De-a lungul istoriei, relațiile dintre Serbia și Rusia nu au fost simple sau în mod obligatoriu prietenoase. În ultimii câțiva ani au devenit chiar mai complicate. Această tendință coincide cu eforturile intense depuse de actuala administrație de la Belgrad în scopul dezvoltării unui parteneriat mai bun cu Statele Unite – după cum menționa președintele sârb, Alexandar Vucic, în scrisoarea adresată președintelui SUA, Donald Trump, cu ocazia sărbătoririi în acest an a Zilei Independenței. Mulți oficiali sârbi relevanți și multe personalități publice speră ca relațiile să poată atingă nivelul unui parteneriat strategic, aspect care a fost menționat de nenumărate ori în cadrul conferințelor bianuale la nivel înalt, inclusiv în cadrul Săptămânii NATO la Belgrad.

Belgradul a pretins că găsește mai multă înțelegere față de aceste eforturi din partea Administrației Trump, decât din partea administrațiilor anterioare. Din păcate nu putem să nu ne gândim că situația este aceeași și în cazul Uniunii Europene, deoarece îmbunătățirea relațiilor cu SUA este percepută ca fiind un joc cu sumă nulă, mai degrabă decât un scenariu în care toate părțile au de câștigat.

Aceste noi eforturi nu sunt doar o încercare a lui Vucic de a manipula Occidentul, după cum afirmă nefondat și tendențios unele persoane, ci sunt demersuri concrete și constructive care demonstrează că eforturile Serbiei de orientare către Occident sunt reale, în ciuda faptului că întâmpină greutăți semnificative. Unele din aceste demersuri sunt expuse în articolul recent publicat de Centrul pentru Analiză Politică Europeană - CAPE (Center for European Policy Analysis), intitulat The Right Stuff[1].

Conform articolului publicat de CAPE, „Serbia participă la operațiuni multinaționale coordonate de UE și ONU cu cel mai important contingent din Balcanii de Vest și a  instituționalizat cooperarea cu Agenția Europeană pentru Apărare”.

Articolul mai subliniază și faptul că „în 2008 Serbia și NATO au co-organizat aplicația în teren Managementul Consecințelor, care a numărat 2000 de participanți din 40 de state. Serbia a demarat implementarea celei de-a doua etape a Planului Individual de Acțiuni pentru Parteneriatul cu NATO, iar în 2019 a derulat mai multe exerciții cu state NATO decât cu Rusia. Programul Parteneriatului Statal pe care Serbia îl desfășoară cu Garda Națională a Statului Ohio este unul din cele mai bune din Europa.” Articolul mai menționează susținereas publică de către Vucic a acordului din noiembrie 2019 prin care Bosnia și Herțegovina se angaja să formeze un nou guvern și să implementeze un program de reformare a Forțelor Armate în cooperare cu NATO.

CAPE continuă să evidențieze că „în ciuda presiunilor exercitate de Kremlin, Belgradul refuză să acorde statut diplomatic așa-zisului Centru Umanitar Sârbo-Rus de la Niš, un instrument al influenței ruse.” Ca o încercare evidentă de a împiedica acest demers, la momentul în care Centrul și-a amplasat sediul în Niš, guvernul sârb a preluat autoritatea asupra aeroportului din localitate.

Nu există nicio îndoială că interesul îmbunătățirii relațiilor de ansamblu cu SUA se datorează în mare parte așteptărilor Belgradului că SUA vor manifesta mai multă înțelegere cu privire la negocierile cu Pristina. Conform unui sondaj de opinie recent intitulat This Is Us[2] și întocmit de Centrul de Studii Euro-Atlantice (Centre for Euro-Atlantic Studies), reiese că opinia publică sârbă susține cu ardoare aceste demersuri, aspect care este de cele mai multe ori omis, fie intenționat, fie fără bună știință, atunci când se face referire la situația din Serbia. Sondajul de opinie arată că 65% din cetățenii sârbi sunt în favoarea consolidării cooperării dintre Serbia și SUA în domenii precum securitatea, apărarea și economia. Un procent de 14% sunt nehotărâți, ceea ce înseamnă că și aceștia pot fi convinși dacă se vine cu argumente solide.

Cetățenii sârbi percep actuala administrație de la Belgrad și media din anturajul acesteia ca fiind principalele surse și promotori ai acestei orientări, în pofida existenței unui număr mare de ONG-uri finanțate de Occidentul politic, a unei game extrem de largi de mișcări mărunte de opoziție pretins democratice, a unor portaluri occidentale pro-guvernamentale (Vocea Americii, RFE/RL, DW, BBC), precum și a unor portaluri media locale anti-guvern aparent pro-democratice la care ne-am aștepta să reprezinte sursele unor astfel de știri și tendințe.

Este de necontestat faptul că autoritățile de la Kremlin au observat aceste tendințe, pe care le-ar putea găsi defavorabile, dar foarte reale. Prezența în diferite forme a influenței rusești a crescut în această țară până în urmă cu câțiva ani, atât prin mijloace ilegale (inclusiv organizarea unei campanii ample care a avut la bază elemente de dezinformare și informații false referitoare la bunele relații dintre cele două state), cât și sub forma unor influențe răuvoitoare. Aceasta a avut drept cauze dependența energetică și faptul că Rusia, precum China, are o viziune proprie referitoare la statutul Kosovo stipulat de Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU – care mandatează misiunea NATO din Kosovo (KFOR) fără să țină cont de poziția Belgradului.

Serbia este singura țară din Balcanii de Vest care, în timpul administrației anterioare, a vândut pachetele majoritare de acțiuni din industriile sale de gaz și petrol către ruși. Aceasă situație a oferit Moscovei ocazia să construiască un sector privat de securitate neobișnuit de amplu (aflat de facto sub controlul unui alt stat) care are impact asupra protecției infrastructurilor critice ale Republicii Serbia. Moscova exploatează cu multă pricepere aceste avantaje, folosindu-se de traumele provocate de bombardamentele NATO pentru a duce, prin intermediul agenției locale Sputnik, o campanie de dezinformare care durează de ani de zile, fără a întâmpina opoziție, și prin care și-a promovat interesele ce, în mod evident, sunt în defavoarea Serbiei. Actuala administrație sârbă nu are cum să schimbe această situație dintr-odată, cel puțin atâta timp cât chestiunea referitoare la statutul Kosovo rămîne deschisă, fapt care reprezintă, evident, intenția Moscovei.

Aranjamentele recente privind importul de armament din Rusia sunt, în parte, o consecință a presiunilor exercitate de Moscova asupra Belgradului. În ultima perioadă Belgradul a încercat să diversifice importurile de armament efectuând achiziții riscante din China, aspect care poate fi dăunător, chiar dacă acestea reprezintă substitute pentru armamentul rusesc. Cu toate acestea, Vucic nu a exclus posibilitatea achiziției unor avioane de vânătoare din SUA, alături de achiziția deja finalizată a sistemului francez Mistral.

Prim-ministrul Ana Brnabic a anunțat, în septembrie, că Serbia se pregătește să achiziționeze o cantitate semnificativă de echipamente militare defensive din Israel, reiterând totodată consolidarea permanentă a relațiilor dintre Serbia și Israel. Acesta este un alt exemplu al orientării politicii externe a Serbiei, care tinde să se îndrepte către Occident – aspect trecut încă odată cu vederea, pe nedrept, în rândurile decidenților politici și comentatorilor occidentali.

Serbia s-a alăturat declarației referitoare la alegerile prezidențiale din Belarus adoptată de Uniunea Europeană la 11 august a.c., care precizează că, pe durata campaniei electorale, cetățenii din Belarus au „demonstrat că sunt dornici de o schimbare democratică” și că „alegerile nu au fost nici libere nici corecte”.

Este important faptul că în ultimii câțiva ani Serbia a reușit să reducă semnificativ o parte din influența Rusiei – nu numai în Serbia ci în întreaga regiune a Balcanilor de Vest. Timp de mai mulți ani, influența destabilizatoare și operațiunile hibride ale Kremlinului erau îndeplinite prin conexiunile puternice cu reprezentanții politici sârbi din Kosovo, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și ulterior Macedonia. Sergei Zheleznyak, un fost oficial de rang înalt din partidul Rusia Unită a lui Putin și membru al parlamentului rus, a fost responsabil cu menținerea contactelor cu structurile politice menționate mai sus. Printre altele, el a militat pentru crearea în regiune a unei comunități de state neutre din punct de vedere militar, într-un moment în care era deja evident că Macedonia urma să intre în NATO iar Muntenegru devenise deja membru al Alianței. Din fericire, planul a eșuat, în parte datorită conducerii actuale a Serbiei și eforturilor lui Vucic de a înlocui legăturile cu Rusia ale acestor actori cu altele mai puternice, cu Belgradul.

În contextul întâlnirilor dificile, dar decisive pe care le-a avut la Washington cu delegații ale guvernului american și de la Pristina, Vucic s-a întâlnit cu Milorad Dodik – longevivul lider al Republicii Srpska (entitate aparținând Bosniei și Herțegovina) și membru al președinției tripartite a acesteia (apropiat al lui Vladimir Putin). În ciuda încercărilor ridicole ale lui Milorad Dodik de a schimba statutul Republicii Srpska cu unul similar provinciei Kosovo, Vucic și Serbia nu au cedat.

Poziționarea Belgradului ca un centru neutru de abordare a unor chestiuni legitime legate de drepturile culturale și alte drepturi garantate ale sârbilor din regiune nu ar trebui să fie văzută ca un proiect de „hegemonie naționalistă a Serbiei Mari” sau ca un război politic al lui Vucic împotriva regiunii, după cum mulți sugerează nefondat, însă intenționat. Ar trebui văzută, în schimb, ca un zid de apărare împotriva influenței destabilizatoare a Rusiei, după cum o confirmă și rezultatele celor mai recente alegeri din Muntenegru.

Mai multe partide din noua coaliție la guvernare în Muntenegru mențin legături cu Belgradul, iar cooperarea are loc pe canale legitime. Belgradul sprijină ONG-uri locale din Muntenegru care abordează aceleași problematici relevante pentru sârbi și pentru Biserica Ortodoxă Sârbă din Muntenegru și care au fost susținute public de partidele coaliției câștigătoare, care este deja recunoscută și acceptată de oficialii UE.

Cea mai importantă chestiune a fost legată de legislația deficitară cu privire la statutul comunităților religioase, care discriminează vădit Biserica Ortodoxă Sârbă. În loc să condamne această practica neliberală care e opusă curentelor democratice moderne, similară cu tendințele ce reapar în Kosovo, unde patrimoniul cultural și religios sârb este pus sub amenințare în diverse moduri, mulți decidenți politici și comentatori occidentali aleg să le treacă cu vederea. După luni de proteste pașnice de amploare împotriva legislației deficitare, la care fostele autorități au răspuns într-o manieră arogantă și au justificat-o folosind preconcepții istorice, nemulțumirea justificată a avut drept consecință înfrângerea în alegeri a partidului aflat la guvernare.

Noua coaliție învingătoare din Muntenegru s-a angajat să consolideze statul de drept pentru toată lumea, inclusiv pentru ortodocșii sârbi și să abroge controversata lege. Acest lucru va contribui cu siguranță la crearea unei atmosfere liniștite și la diminuarea influenței rusești în această perioadă sensibilă. De asemenea, coaliția se obligă să respecte toate obligațiile internaționale ale Muntenegrului (spre exemplu angajamentele privind calitatea de membru al NATO și de recunoașterea Kosovo). Este dificil de știut cum ar fi evoluat situația dacă Moscova ar fi rămas principalul susținător al acestor structuri politice și dacă Vucic nu ar fi schimbat treptat paradigma.

Acțiunile permanente ale Moscovei împotriva actualei administrații de la Belgrad, atât disimulate cât și întreprinse în mod direct, care în mod clar nu sunt întâmpinate cu o politică a „ușilor deschise”, sunt foarte îngrijorătoare. Acestea se desfășoară prin intermediul sistemului de securitate și prin sindicate pro-Kremlin profund compromise, din forțele armate și poliție. Pe durata ultimelor violențe înregistrate în Serbia, liderii acestora, care au legături strânse cu numeroase organizații și activiști de extremă dreapta din Rusia și care au sprijinit și participat la desfășurarea manifestațiilor, au continuat lunga lor colaborare cu liderii partidelor mici de opoziție și au sabotat ultimele alegeri fără un motiv întemeiat. Unul din mesajele standard exprimate pe timpul demonstrațiilor a fost că orice aranjament între Belgrad și Pristina ar reprezinta un act de trădare și, dacă acest lucru va avea loc, forțele de securitate ar trebui „să rezolva problemele singure”. Este îngrijorător faptul că analiști occidentali cu influență, care se pretind experți pe problematica Balcanilor, acuză în mod fals contrarul, în ciuda numeroaselor dovezi din surse deschise și din declarații.

Așa cum a fost menționat, protestele au fost organizate de structuri pro-Kremlin aflate în anturajul lui Mladjan Djordjevic, o persoană având legături strânse cu Moscova și unul din principalii finanțatori ai așa-zisei opoziții pro-democratice din Serbia. Printre altele a vizitat Crimeea aflată sub ocupație, cu toate că administrația sârbă sprijină integritatea teritorială deplină a Ucrainei.

Anterior protestelor violente din toamna anului 2019, s-a constatat că unul dintre membrii activi ai aparatului de spionaj rus mituia un membru al Forțelor Armate sârbe. Nici Kremlinul și nici Belgradul nu au putut nega această afacere de spionaj. Ambasada Rusiei de la Belgrad și ministerul rus de externe au încercat fără sorți de izbândă să intimideze organizații analitice și să facă presiuni directe asupra media unui alt stat suveran pentru a nega dovezile incontestabile ale implicării Kremlinului în protestele violente din Serbia. Din fericire, demonstrațiile nu au durat mult deoarece nu au reflectat „diviziunile adânci și nemulțumirile la adresa actualului guvern”, după cum s-a afirmat în mod eronat, ci, mai degrabă, o încercare de sabotare a rezultatului alegerilor – care a oferit și mai multă legitimitate actualei administrații – precum și o încercare de împiedicare a consolidării relațiilor cu SUA. Această încercare a fost precedată de demersul Moscovei din iarna dintre anii 2019 și 2020, puțin sesizat în Occident, de a-l trimite pe Evgheni Primakov, noul director al agenției de stat Rossotrudnichestvo, să îl convingă pe Vucic să formeze un guvern de tranziție din care să facă parte structurile de opoziție pro-Kremlin menționate mai sus. Bineînțeles acest demers a fost respins.

În lumina celor menționate mai sus, este evident că Belgradul nu lansează acuzații la adresa Moscovei doar ca să impresioneze Occidentul, nici în general, nici în mod particular când vine vorba de negocierile privind Kosovo, după cum se vehiculează din ce în ce mai des și în mod intenționat, mai ales acum, când au loc întruniri importante la Washington și la Bruxelles, unde Belgradul și Pristina încearcă normalizarea relațiilor. În schimb, la acest moment, Belgradul se află în fața unei amenințări reale din partea Moscovei, pe care, la acest moment, nu o poate contracara în mod adecvat și fără ajutor.

Într-o perioadă în care actuala administrație americană și UE depun eforturi intense pentru a identifica un compromis exhaustiv și pluridimensional între Belgrad și Pristina, care să mențină Belgradul ancorat mai puternic în realitățile politice occidentale, este de așteptat ca presiunea destabilizatoare pe care Rusia o exercită asupra Serbiei să crească. Statele Unite pot juca un rol esențial în diminuarea influenței rusești în Serbia și în Balcanii de Vest, care nu dețin mecanismele necesare de a o face singure.

Aceasta se poate realiza prin intensificarea cooperării strategice cu alte mari puteri, prin întărirea continuă a cooperării de securitate și apărare cu Serbia, precum și prin sprijinul deja oferit de către o serie de agenții americane și demersuri în teren vizând crearea unui mini-Schengen regional -  care să faciliteze libera circulație a cetățenilor, bunurilor, serviciilor și capitalului, precum alte proiecte economice și de infrastructură, cu care și UE pare să fie de acord, dar și prin sprijinirea implementării acordului cadru dintre Belgrad și Pristina. Acțiunile ar fi atât în interesul Serbiei, al întregii regiuni a Balcanilor de Vest, al SUA, dar și al UE.

NB. Articolul a fost publicat pentru prima dată în revista New Eastern Europe, ediția din 3 septembrie 2020.

______________________________________

[1] Nota traducătorului – „ Ceea ce trebuie”

[2] Nota traducătorului – „Aceștia suntem”