1. Preambul

 Asistăm, astăzi, la dinamica unui fenomen deja structurat al migraţiei pentru care continentul european a devenit ţinta predilectă. Dacă, în istoria sa modernă, Europa a constituit unul dintre principalii furnizori de migranţi, ea a devenit, de câteva decenii, principalul areal de primire a unui flux continuu şi diversificat al celor care, din motive deja cunoscute, îşi părăsesc ţările de origine, şi aleg calea pribegiei în speranţa că în „noul Eldorado” european vor găsi ceea ce nu pot avea în regiunile de plecare. Facem referire la garantarea propriei vieţi, asigurarea mijloacelor materiale de subzistenţă şi la asigurarea unui tratament social demn şi fundamentat pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane.

În străduinţele sale de elaborare şi implementare a unor politici migraţioniste care să armonizeze propriile valori şi identităţi europene şi conceptele privitoare la multiculturalism, integrare şi convieţuire, Europa şi, punctual, Uniunea Europeană, se văd confruntate cu un dublu paradox. Pe de o parte se află dorinţa şi interesul de a controla dinamica fluxului migrator care, în cea mai mare parte, este caracterizat de absenţa legalităţii în raporturile dintre migrant şi statul primitor. Pe de altă parte, este vorba de faptul că, în acest demers, politicile europene continuă să circumscrie abordarea migraţiei într-un cadru preponderent securitar şi de descurajare, prin aplicarea de măsuri juridice şi administrative. Iar decalajul existent şi ascensional între lacunele care subminează funcţionalitatea acestor politici şi creşterea continuă a fluxului migraţionist, face ca perspectivele unor soluţii eficiente şi unanim acceptabile ale chestiunii migraţioniste să rămână la un orizont îndepărtat şi imprecis conturat.

2. Migraţia internaţională. Tendinţe

Statistici mai recente pun în evidenţă faptul că, în prezent, între 175 şi 200 de milioane de oameni trăiesc, pe diverse durate de timp, pe teritoriul altor ţări decât cel al statelor de provenienţă, cifrele reprezentând un procent surprinzător de scăzut, respectiv între 2,5% şi 3% din populaţia lumii. Cu toate acestea, potrivit aceloraşi analize, dimensiunea fluxului migrator din ultimii 30 de ani s-a dublat, ţintele predilecte fiind reprezentate de spaţiul statelor şi societăţilor dezvoltate. Astfel, acestea se confruntă cu probleme majore de gestionare şi inserţie socială. Dificultăţile în cauză sunt conjungate evoluţiilor previzibile – evoluţia şi structura demografică a societăţilor de primire, evoluţia economică şi relaţia dintre aceasta şi piaţa mâinii de lucru şi, nu în ultimul rând, integrarea migranţilor în sistemul valoric, social şi instituţional al ţărilor de adopţie.

Estimările privind impactul migraţiei asupra spaţiului european sunt unanime în a aprecia că în viitorii zece ani, statele europene vor fi în măsură să gestioneze doar din punct de vedere politic – şi acesta parţial – problemele legate de fenomenul migraţionist. O reală provocare va veni dinspre segmentul societăţii civile, în care cetăţenii autohtoni vor fi tot mai mult presaţi să accepte şi să se acomodeze cu diversificarea culturală şi metisajul etnic şi cutumiar. Dar, o problemă deloc comfortabilă va continua să existe în toate statele membre ale Uniunii Europene. Ea va izvorî din realitatea că la nivelul întregului continent, statele Uniunii sunt încă destul de departe de a-şi asigura instrumentele şi mecanismele adecvate pentru gestionarea, fără convulsii deosebite, a mişcării migraţioniste. Această perspectivă impune, încă de pe acum, când încă nu este prea târziu, ca statele Uniunii şi structurile de conducere a acesteia să conştientizeze faptul că, dacă „guvernarea” prin decrete şi rezoluţii este un instrument pozitiv de gestionare sectorială, acest lucru nu mai este suficient pentru a facilita conceptualizarea, codificarea şi punerea în practică a unei politici pan-europene a migraţionismului.

 3. O reală „europenizare” a politicii în segmentul migraţiei

Nu poate fi negat faptul că la nivelul Uniunii Europene există nu numai preocuparea, ci şi implicarea pragmatică pentru adoptarea unei politici comunitare de gestionare a problemelor pe care migraţionismul le creează în momentul de faţă şi într-o perspectivă previzibilă. Dar, în acelaşi timp, trebuie constatat că un asemenea proces de „europenizare” a politicilor migraţioniste, prin trecerea de la caracterul interguvernamental al acestora la o reală abordare comunitară, se desfăşoară, încă, anevoios şi conjunctural. O asemenea situaţie se datorează, în bună măsură, discrepanţelor ciclice care persistă între politicile naţionale şi ideea de solidaritate instituţională reală, dar şi între statele din spaţiul Schengen şi cele din afara acestuia, sau între statele membre ale Uniunii şi cele care nu sunt nici membre şi nici, cel puţin, candidate la o viitoare şi incertă integrare în structurile unitare europene. Vorbim, altfel spus, de o disfuncţie relaţională între „europeni” şi „extra-europeni”, cu toate consecinţele negative pe care această stare de lucruri le are în domeniul politicilor europene în domenii adiacente migraţiei. Ne referim la limitarea liberei circulaţii și la apariţia unui nou tip de frontiere juridice şi sociale care se substituie frontierelor naţionale. La acestea se adaugă divergenţele suplimentare pe care acest fapt le generează, atunci când este vorba de gestionarea masivului flux al migraţiei clandestine şi poziţionarea comunitară greu armonizabilă a statelor membre faţă de acest fenomen.

Nu este mai puţin adevărat că multe dintre dificultăţile cu care se confruntă efortul de armonizare şi unificare a politicilor migraţioniste îşi au originea la nivel statal. Aici se manifestă o anumită dependenţă a politicii de acţiunea factorilor interni şi reacţia societăţii şi a opiniei publice, problemele demografie, structura şi evoluţia propropriei pieţe a muncii, nivelul educaţiei civice în raport cu sentimentele şi tabuurile identitare şi culturale, potenţialul economic şi al infrastructurilor, configuraţia geografică a vecinătăţii sau a frontierelor naţionale – terestre, maritime, apropierea sau depărtarea de zonele care furnizează flux migrator etc. În egală măsură, poziţionarea politicilor interne faţă de acceptarea fluxului migrator continuă să fie marcată de o reticenţă endemică faţă de acceptarea alterităţii pe care o presupune prezenţa străină.

De aproape două decenii, asistăm la un nou gen de dezbateri care pun în inferioritate preocuparea pentru aspectele de securitate ținând de migraţie, sau teoria aşa-numitei „migraţii zero”, în avantajul priorităţii acordate unor probleme stringente care, la orizontul viitorilor zece ani, pot atinge şi chiar depăşi frontierele situaţiilor de criză.

Şi este vorba de fenomene cu perspectivă de dezvoltare critică: îmbătrânirea demografică în spaţiul european, ascensiunea emigraţiei intra-europene, determinată de speranţa într-o ameliorare a nivelului de viaţă material şi profesional, rarefierea, din această cauză, a potenţialului propriu al mâinii de lucru şi orientarea către o mai largă deschidere a porţilor în faţa mâinii de lucru venită din afara spaţiului european, migraţia elitelor intelectuale şi înalt profesionalizate către spaţii europene mai propice unei manifestări creative etc.

Nu este necunoscut, pe de altă parte, faptul că, sub influenţa globalizării, a circulaţiei informaţiilor şi a comunicării, există percepţia potrivit căreia lumea se polarizează tot mai mult între un Nord dezvoltat şi un Sud aflat în curs de dezvoltare sau prea puţin dezvoltat. Iar, din perspectivă geografică, Europa privită dinspre sud este şi va continua să fie receptată ca un pol al prosperităţii şi ca un reper de direcţionare a traiectoriilor şi destinaţiilor migraţiei.

Pentru Europa, cu persistenţa declajelor sale între mecanismele de gestionare a migraţiei, o „europenizare” efectivă şi raţională a poziţiilor şi abordărilor în acest segment rămâne instrumentul cel mai favorizant al politicilor pozitive. Se impune condiţia ca, în comun, să se convină asupra necesităţii de înlăturare a confuziilor şi discrepanţelor, pe de o parte, şi de renunţare la retorica ipocriziei care însoţeşte, încă, discursul privitor la provocarea migraţionistă.

Ține de răspunderea „noii Uniuni Europene” de după alegerile parlamenare din acest an, să îşi înscrie pe agenda de lucru, o dinamizare şi o mobilizare mai sustenabilă a statelor membre şi a celor peste 500 milioane de cetăţeni europeni. Se simte nevoia unei regândiri inovatoare a propriei sale identităţi comunitare şi a locului pe care europeismul trebuie să il aibă în concertul global al naţiunilor lumii. Acest lucru se poate realiza fructificând învăţămintele desprinse din existenţa de până acum, pentru a da o nouă dimensiune Europei asaltată de provocările lumii de mâine, inclusiv, provocarea migraţionistă.