La mai puţin de o lună după ce federaţia Emiratelor Arabe Unite a anunţat oficial stabilirea de relaţii directe, politico-diplomatice şi în orice alte domenii cu Israelul, la 11 septembrie, Casa Albă a anunţat repetarea unei asemenea decizii de către micul dar bogatul regat al Bahrainului, semnarea acordului israeliano-bahrainez fiind stabilită pentru data de 15 septembrie, tot la Casa Albă. Privit din perspectiva punctuală a implicării directe a Administraţiei americane, Bahrainul este, după, Emirate, al doilea stat arab de pe malul occidental al Golfului și cel de-al cincilea stat regional care îşi consfinţeşte prin acorduri şi tratate relaţiile cu statul evreu, după Egipt, Iordania, actorul non-statal Organizaţia de Eliberare a Palestinei și Emiratele Arabe Unite.

Este greu de ştiut dacă ne aflăm în faţa unei noi paradigme de politică regională, coordonată de bagheta saudită, a monarhiilor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului – cu excepţia Kuwaitului, mai conservator şi mai independent în raport cu dinastia Al-Saud şi a Qatarului, exclus din această organizaţie subregională arabă. Dar reacţiile pozitive şi elogioase ale tuturor regimurilor arabe din Golf, faţă de deciziile adoptate la Abu Dhabi lasă loc pentru credibilizarea unei asemenea ipoteze.

Chiar şi în absenţa unei susţineri juridice, statele în discuţie nu au fost străine de practica unor varii opţiuni de relaţii, cel mai adesea confidenţiale, cu statul Israel.

Arabia Saudită şi guvernele de la Tel Aviv au fundamentat şi desfăşurat o activă conlucrare în domeniul informaţiilor de securitate. Cel puţin începând cu anul 2000, Qatarul s-a situat printre importanţii parteneri de relaţii comerciale şi economice cu partea israeliană. Fostul monarh al Omanului, sultanul Qabus Ibn Said, dar şi actualul succesor al acestuia, Haytham Bin Tariq Al-Said, au avut un discurs de pace cu statul evreu, premierul Banjamin Netanyahu însuşi fiind primit oficial ca vizitator al capitalei Muscat. Nu cu mult diferită a fost şi retorica publică a regelui bahrainez, Hamad Bin Issa Al-Khalifa în ceea ce priveşte chestiunea păcii arabo-israeliene şi faptul că „Israelul trebuie privit ca parte indivizibilă a regiunii Orientului Mijlociu”. Oficialii emiratezi, la rândul lor, au prefaţat relaţiile oficiale cu Israelul prin mai multe acţiuni consistente de cooperare pe linie de securitate, comercial-economică, sportivă ş.a.m.d.

După îndelungate tatonări şi contacte de culise, orientarea şi dorinţa de coexistenţă paşnică cu Israelul au fisurat carapacea confidenţialităţii, devenind poziţie publică şi oficială mai întâi a Emiratelor Arabe Unite, apoi a Bahrainului şi, cu certitudine, a altor state arabe din Golf, doritoare de a intra pe uşile deschise ale normalizării.

Această evoluţie, pe care liderul de la Casa Albă a caracterizat-o drept istorică, nu ar fi fost, probabil, posibilă fără încuviinţarea Arabiei Saudite a cărei influenţă asupra monarhiei bahraineze este cea mai concretă şi activă în comparaţie cu restul petro-monarhiilor aflate în sfera gravitaţională a mai marelui frate de la Riyadh. În cazul Bahrainului, Arabia Saudită a fost cea care a susţinut micul regat în depăşirea crizelor financiare cu care regatul insular s-a confruntat şi tot Arabia Saudită a intervenit militar, în 2018, când familia domnitoare de la Manama s-a aflat pe marginea prăbuşirii, în faţă cu amplele manifestări ale minorităţii confesionale şiite instigată de regimul teocratic iranian.

Din dorinţa de a aduce pacea între lumea arabă şi Israel înainte de încheierea primului său mandat în Biroul Oval, Administraţia Trump nu a precupeţit tentativele şi presiunile de a obţine din partea monarhului saudit o aliniere la şirul normalizărilor relaţionale cu statul evreu, fără ca bătrânul suveran să se lase înduplecat. Este de presupus că, în calitatea sa de tutore al simbolurilor fundamentale ale religiei islamice şi revendicându-se a fi centru şi ocrotitor al comunităţii musulmane arabe şi globale, Arabia Saudită nu va proceda, într-un viitor prea apropiat, la o oficializare publică şi juridică a raporturilor sale cu „inamicul sionist” de până mai ieri. Şi nici nu are motive întemeiate să se grăbească în această direcţie, cel puţin în măsura în care monarhia saudită întreţine, deja, contacte confidenţiale cu Israelul pe care, in extremis, îl consideră a oferi o garanţie neinstrumentalizată împotriva intenţiilor duplicitare ale regimului teocratic iranian. Se poate afirma, cu toate acestea, că regatul saudit este deschis unei relaţionări normale cu statul evreu, preferând însă să rămână în expectativă, spre a putea vedea şi evalua rezultatele primelor normalizări ale experienţelor emirateză, bahrainiană şi a altora, încă nu îndeajuns de cristalizate.

Regele Bahreinului, Hamad Bin Issa Al-Khalifa

În cazul punctual al Bahrainului, analiştii regionali au reţinut aspectul că, în „cursa pentru Israel”, monarhia de la Manama s-a dovedit a fi cel mai nerăbdător şi entuziast susţinător al acestui proces, iar această atitudine a fost puternic încurajată şi susţinută de un dublu considerent: pentru Administraţia Trump, alinierea Bahrainului a fost privită, mai degrabă, ca un număr în plus pe lista de normalizări care să fie realizate până la data de 3 noiembrie. În fond, esenţa „afacerii secolului” lansată de Donald Trump a fost dată nu atât de rezolvarea durabilă şi echitabilă a dosarului palestinian, ci, înainte de toate, de implementarea strategiei americane de creare, în jurul Israelului, a unui context arab prietenos în care statul evreu să fie considerat ca „parte inseparabilă”, aşa cum declarau oficialii din sultanatul Oman. Pentru regele Hamad Bin Isa Al-Khalifa, angajarea pe „drumul Ierusalimului” înseamnă o poliţă de asigurare de securitate suplimentară eliberată de SUA. Ceea ce este un argument extrem de important pentru cel mai mic stat arab aflat între ciocanul propriilor capacităţi limitate şi nicovala expansionismului teocratic iranian pentru care Bahrainul este considerat parte teritorială a Iranului istoric. Iar normalizarea relaţiilor bahrainezo-israeliene mai înseamnă, în perspectivă, posibila apariţie a unei axe Arabia Saudită-Emiratele Arabe Unite şi Israel. Adică un cec valoros pentru vizibilitatea politică şi asigurarea securității micului regat într-un Orient Mijlociu instabil şi dominat de împovărătoarea logică a conflictului. Rămâne de văzut dacă şi când, în atari conjuncturi, statele arabe „pacifiste şi neutre” de pe coasta occidentală a Golfului Arabo-Persic – Kuwaitul şi Sultanatul Oman – vor opta pentru susţinerea inerţială a abordărilor lor politice tradiţionale sau vor alege să apere „spiritul de echipă”, inclusiv prin alăturarea la caravana normalizării. Acest lucru va aduce în actualitate, inclusiv la presiunile americane, şi problema reprimirii Qatarului în „familia petro-monarhiilor”. Se va putea vorbi, astfel, de o nouă coordonată strategică regională, adică o nouă axă având ca actori Consiliul de Cooperare al Golfului - la Răsărit şi Israelul - la Vest.

NOTĂ: La 15 septembrie, pe peluza din faţa Casei Albe, premierul Benjamin Netanyahu şi miniştrii de Externe ai Emiratelor Arabe Unite şi Bahrainului au semnat acordurile de pace şi de normalizare a relaţiilor bilaterale israeliano-emirateze şi israeliano-bahraineze. Documentele urmează a fi prezentate, pentru ratificare, Parlamentului (Knessetului), după care conţinutul acestora va fi pus în circulaţie publică. Invitate să participe la ceremonia semnării, statele comunităţii europene au avut un singur participant, respectiv ministrul de Externe al Ungariei, Peter Szijjarto.