Rădăcinile răului se găsesc în ideologia comunistă. Scurt periplu în istoria zbuciumată a regiunii         

Fără îndoială, declanșarea, acum câteva zile, a operațiunilor militare între Azerbaidjan și Armenia reprezintă doar o parte a unui lung conflict înghețat, cu episoade calde, între cele două foste republici unionale care și-au câștigat independența după colapsul Uniunii Sovietice. Pe parcursul  întregii existențe a marelui colos de la Răsărit au fost ținute sub aceeași ”carapace” ideologică a Kremlinului. După prăbușirea acestuia, însă, diferențele etnice, religioase, culturale precum și disensiunile istorice ținute sub control de Kremlin au revenit cu puterea unui tsunami care crează, în această parte a lumii, o situație de instabilitate accentuată.

Cum s-a ajuns la această situație? Care sunt resorturile care au stat la baza radicalizării acestui conflict îndelungat, întreținut de diverși actori și care răbufnește periodic? Povestea sa începe odată cu devenirea regiunii parte a Imperiului rus, în secolul al XIX-lea, perioadă în care armenii creștini împreună cu turcii azeri trăiau într-o comunitate pașnică și o pace relativă, chiar dacă de-a lungul timpului au mai fost mici conflicte, stârnite de cele mai multe ori din motive religioase, fapt ușor de explicat prin conviețuirea alături a creștinilor cu musulmanii.

Imediat după terminarea Marelui Război și mai ales după ajungerea la putere a bolșevicilor, ca urmare a revoluției care a schimbat radical ordinea lumii, în anul 1922, printr-un Decret al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS s-a înființat Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah, o entitate artificială, mai bine zis o enclavă majoritar armeană, parte integrantă a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Decizia Moscovei a produs o reacție negativă în rândul comunităților celor două tabere, concretizată prin izbucnirea unor dispute aprinse, finalizate cu acțiuni violente de ambele părți. Aceste manifestări au fost însă  înăbușite cu cruzime de către instituțiile de forță ale statului sovietic, Ceka și succesoarele sale.

Crearea unei enclave artificale din populații aparținând unei alte națiuni, sau ruperea unor părți din teritoriul unei națiuni pentru a fi făcute cadou alteia (cazul Crimeii, teritoriu făcut cadou de către Hrușciov Ucrainei), sunt operațiuni care țin de un război psihologic perfid dus de conducerea comunistă împotriva porpriului popor. Metoda a fost folosită de către Kremlin de nenumărate ori în epoca sovietică și are rolul de a dezrădăcina și de a înstrăina ființa umană, (omul nou sovietic, cum era numit pe-atunci) cu scopul de a-i rupe acesteia orice legături cu trecutul, cu tradițiiile sale, cu strămoșii săi, procesul generând mancurtizarea populației strămutate.           

În deceniul 80 al secolului trecut, ca urmare a colapsului economiei sovietice pe fondul încercării de a „prinde din urmă” America în cursa pentru Războiul Stelelor, Uniunea Sovietică se scufundă puțin câte puțin, dar sigur, într-o perioadă de degringoladă în toate domeniile - de altminteri un proces specific perioadei de crepuscul a imperiilor. Cu acest prilej, slăbiciunea instituțională a Kremlinului a fost simțită și la nivelul periferiilor imperiului, iar acest proces a declanșat o dezinhibare a națiunilor topite în creuzetul republicilor unionale, formând un “bulgăre de zăpadă” care a antrenat după sine implozia imperiului sovietic și secesiunea unui mare număr de republici. Regiunea Nagorno Karabah nu a făcut excepție, situația fiind și mai complicată ca urmare a votului dat de parlamentul local, în favoarea alipirii regiunii la Armenia. Astfel, în anul 1988 a început lupta propriu-zisă între trupele Azerbaidjanului și secesioniștii armeni; conflictul a durat 6 ani, aproape 30.000 de persoane și-au pierdut viața, iar peste un milion de persoane au fost antrenate într-o catastrofă umanitară fără precedent pentru acea perioadă. A intervenit însă Rusia, iar în anul 1994 a urmat un armistițiu, care a dus practic la autoguvernarea teritoriului. În termeni geopolitici, conflictul a  înghețat cu această ocazie. Conflictele înghețate reprezintă tranșeele săpate de Rusia împotriva tendinței sistemelor democratice de a-și crea capete de pod spre Răsăritul continentului.

 Disoluția Uniunii Sovietice a contribuit la dispariția obstacolelor care au împiedicat Armenia și Azerbaidjanul să se lanseze într-un război la o scară mare. Retragerea trupelor sovietice din interior a fost doar temporară. În luna februarie 1992, fostele state sovietice au fondat Comunitatea Statelor Independente, iar Azerbaidjanul, spre deosebire de Armenia, nu a dorit să fie stat membru al acestei organizații. Armenia a aderat la CSI deoarece avea nevoie de o umbrelă de protecție, concretizată într-o clauză de securitate colectivă, de natură a-i reduce temerile privind un posibil atac din partea Turciei, ca urmare a unui trecut extrem de încărcat între cele două state. În luna ianuarie 1992, trupele CSI au avansat, stabilindu-și Cartierul general la Stepanakert și asumîndu-și, cu această ocazie, un rol mult mai activ în operațiunea de menținere a păcii din regiune. În trupele de menținere a păcii au fost incluse elemente ale Armatei a 4-a sovietice, un valoros  corp component al apărării din Districtul Militar Transcaucazian.[1] Treptat, în regiune începe să se producă o escaladare lentă dar metodică a violenței. În primii 6 ani de după 1990, conflictul înghețat care mocnește în enclava Nagorno-Karabah se transformă într-un conflict deschis având o puternică componentă interetnică. Problema controlului enclavei devine astfel principalul scop strategic, iar ostilitățile se desfășoară cu participarera mai multor actori. Fapt important, este pentru prima oară după căderea comunismului când două state (Turcia și Rusia) aparținând în trecut la două organizații politico-militare diferite (NATO și Organizația Tratatului de la Varșovia) se regăsesc din nou față în față, în calitate de expozanți a două civilizații diferite, Islamul și ortodoxia.

Având în vedere aceste argumente, în continuare este prezentată o analiză mai aprofundată a situației, cu intenția de a decela importanța strategică a regiunii pentru fiecare stat participant. Din punctul de vedere al participării, în conflictul din Nagorno-Karabah sunt implicate trei state importante ale regiunii  - Rusia, Turcia și Iranul. Fiecare dintre acestea este moștenitorul unui trecut plin de confruntări locale cu alte state - Rusia fiind implicată în conflictul din Tadjikistan,[2] Turcia fiind implicată într-un lung conflict înghețat cu Grecia (conflict care beneficiază de episoade calde), iar Iranul este cunoscut prin războiul de 8 ani dus împotriva Irakului.

În conflictul din Karabah, cele trei state implicate susțin entități aparținând la două civilizații diferite. Turcia și Iranul susțin guvernul și poporul Azerbaidjanului, iar Rusia îi susține pe armenii aflați în enclavă. Luptând pentru dobândirea independenței, aceștia sunt susținuți în mod foarte eficient și de guvernul de la Erevan, precum și de puternica diasporă armenească din Europa Occidentală și din Statele Unite ale Americii. Fără îndoială, declanșarea conflictului din enclavă a fost posibilă pe fondul măsurilor de dezgheț luate de Gorbaciov în cadrul conceptelor de “perestroika” și “glasnost “, declanșate de acesta după 1985.

O altă constantă a războiului din Karabah o reprezintă antipatia - dusă până la ură - dintre turci și armeni, ca urmare a masacrelor comise de Turcia împotriva armenilor la începutul secolului al XX-lea. Turcii i-au susținut cu fervoare pe azeri împotriva Rusiei, făcând dovada unei politici agresive, bine țintite, cu scopul de a deveni o putere regională în fața unei Rusii debusolate, oscilante, pe cale de a-și pierde statutul tradițional de superputere. Pe perioada conflictului, Turcia a acordat susținere financiară azerilor, a antrenat trupele acestora, a trimis consilieri militari în regiune, însă nu a intervenit în mod direct cu trupe. Pe de altă parte, Rusia a etalat la începutul conflictului elemente ale fostei armate sovietice, ulterior și piloți militari care au acționat pe cont propriu, în calitate de mercenari. În plus, armenii au beneficiat de experiența ofițerilor Armatei ruse, precum și de prezența vechilor trupe ale Ministerului Afacerilor Interne, celebrele OMON.

Chiar dacă opinia publică și mass media turce au considerat în mod solidar că ofensiva trupelor Erevanului spre interiorul enclavei ar fi putut aduce un prejudiciu de imagine majorității armene aflate în regiune, iar intervenția logistică a Ankarei ar fi putut crea dezacorduri în rândurile aliaților NATO cu privire la implicarea Turciei, guvernul turc i-a susținut în continuare fără rezerve pe azeri, în cooperare cu Iranul. Cu toată neimplicarea militară directă a Turciei în conflict, au existat și episoade ale unor schimburi directe de tiruri între Rusia și Turcia, deasupra frontierei comune turco-armene. Acest episod a fost cel mai periculos din întregul conflict, în condițiile în care două state aparent nebeligerante, unul dintre ele membru NATO, ar fi putut declanșa un al treilea război mondial. La rândul său, Iranul și-a deplasat trupele în Azerbaidjan pentru asigurarea creării unor zone speciale destinate adăpostirii refugiaților de război. Criza a fost până la urmă dezamorsată, atât prin intervenția câtorva factori implicați, cât și prin presiunile Statelor Unite ale Americii asupra guvenului de la Erevan.

O poziție esențială în conflictul din Karabah este dată de conduita Rusiei. La început, mișcarea armenească din Karabah a reprezentat pentru Gorbaciov fermentul unei dezordini  care ar fi putut antrena o serie de grave incidente entice pe teritoriul Uniunii Sovietice, un stat care se confrunta cu grave probleme economice și sociale, în perioada sa de agonie. În consecință, acesta a întreprins tot ce i-a stat în putință pentru susținerea unui guvern comunist la Baku, trimițând trupele Ministerului Afacerilor Interne în regiune. Dar aceste decizii ale Kremlinului s-au dovedit a fi până la urmă niște grave decepții pentru poporul armean, popor creștin înconjurat de musulmani, care îi considera pe ruși și pe georgieni drept frații cei mai apropiați. Mai mult decât atât, Armenia s-a dovedit a fi un stat total dependent de Rusia în privința resurselor de materii prime și energetice.

Însă Rusia și-a revizuit politica imediat după căderea URSS, iar Armenia a devenit brusc un aliat demn de încrederea sa de fost mare imperiu, ca urmare a afinităților culturale și de civilizație care au apărut la suprafață brusc după abandonarea măștii politice, consecință a  eradicării comunismului. Pe aceeași cale a încrederii reciproce, pentru a-și demonstra prietenia față de Rusia, Armenia a semnat toate acordurile economice de după crearea CSI, acceptând chiar și staționarea trupelor Federației Ruse pe teritoriul național. Astfel, cu ajutorul Armeniei, supranumită “Israelul Caucazului”, Rusia a început să pășească pe calea restaurării fostului său imperiu și a influenței în regiune.[3]

Sprijinul acordat Armeniei de către Rusia s-a reflectat și asupra Azerbaidjanului, care, după sosirea la putere a lui Gaidar Alliev, s-a angajat pe calea revigorării relațiilor cu Rusia și a contracarării influenței Armeniei în enclava Nagorno Karabah.[4] Războiul din enclavă este, astfel, reprezentativ pentru politica neo-imperială a Rusiei în regiune. Kremlinul a știut să exploateze disensiunile dintre statele beligerante pentru a-și consolida puterea, influența și a reveni în forță în regiunea caucaziană. Acest război s-a dovedit a fi benefic pentru Rusia, care a manevrat de așa manieră încât să inducă ideea că doar Kremlinul, prin acțiunile sale, poate rezolva problemele regionale.

Prin întărirea Armeniei, Rusia a urmărit slăbirea statelor musulmane din regiune, pe lista sa găsindu-se atât Turcia cât și Iranul. Războiul din enclavă a reprezentat pentru Kremlin și un test, acesta urmărind să demonstreze că, pe timpul acțiunilor în forță ale Rusiei în regiune, Europa va rămâne neutră și nu va avea un cuvânt se spus în această ecuație complicată.  Motivele neutralității Occidentului sunt multiple, însă cel mai important dintre ele îl reprezintă dependența statelor europene de resursele energetice rusești. Totodată, chestiunea revenirii Rusiei în forță, în calitate de prim actor pe scena internațională, nu s-a dovedit a fi un subiect pe lista cancelariilor occidentale.

Harta zonei de conflict

(Sursa: https://www.google.ro/search?)

Ce se întămplă astăzi? Operațiunile militare. Declarații la cald, actorii implicați, primele luări de poziție

Pe fondul crizei din Mediterana, schimburile de focuri de la sfârșitul săptămânii trecute de la granița azero-armeană au mobilizat cancelariile occidentale și ale polilor de putere care încep să reconfigureze lumea multipolară în devenire. Au început tirurile de la frontieră, nimic nou, niciuna din părți nu și-a asumat primul foc de armă, ca de obicei, fiecare dând vina pe celalată. Agențiile de presă prezintă în mod dramatic situația, numărul morților crește pe zi ce trece, iar fapt important, a început și războiul mediatic. Astfel, zilnic apar filmulețe în mediile de informare, cu blindate (azere? armene?) care sar în aer ca urmare a unor lovituri bine țintite (azere? armene?). Aceste filmulețe întrețin o confuzie voită, prezentând doar părți ale unui întreg mult mai sinistru. Luptele se dau în fiecare zi, fiecare parte lovind și încasând lovituri, la rândul său.

Din câte se observă în media, tehnica de luptă este eminamente de sorginte sovietică - vehicule blindate din clasa BTR și tancuri, modele ale anilor 80, probabil „reciclate” din stocul fostei armate sovietice. Tiruri de artilerie duc războiul adânc în spatele frontierei.

Schimburi de focuri au avut loc în dimineața zilei de luni, 28 septembrie 2020, când ambele părți s-au acuzat reciproc de folosirea masivă a artileriei grele. Luptele în enclava aflată pe teritoriul Azerbaidjanului este condusă de etnici armeni, fiind cele mai grele din anul 2016 încoace. Ministrul azer al apărării a declarat că forțele armene au bombardat orașul Terter. Acesta a mai afirmat că peste 550 de militari armeni au fost uciși în cursul zilei de sâmbătă, pe linia de contact din ”regiunea nerecunoscută Nagorno-Karabah de pe teritoriul Azerbaidjanului” (conform Agenției Reuters, Canada, din data de 28.09.2020). Ministrul apărării al regiunii separatiste a declarat că forțele sale ar fi distrus 4 elicoprere azere, 15 drone și 10 tancuri, în timpul ciocnirilor care au izbucnit sâmbătă dimineața.

Azerbaidjanul a declarat, la rândul său, că a capturat 6 din satele controlate de armeni, în luptele grele disputate de-a lungul liniei de contact. Multe astfel de crâmpeie ar putea completa tabloul general al operațiunilor militare, de front, de-abia declanșate, care își păstrează ritmul constant și ușor de anticipat al războaielor de frontieră, locale, cu tiruri de artilerie pe ținte aflate în interiorul teritoriului inamic, un război aproape static, de poziții, cu scurte infiltrări în spatele liniilor inamice, cu folosirea nu doar a trupelor regulate ci și a unor elemente ideologizate.   

Care au fost însă reacțiile „la cald” ale celor implicați?

Cum era de așteptat, Armenia a acuzat luni Turcia că acordă ajutor direct Azerbaidjanului, în cadrul conflictului izbucnit între cele două foste republici sovietice. Aceasta a sesizat luni, în procedură de urgență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, solicitând luarea unor măsuri provizorii împotriva Azerbaidjanului. De asemenea, Parlamentul armean, întrunit în sesiune de urgență, a condamnat ”atacul militar la scară mare” întreprins de Azerbaidjan pe teritoriul enclavei, precum și implicarea Turciei într-o criză care ar putea destabiliza întreaga regiune. Ambasadorul armean la Moscova a declarat luni că Turcia și-ar fi trimis aproximativ 4000 de luptători prin nordul Siriei în Azerbaidjan, pentru a lupta împotriva Armeniei.

Primul ministru armean Nikol Pashinyan a făcut, în cursul zilei de sâmbătă, un apel către comunitatea internațională, pentru a se asigura că Turcia nu se va implica în acest conflict. Totodată, duminică a mai declarat că ”Azerbaidjanul a declarat război poporului armean după noi lupte care s-au soldat cu morți, în regiunea separatistă Nagorno Karabah, susținută de Erevan.” Armenia a anunțat aplicarea legii marțiale pe teritoriul său în ziua de sâmbătă, ca urmare a declanșării operațiunilor militare la linia de demarcație, odată cu producerea de victime pe linia frontului. Generalul armean Astsun Hovhannisyan a declarat că Azerbaidjanul a planificat atacul împotriva Artsach (denumirea armeană a enclavei Nagorno Karabah).

La rândul său, Azerbaidjanul, nu a întârziat în a-și face cunoscută poziția. Președintele Ilham Aliyev a făcut un apel către poporul azer, iar Statul Major al Armatei Azere, într-un comunicat, a declarat că a decis lansarea unei operațiuni contraofensive de-a lungul întregului front, pentru a pune capăt operațiunilor declanșate de forțele armene și a proteja populația civilă. Oficiali militari au declarat că Azerbaidjanul nu va recurge la o mobilizare totală pentru a face față tensiunilor declanșate de Armenia în Nagorno-Karabah.

Parlamentul azer a aprobat introducerea legii marțiale pe întreg teritoriul republicii, declarând stare de necesitate, a declarat sâmbătă Hikmet Hajiyev, un apropiat al președintelui Aliyev. Conform unei declarații a ministrului azer al afacerilor externe, forțele armate armene au lovit intenționat ținte și infrastructura civilă, referindu-se la bombardarea orașului Terter.

Tehnică militară sovietică participantă la operații

(Sursa: https://www.google.ro/search)

Uniunea Europeană a atras atenția luni puterilor regionale să nu intervină în criza declanșată în enclavă, condamnând ”serioasa escaladare” care amenință stabilitatea regională. Astfel, Peter Stano, purtătorul de cuvânt pe probleme de politică externă, a declarat că nu este de aceptat nicio interferență a altor state în conflict.

Franța, la rândul său, face un apel către ambele părți ”pentru a înceta imediat ostilitățile și a începe dialogul.” Emanuel Macron i-a telefonat lui Ilham Alyiev, subliniind că este preocupat de declanșarea crizei și că numai prin negocieri se va putea ajunge la dialog. Franța, care este unul dintre mediatorii conflictului, alături Rusia și Statele Unite, în cadrul Grupului de la Minsk, solicită încetarea ostilităților.

Germania face apel la „încetarea imediată” a luptelor între cele două state, afirmând că doar prin dialog se poate rezolva acest conflict.

România, prin vocea ministrului său de externe, Bogdan Aurescu, arată că ”situația dintre Armenia și Azerbaidjan este îngrijorătoare și face apel la ambele părți să pornească un dialog politic pentru a găsi soluțiile pașnice.”

Statele Unite condamnă escaladarea violențelor între cele două state, făcând un apel la încetarea ostilităților. Președintele Donald Trump a afirmat că ”avem o mulțime de relații bune în această regiune. Vom vedea cum vom putea să oprim aceasta (războiul, n.a.)

Tiruri ale artileriei grele

(Sursa https://www.google.ro/search)

Pozițiile celor doi mari actori regionali, Turcia și Rusia

Conform unei declarații din ziua de sâmbătă a Ministerului turc al Afacerilor Externe, ministrul Mevlüt Çavușoğlu și-a contactat telefonic omologii săi rus și azer pentru a discuta pe tema escaladării conflictului. Președinele Tayyp Recep Erdogan, la rândul său, s-a adresat poporului armean, chemându-l ”să devină stăpân pe viitorul propriu, să lupte împotriva conducerii care îi duce spre catastrofă, folosindu-i ca pe niște marionete.” Erdogan a mai afirmat că Armenia trebuie să se retragă de urgență din teritoriile azere pe care le-a ocupat și că ar fi timpul să fie încheiată criza din Nagorno-Karabah, o regiune separatistă în interiorul Azebaidjanului condusă de etnici armeni.

Turcia a criticat dur sâmbătă Armenia, ca urmare a ciocnirilor între forțele armene și azere din regiunea Nagorno-Karabah, afirmând că Erevanul a reprezentat întotdeauna un obstacol în calea păcii (confirmând, astfel, sprijinul său pentru Azerbaidjan).

Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a discutat cu primul ministru armean Nikol Pashinyan pe tema luptelor care s-au declanșat între cele două state și a făcut un apel pentru detensionarea situației, se arată într-un comunicat al Kremlinului. Kremlinul a soliciat luni Armeniei și Azerbaidjanului să pună capăt activităților militare care ar putea să inflameze tensiunile din regiunea Nagorno-Karabah, conform purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov. Acesta a mai declarat că Moscova a urmărit situația îndeaproape și că acest conflict a trebui rezolvat pe canale diplomatice.

Precum se vede, cei doi mari actori regionali au reacții destul de contradictorii. Astfel, poziția Rusiei este relativ rezervată, mergând spre neutru și încadrându-se pe linia generală a îndemnurilor la rezolvarea pașnică a conflictului. Turcia, în schimb, manifestă o poziție dură, în stilul arhicunoscut a lui Erdogan, care în acest moment apare și în ipostaza - destul de curioasă - de sfătuitor al poporului armean, îndemnându-l să-și renege liderii.

Se pare că al doilea conflict în care este angrenată Turcia în acest an, cel din enclava Nagorno-Karabah, este o mană cerească pentru Ankara, deoarece distrage atenția opiniei publice internaționale de la criza din Marea Mediterană, unde Turcia a declanșat un conflict pentru acumularea resurselor de energie. Și dacă vorbim despre energie, ar fi de spus și faptul că Azerbaidjanul dispune de unele din cele mai importante resurse energetice din zonă, Rusia nu este departe de ele, iar conflictul declanșat săptămâna trecută creează o stare de instabilitate care nu ar fi exclus să influențeze și bursele de energie la nivel mondial.

Majoritatea statelor europene, dependente încă de resursele de energie din spațiul ex-sovietic, tratează cu extrem de mare atenție acest conflict care le-ar putea periclita alimentarea cu energie. Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan este o rută de transport a petrolului care pleacă din câmpul Azeri-Chinag-Guneshli din Azerbaidjan și debușează în portul turcesc Ceyhan. Ruta începe de la Terminalul Sangachal situat aproape de Baku în Azerbaidjan și traversează Azerbaidjan, Georgia și Turcia până la Ceyhan (la Haydar Aliyev Terminal, de pe coasta mediteraneeană sud-estică a Turciei).

Conflictul este la început, miza este extrem de mare, fiind vorba despre stabilitatea regională într-o zonă importantă de la periferia continentului european, practic un cap de pod spre continentul asiatic, extrem de bogată în resurse. Rămâne de văzut în ce măsură actorii - cei implicați în mod direct și cei care fără îndoială sunt în spatele lor - vor conștientiza importanța rezolvării pașnice dar temporare a conflictului, deoarece o rezolvare definitivă a acestuia nu poate intra în calcul, atâta timp cât populația armeană minoritară pe teritoriul Azerbaidjanului se încadrează în tiparul sovietic de organizare teritorială.  

______________________________________________________________

[1]În această perioadă, Azerbaidjanul a primit ajutor din partea Turciei și Iranului, prima furnizând un ajutor militar important, incluzând consilieri militari. Pe de altă parte, vechile trupe combatante ale Uniunii Sovietice și-au oferit, la rândul lor, serviciile ambelor părți, în buna tradiție sovietică, având ca scop obținerea de beneficii din partea ambilor combatanți, dar și vulnerabilizarea acestora în același timp. Ca un exemplu, unul dintre ofițerii de elită ai fostei armate sovietice, generalul Anatoli Zinevici, a rămas în enclavă o perioadă de 5 ani și a fost implicat în planificarea și executarra a numeroase operațiuni ale forțelor armene.

[2]“Luptând deja în Tadjikistan, pentru Rusia a crescut riscul de a fi angrenată într-o confruntare prelungită cu lumea islamică“, conform Departamentului Națiunilor Unite pentru Informare Economică și Socială și pentru Analiză Politică, Divizia Populație, World Population Prospects: The 1944 Revision (New York, Națiunile Unite, 1995), p.29-51: Denis Dragounsky, “ Threshold of Violence”, Freedom Review, 26 (martie-aprilie, 1995)

[3]Woodward, Johnsen, (1995), Balkan Tragedy, Deciphering the Balkan Enigma: Using history to inform Policy (Carlisle Barraks,: Institutul de Studii Strategice

[4]Denitch, (B-D.), 1994, Ethnic nationalism, The Tragic Death of Yugoslavia (Minneapolis University of Minnesota Press), pag. 108-109