Evoluţiile ulterioare datei de 20 ianuarie 2020, când preşedintele Donald Trump a dezvăluit detaliile politice ale faimoasei sale „afaceri a secolului”, au confirmat ceea ce nici autorii iniţiativei americane, nici actorii direct vizaţi de aceasta nu au exprimat decât cu jumătate de glas, ori s-au abţinut de la comentarii convingătoare pe marginea acestui subiect. Anume că, mai mult decât a urmări o soluţionare echitabilă şi durabilă a dosarului palestinian, aşa cum se susţinuse în retorica publică, obiectivul fundamental al iniţiativei a fost acela ca, inclusiv prin instrumentarea contenciosului palestinian, să se construiască o nouă paradigmă regională de securitate pentru statul Israel în ambientul său arab. Iar paradigma ar consta în normalizarea şi codificarea unor relaţii de pace, cooperare şi non-agresiune între lumea arabă şi Israel. În acest context, la 13 august şi 11 septembrie, Emiratele Arabe Unite, respectiv regatul Bahrain au acceptat încheierea unor tratate bilaterale de normalizare a relaţiilor lor cu Israelul, acorduri care au fost semnate la Washington, la 15 septembrie, fiind de aşteptat ca şi alte state arabe să se alăture acestei iniţiative.

Niciunul din statele semnatare şi nici altele posibil dispuse să urmeze acestei iniţiative nu s-au aflat şi nu se află, de facto sau de jure, în stare de război cu statul evreu. Singura excepţie de la această stare o reprezintă Siria, ale cărei relaţionări cu partea israeliană sunt gestionate de un armistiţiu militar aplicat prin rezoluţia Consilului de Securitate în contextul războiului din octombrie 1973, Siria fiind totodată şi singura ţară arabă care are o parte din teritoriul naţional sub ocupaţie israeliană. Mijloacele de informare în masă, dar şi mediile diplomatice – cele arabofone, cu deosebire – se întreabă, în ultimul timp, dacă recentele evoluţii generate prin acordurile de normalizare a relaţiilor arabo-israeliene nu sunt încurajatoare pentru o readucere în discuţie a reluării procesului de negocieri de pace între regimul de la Damasc şi vecinii să israelieni. Şi dacă da, ce condiţii ar trebui îndeplinite pentru aceasta, ce atuuri şi ce rezerve există la fiecare din părţile beligerante?

După nouă ani de război civil, Siria şi regimul de la Damasc se află într-o stare de acută izolare regională şi internaţională, iar pe plan intern situaţia poate fi descrisă drept dramatică. Din acest punct de vedere există destule precedente în care, ori de câte ori s-a aflat într-o situaţie dificilă, regimul baasist a apelat la demersuri confidenţiale pentru a găsi o ieşire din criză, incusiv în contextul regional, sau a acceptat ceea ce, în mod obişnuit, ar fi respins în numele unor sloganuri propagandistice şi ideologice. După prăbuşirea fostei URSS şi a sistemului satelitar al Moscovei, marcând trecerea la o nouă polaritate a ordinii mondiale, fostul lider sirian Hafez Al-Assad a acceptat, în 1991, să se alăture „procesului de la Madrid” pentru pace în regiunea Orientului Mijlociu. De asemenea, acesta a acceptat angajarea țării sale în negocieri de pace (sub auspiciile administrației Bill Clinton) cu guvernul israelian condus, la vremea respectivă, de generalul Ehud Barak, negociatorul sirian fiind Farouk Al-Sharaa, ministru de externe şi, ulterior, vice-preşedinte al statului.

Ehud Barak, Bill Clinton, Farouk Al-Sharaa

După două decenii infructuoase, negocierile au fost încetate o dată cu moartea lui Hafez Al-Assad, la 10 iunie 2000.

Peste încă o jumătate de deceniu, ca urmare a asasinării, în 2005, a premierului libanez Rafik Hariri, Statele Unite şi Uniunea Europeană au supus Siria la o serie de măsuri izolaţioniste puternice, Damascul fiind suspect de a fi fost „creierul” acestui atentat ucigaş. Şi, încă o dată, în 2008, privirile conducerii siriene s-au îndreptat către Tel Aviv, pentru negocieri indirecte şi secrete mediate de actualul preşedinte al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. Uşile comunităţii internaţionale s-au redeschis în faţa Siriei, noul preşedinte Bashar Al-Assad fiind invitat la numeroase conferinţe, summit-uri şi congrese arabe şi internaţionale Dar cramponarea, de la bun început, a negociatorilor sirieni de cererea ca Israelul să elibereze întregul Platou Golan, până la Marea Tiberiada a determinat o nouă încetare a negocierilor. Un alt premier israelian al vremii, Ehud Olmert, menţionează, în relatările sale memorialistice o afirmaţie elocventă a lui Bill Clinton care precizase că „dacă Israelul va semna un tratat de pace cu Siria ar fi un motiv de puternică satisfacție, căci vreau a-l face pe Bashar Al-Assad să înţeleagă că drumul spre Washington trece prin Israel”.

După un război civil distrugator care încă nu a fost tranşat, deşi peste 70% din teritoriul naţional este controlat de guvernul de la Damasc, Siria trăieşte, din nou, izolarea impusă de comunitatea occidentală în frunte cu Statele Unite. Dar, de data aceasta, tactica aplicată în alte împrejurări pentru ieşirea din criză nu mai funcţionează. Siria de astăzi nu mai este Siria din 2000. Peisajul său este alcătuit din oraşe prefăcute în munţi de ruine, edificiul economic este în comă, teritoriul naţional însuşi este fragmentat sau controlat în trei zone de control şi influenţă militară de cinci puteri străine – Rusia, Statele Unite, Turcia, Iran și Israel. Orientul Mijlociu şi lumea arabă nu mai sunt ceea ce au fost în urmă cu două sau trei decenii. Nici lumea nu mai este la fel.

Mai există, totuşi, semnale de pace

Întrerupte în 2011, relaţiile diplomatice ale Emiratelor Unite cu Siria au fost restabilite în decembrie 2018, la aceeaşi dată fiind redeschisă şi ambasada emirateză din capitala siriană. Surse de presă menţionează că monarhia de la Abu Dhabi a oferit, deja, asistenţă financiară şi umanitară substanţială (medicamente, alimente), a finanţat reclădirea unor construcţii publice şi edilitare, centrale electrice, instalaţii de apă şi pregătesc un eşalon de ofiţeri de informaţii şi ingineri sirieni în domeniul comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor. Spre deosebire de alte state şi spre nemulţumirea aliatului iranian, guvernul de la Damasc s-a abţinut să condamne acordurile de normalizare semnate de Emirate şi Bahrain cu Israelul. În cazul Siriei, tăcerea constituie o poziţie politică elocventă ale cărei origini se regăsesc în anul 2018, când Donald Trump şi Vladimir Putin au convenit să permită armatei guvernamentale siriene redesfăşurarea în sudul ţării, simultan cu retragerea miliţiilor iraniene din zona de frontieră cu Iordania şi cu Platoul Golan şi reluarea misiunilor Forţelor ONU (UNDOF) la linia de demarcaţie dintre Golanul sirian şi Golanul ocupat şi anexat de către Israel.

Este, desigur, necesar ca, înainte de abordarea aspectelor pragmatice ale unei viitoare relaţionări pacifiste între Siria şi statul israelian, să se prefigureze răspunsuri adecvate şi constructive cât priveşte pachetul de elemente care pot îngreuna sau sabota de la bun început orice demers în sensul celor de mai sus.

Este vorba, cu deosebire, de construcţia unei convergenţe de poziţii în ceea ce priveşte auspiciile conjugate ruse şi americane care să permită repunerea în mişcare a trenului păcii în ecuaţia Siria-Israel. Moscova şi Washingtonul au atuul relaţiilor pozitive pe care, în forme diferite, atât Statele Unite, cât şi Federaţia Rusă le au cu partea israeliană. În acelaşi timp, însă, Vladimir Putin este singurul care dispune de relaţii funcţionale şi directe atât cu regimul lui Bashar Al-Assad şi cu Israel, cât şi cu celelalte două forţe regionale prezente pe eșichierul politico-militar sirian, respectiv Turcia lui Erdoğan şi regimul teocratic iranian al ayatollahului Khamenei.

Este vorba, în al doilea rând, de abordarea complicatului nod gordian al puternicei prezenţe iraniene pe teritoriul naţional sirian – un nod gordian a cărui dispariţie interesează în gradul cel mai înalt şi din raţiuni similare atât Israelul, cât şi Statele Unite şi Federaţia Rusă. Nu mai puţin complicat este şi un alt nod gordian care ar trebui eliminat drept precondiţie a oricărui discurs despre pacea negociată între sirieni şi israelieni, anume la fel de puternica prezenţă turcească în Siria. Este lesne de înţeles că nici Israelul şi nici Statele Unite nu vor manifesta disponibilitate pentru o normalizare a raporturilor cu un stat sirian „infestat”, în proximitatea frontierelor israeliene, de miliţiile iraniene şi de trupele unui Erdoğan tot mai implicat în focarele conflictuale din regiune – de la minoritatea kurdă la dosarul libian şi la controlul rezervelor energetice din estul Mediteranei.

Şi, nu în ultimul rând, este vorba de măsura în care Bashar Al-Assad însuşi este, în actualul context intern şi regional, dispus să accepte o pace insuficient de convingătoare şi avantajoasă.

Subiectul este, deocamdată, doar o temă de meditaţie. Mai ales pentru Vladimir Putin, care ar putea să treacă de la meditaţie la o nouă „afacere a secolului”, de provenienţă rusă de data aceasta. Concretizată într-un acord de pace juridică Siria – Israel, această nouă „afacere a secolului” va putea să scrie ultima pagină a istoriei unui confict care, început odată cu războiul din 1948-1949, a făcut ca, vreme de şapte decenii, Orientul Mijlociu să fie, înainte de toate, un „Orient al conflictului israeliano-arab”.