Denis Cenușă, directorul programului “Securitate energetică” al Centrului Analitic Independent “Expert-Grup”, a analizat perspectivele și provocările actuale ale relațiilor dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă.

Vladimir Adrian Costea: Pe fondul politicilor și acțiunilor rusești de anexare ilegală a Crimeii și susținere a rebelilor din estul Ucrainei, urmate de intensificarea campaniilor de dezinformare în regiune și sprijinire a regimului dictatorial impus de Lukașenko în Belarus, Uniunea Europeană a reînnoit sancțiunile împotriva Rusiei. În paralel, UE a păstrat relații strânse cu Rusia, practicând o “cooperare selectivă”. În ce măsură Acordul de parteneriat și cooperare (APC) dintre UE și Rusia a rămas o punte de legătură? Considerați oportun, având în vedere evoluțiile la nivel internațional, adoptarea unui nou cadru de cooperare?

Denis Cenușă: Răspândirea gândirii stereotipice și adâncirea neîncrederii în relațiile internaționale sunt deseori cauzate atât de absența dialogului cât și de existența unui dialog defectuos. Relațiile ruso-comunitare trec mai degrabă la etapa unui dialog defectuos, decât la absența oricărui dialog, în general. Șeful diplomației europene Josep Borrell comunică regulat cu omologul său rus, Serghei Lavrov, pe marginea dosarelor care vizează vecinătatea comună sau zonele limitrofe regiunilor învecinate. În anumite cazuri, foarte puține la număr, cum ar fi tematica iraniană, UE și Rusia împărtășesc viziuni mai apropiate decât cele pe care partea europeană le are în raport cu partenerii translatlantici - SUA. Totuși, tensiunile din dialogul Rusiei cu UE sunt determinate de realpolitik-ul egoist rusesc, care percepe anumite zone și state situate acolo drept proprietate geopolitică. Acest tip de gandire a dus la anexarea Crimeii și militarizarea separatismului în regiunile Donbas și Luhansk ale Ucrainei, amândouă cu asistența directă a autorităților ruse. În aceeași măsură, reclamarea independenței geopolitice a statelor suverane din fostul spațiu ex-sovietic, precum Georgia sau Ucraina, este interpretată de vecinul lor estic drept “trădare” a loialității istorice și “amenințare” la securitatea națională. În mare parte, emanciparea geopolitică a statelor din vecinătatea comună – Europa de Est – observată inclusiv în cazul evenimentelor post-electorale din Belarus din anul 2020 – pare să fie sursa care alimentează cel mai mult tensiunile din dialogul ruso-comunitar. Cu toate acestea, nici suveranitatea și nici independența statelor mici aflate la intersecția proceselor integraționiste – cel european și respectiv eurasiatic – nu sunt negociabile. Respectarea și protejarea acestui principiu de către UE, inclusiv prin aplicarea sancțiunilor politico-economice, reprezintă un factor irascibil disputat de Moscova. În condițiile în care partea rusă nu vrea să își schimbe comportamentul agresiv, revenirea la dialogul pre-2014, legat de agresiunea rusească împotriva Ucrainei, este imposibilă. În consecință, această stare a lucrurilor nu permite nici realizarea potențialului Acordului de Parteneriat și Cooperare, după cum nici tranziția către un document mai ambițios.

Au fost eficiente sancțiunile economice și diplomatice impuse Rusiei? Care sunt perspectivele de îmbunătățire a relațiilor la nivel bilateral, după contra-sancțiunile dispuse de Federația Rusă?

Există două argumente principale ce oferă anumite explicații în privința eficienței sancțiunilor politico-economice împotriva comportamentului Rusiei față de Ucraina. Primul argument spune că, cu mult peste cele politice, sancțiunile economice au afectat acele sectoare ale economiei ruse care au creat o dependență semnificativă față de piețele financiare globale. Cu o economie în colaps, inclusiv din cauza diminuării prețului global la petrol, avansarea paramilitarilor din regiunea Donbas, sub auspiciul militarilor ruși, în interiorul teritoriului controlat de autoritățile constituționale ucrainene a fost stopată. Acest lucru a oferit de asemenea timp sectorului apărării din Ucraina să-și ajusteze capacitățile la amenințările rusești. Al doilea argument constată însă că, chiar și cu pierderile suferite de partea rusă, nu a fost posibilă revenirea la situația dinaintea anului 2014. Cu alte cuvinte, Rusia se ajustează la noile realități, cu toate costurile pe care acestea le implică pentru sine, în loc să facă pași în sensul revenirii la regulile de joc setate de dreptul internațional. Contra-sancțiunile introduse de Moscova demonstrează negarea infracționalității, potrivit normelor internaționale, cu care este asociată politica externă a Rusiei față de Ucraina. Atât timp cât UE își menține angajamentele față de Ucraina, politica acesteia față de Rusia nu se va schimba. Restabilirea frontierei ruso-ucrainene dinainte de 2014 și retragarea capacităților militare rusești din Ucraina pot deveni premise pozitive pentru a revitaliza relația ruso-comunitară.

Ținând cont de voluțiile recente ale relațiilor dintre UE și Federația Rusă, cum vedeți cooperarea cu Rusia în combaterea terorismului și în Orientul Mijlociu?

Rusia caută modalități pentru a-și spori importanța în raport cu alți actori geopolitici. O parte din aceste eforturi este rolul-pivot de care dispune partea rusă în situația din jurul Siriei, dar și în dosarul iranian. Deși insecuritatea generată de terorism nu a părăsit definitiv Orientul Mijlociu, problemele curente țin de re-poziționarea forțelor geopolitice globale în regiune. Un factor impunător este SUA, cu care nici UE și nici Rusia nu pot găsi un numitor comun în privința focarelor de instabilitate caracteristice acestei regiuni. UE apreciază relațiile cu Rusia privind Orientul Mijlociu inclusiv din cauza slăbirii dialogului transatlantic, care ar putea să cunoască o depreciere în continuare sau, din contră, o reevaluare, în funcție de rezultatele alegerilor prezidențiale americane.

Episodul otrăvirii lui Alexei Navalny, adversar declarat al președintelui rus Vladimir Putin, a confirmat din nou că Federația Rusă nu a ținut cont de recomandările incluse în Rezoluția din 2018 a Parlamentului European privind relațiile politice dintre UE și Rusia. Cum evaluați reacția UE după acuzațiile aduse Rusiei? Este necesară o nouă abordare în relația cu Rusia?

Uniunii Europene îi lipsește o capacitate de gândire strategică vizavi de identificarea unui set de principii pentru a relaționa cu Rusia. “Cooperarea selectivă” nu este suficientă, deoarece în timp ce oferă posibilități practice pentru a dialoga pe unele dosare, menține tonul scăzut pe alte sectoare importante. Or, ignorarea unei probleme nu duce nicidecum la soluționarea acestora, ci din contră la aprofundarea și ramificarea acestora. Din acest motiv, toate subiectele trebuie să fie pe agendă, iar evoluția pe dosarele importante pentru Rusia trebuie să fie condiționată cu domeniile prioritare pentru UE. Până acum, UE a utilizat în majoritatea cazurilor doar sancțiunile ca modalitate de condiționare a comportamentului rusesc.

În ce măsură statele membre ale UE manifestă aceeași abordare în relațiile cu Rusia? Identificați viziuni diferite în raport cu abordarea promovată la Bruxelles?

Relațiile cu Rusia diferă în funcție de proximitatea geografică, experiența istorică și simetria politico-militară și economică. Prin urmare, țările limitrofe și traumatizate de o istorie comună cu Rusia nu pot în niciun fel să facă abstracție pentru a avea o relație prietenoasă cu Rusia. Situatia se complică din cauza faptului că Rusia nu își recunoaște greșelile din trecut, ci din contră le subliniază și este dispusă să le repete, la altă latitudine și intensitate. Statele UE cu pondere politică, economică sau militară mai apropiată de cea a Rusiei privesc relația de la egal la egal. Anume în asemenea anturaj, Franța sau Germania sunt deschise spre o relație de cooperare cu Rusia, care uneori nu ține cont de interesele statelor mai mici și mai fragile în fața intimidărilor din partea gigantului estic. Această disproporție în viziunile statelor din interiorul UE produce neconcordanțe și împiedică dezvoltarea unor poziții comune la nivel european, în timp rapid și cu impact. Acest handicap va fi greu de depășit, atât timp cât statelor mici nu le sunt oferite garanții de securitate, iar Rusia nu își schimbă radical politica externă, astfel ca să fie eliminate definitiv măsurile de brutalizare informațională, economică sau de natură hibridă.