul tuturor libanezilor”. Iar fiecare dintre aceştia şi toţi laolaltă l-au întruchipat pe anticul Procust care, din grija pentru armonia dintre oaspeţi şi patul de ospeţíe, îi scurta pe aceştia de picioare sau de cap, după măsurile patului şi nu ale omului însuşi.

Despre catastrofa din 4 august au vorbit şi au scris mijloacele de informare în masă de pe toate meridianele globului.

Succint, istoricul acestei date are puţine detalii şi acestea îşi au începutul în anul 2014, când nava maritimă comercială „Rhosus” (proprietate a firmei ruseşti „Teto” a unui armator Grâşinskin) a părăsit Ciprul cu destinaţia Mozambic, având la bord 2.750 tone de nitrat (azotat) de amoniu - produs utilizat ca fertilizator agricol dar şi pentru producerea unor explozivi precum TNT, Torpex, Nitrat de Glicerină ş.a.

În proximitatea portului Beirut, vasul şi-a oprit cursa, invocând dificultăţi tehnice şi probleme de aprovizionare, precum și rezilierea de către armatorul rus a contractului şi abandonarea vasului, a echipajului şi a mărfii. Cu acordul autorităţilor libaneze, nava a acostat iar marfa a fost descărcată în silozul cu numărul 12, aflat în faza finală de construcţie, cu menţiunea că şi beneficiarul mozambican a anunţat, la rândul său, că renunţă la contract şi la marfă. Primele cercetări în ancheta declanşată au pus în lumină că în cei șase ani de depozitare în „condiţíi improprii”, autorităţile portuare şi vamale libaneze au întreprins nu mai puţin de şase demersuri pe lângă guvernul şi procuratura generală, solicitând o rezolvare urgentă (prin confiscare, vânzare, transfer sau dezactivare a nitratului de amoniu).

La niciuna din aceste intervenţii nu s-a dat un răspuns. Iar deznodământul a însemnat ziua de 4 august: două mari deflagraţii echivalente cu explozia a 1.800 tone de TNT (Trinitrotoluen), cu o seismicitate de 3,3 grade pe scara Richter, resimţită şi în insula Cipru (240 km), 143 de morţi (la 6 august), 5.000 de răniţi şi circa 300.000 oameni dispăruţi sau rămaşi fără adăpost. Din primele estimări, pierderile provocate sunt de cca. 5 miliarde dolari, reprezentând 36% din PIB-ul libanez pe anul 2019. Cu peste jumătate din oraş distrusă sau avariată, Beirutul a fost declarat metropolă sinistrată. Preşedintele Michel Aoun a declarat două săptămâni de doliu naţional, iar fostul premier Saad Hariri a solicitat constituirea unei comisii internaţionale de anchetă. Propunerea a fost respinsă de guvernul condus de Hassan Dyab.

Măcinat, decenii de-a rândul, de corupţíe şi clientelism, segmentat în profunzime de falia care separă sistemul politic de societate, cu o economie de avarie, cu o clasă politică puternic scindată de aceleaşi adversităţi caduce, dar la fel de ireconciliabile, Libanul se zbate într-una din cele mai agresive crize din istoria sa, o criză accentuată, în plus, de prăbuşirea economică şi de impactul epidemiei coronavirus şi de lipsa unei perspective de reformă şi de salvare. Comentând pe marginea tragicului eveniment de la 4 august, Jeffrey Feltman de la „Brookings Institute” aprecia că „exploziile de la Beirut au scos la lumină profunda stare de putrefacţie în care se află întregul sistem libanez de guvernanţă şi realitatea este că, fără schimbarea de fond a acestui sistem, Libanul nu mai are resurse pentru a reveni la normalitate”.

In acelaşi sens a vorbit şi preşedintele francez Emmanuel Macron care, împreună cu ministrul său de externe, Jean-Yves Le Drian, a efectuat o scurtă vizită informală la Beirut, unde a exprimat întreaga disponibilitate a ţării sale de a sprijini Libanul pentru ieşirea din starea de comă în care se află, inclusiv prin demersuri de organizare, în perioada imediat următoare, a unei conferinţe internaţionale globale de ajutorare a Libanului şi a libanezilor. El a avertizat, însă, că nicio formă de asistenţă nu va avea efectul aşteptat atâta vreme cât în această ţară nu se va ‏face o curăţire şi reformare de fond a sistemului de guvernământ, adică fără satisfacerea aceleiaşi revendicări pe care libanezii o susțin, din octombrie 2019, prin necontenite manifestări şi demonstraţii în spaţiul public, fără ca guvernul de la Beirut să ofere altceva decât aceleaşi repetate promisiuni, niciodată îndeplinite.

Este prematur să se elaboreze scenarii privind consecinţele pe termen previzibil ale seismului de la 4 iulie. Majoritatea observatorilor arabi şi nu numai apreciază că, oricât ar putea să pară de cinică, aprecierea că accidentul din portul Beirut poate fi un moment de răscruce existenţială pentru Liban nu este deloc exagerată.

Lipsit de un plan coerent de acţiune, guvernul Hassan Dyab, deja şubrezit prin demisia ministrului de externe Nassif Hitti, are în faţă perspectiva unei descompuneri, în vreme ce mai multe formațiuni creştin-maronite şi druze şi-au retras deputaţii din parlamentul de la Beirut. Asemenea prăbuşiri, care mai degrabă sugerează fuga de pe o corabie gata să se scufunde, nu ar face, însă, decât să readucă în actualitate caruselul interminabil al crizelor guvernamentale şi parlamentare devenite, deja, emblematice pen‏tru viaţa politică libaneză.

La acumulările problemelor existente se adaugă şi coincidenţa între acestea şi aşteptata şedinţă a Tribunalului Internaţional de anchetă în dosarul asasinării fostului prim-ministru Rafik Al-Hariri, în care sunt acuzaţi patru membri ai mişcării Hezbollah. Prevăzută pentru ziua de vineri, 7 august, şedinţa de pronunţare a sentinţelor a fost amânată pentru 18 august. Observatorii nu exclud declanşarea unui al doilea val, mai sever, al demonstraţiilor populare antiguvernamentale, dar şi împotriva Hezbollah.

Cercetările întreprinse de atuorităţi se află în fază incipientă şi surprizele nu sunt excluse. Rămâne de văzut când va fi aruncat la lada de gunoi patul maleficului Procust.