„Nu există un drum către pace. Pacea este drumul”

Mahatma Gandhi

Conferința la nivel înalt a Ligii Statelor Arabe, desfășurată în capitala sudaneză Khartoum în perioada 29 august – 3 septembrie 1967, s-a încheiat cu o declarație care avea să rămână în istoria conflictului arabo-israelian sub numele de „Declarația celor trei NU”. Aceasta sintetiza, la nivel de intenție politică, poziția națiunii arabe față de ceea ce avea să fie unul din cele mai reziliente conflicte ale lumii moderne. Exprimată mai detaliat, respectiva declarație însemna „NU păcii cu Israelul, NU recunoașterii existenței statale a Israelului, NU oricăror negocieri de pace cu Israelul”.

Declarația survenea celor trei războaie dintre comunitatea arabă și Israel -din 1948, 1956 și 1973, fără ca o perspectivă a păcii să fie luată în calcul la Tel Aviv și în cancelariile arabe. Acest lucru avea să se întâmple abia după 35 de ani, în anul 2002, când o altă conferință la nivel înalt a aceleiași Ligi a Statelor Arabe, desfășurată la Beirut, adopta așa numita Inițiativă Arabă pentru Pace, elaborată de prințul moștenitor și apoi suveran al Regatului Arabiei Saudite, Abdallah al II-lea. Inițiativa propunea recunoașterea Israelului și stabilirea de relații normale cu acesta, cerând în contra-partidă ca Israelul să se retragă din toate teritoriile arabe ocupate și să accepte crearea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim. Chiar dacă această premieră politico-diplomatică nu a avut urmări concrete, ea a constituit prima străpungere, către pacea posibilă, a carapacei solide a suspiciunilor, suferințelor, inerției și conceptelor tabuizate.

Între aceste două repere temporale - ultimul război arabo-israelian din 1973 și „Inițiativa Arabă” din 2002 - a existat un drum pe care toate părțile beligerante pe tabla de șah a Orientului Mijlociu au mers, fiecare în felul său, sub stindardul retoricii belicoase, dar proclamându-și, tot fiecare în felul său, bunele intenții de pace și coexistență. La cei 35 de ani scurși în zadar între prima străpungere a zidului neîncrederii de către Israel și Egipt, trecând prin inițiativa saudită de pace din 2002, până la controversata inițiativă americană de pace cunoscută sub numele folcloric de „Afacerea Secolului” a trebuit să se mai irosească încă două decenii pentru ca arabii și israelienii să accepte, în sfârșit, că pacea Orientului Mijlociu nu poate fi decât rezultatul dialogului direct între părțile nemijlocit implicate.

Acum, când deja Israelul și două state arabe au agreat să încheie pace fără ca între ele să fi avut loc un război și când alte state arabe au disponibilitatea de a face același lucru, rândurile de față își propun să alcătuiască un remember pentru aproape jumătate de secol de avans al Orientului Mijlociu pe calea spinoasă spre pace. Vor fi prezentate principalele sale etape și, mai ales, posibilele învățăminte care ar putea să fie reținute pentru ce a mai rămas de parcurs din drumul până la punctul în care se va putea vorbi de un real Orient Mijlociu al unei solide, dinamice și echitabile stări de pace, eliberată de temeri și contribuitoare la pacea, securitatea și propășirea lumii noastre contemporane și viitoare.

I. De la Războiul din Ramadan/Yom Kippur, la Camp David

În intervalul 5-10 iunie 1967, armata israeliană a atacat Egiptul și Siria, în ceea ce este cunoscut drept „Războiul din iunie” sau „Războiul de șase zile”. A reușit ca, în aproximativ șase zile, să ocupe Peninsula egipteană Sinai (60.000 km²), Înălțimile siriene Golan (1.800 km²), Fâșia Gaza (365 km² aflată sub administrație egipteană), Malul de Vest al Iordanului (Cisiordania, 6.444 km², deținută de Transiordania – Iordania de azi) și Ierusalimul de Est. Suprafața totală a teritoriilor arabe ajunse sub ocupația Israelului se ridica, astfel, la 68.244 km².

În seara zilei de 9 iunie 1967, în ajunul încheierii oficiale a ostilităților de pe frontul oriental, președintele Gamal Abdel Nasser („ultimul mare arab” cum îl numea un biograf al său) anunța, la radio, pentru poporul său și pentru întreaga lume, retragerea din viața politică și din responsabilitățile prezidențiale. „Am decis să renunț în totalitate și definitiv la orice demnitate, la orice funcție oficială și la orice rol din viața politică, pentru a mă întoarce, ca simplu cetățean, în mijlocul poporului meu. Imperialismul își imaginează că Gamal Abdel Nasser este dușmanul său: dușmanul imperialismului este întreaga lume arabă! Imperialismul afirmă că naționalismul arab este imperiul lui Gamal Abdel Nasser. Nu, naționalismul și unitatea arabă au existat înainte de Gamal Abdel Nasser și vor continua să existe și după Gamal Abdel Nasser!” La 28 septembrie 1970, Nasser încetează din viață. O coloană de circa șapte milioane de oameni, întinsă pe zece kilometri, l-a condus pe ultimul drum. Apoi, la 15 octombrie 1970, Anwar Al-Sadat devine succesorul lui Nasser, ca președinte al Egiptului. Dar în timp ce Nasser alesese să se retragă în urma unei înfrângeri de proporții, Anwar Al-Sadat a ales, de la bun început, continuarea mobilizării naționale pentru eliberarea și redobândirea teritoriilor ocupate de Israel în iunie 1967. Astfel, la numai trei ani de la preluarea prerogativelor prezidențiale, în coaliție cu Siria condusă de Hafez Al-Assad, armatele egiptene și siriene au atacat Israelul, simultan în Peninsula Sinai și în platoul Golan, sprijinite fiind - cu oameni, armament, echipamente și logistică - de Irak, Iordania, Arabia Saudită, Libia, Tunisia, Sudan și Pakistan. Ofensiva, declanșată la 6 octombrie 1973, în luna sacră a Ramadanului și (pentru evrei) în ziua cea mai sfântă a postului iudaic, Yom Kippur, Ziua Ispășirii, prefața al patrulea conflict armat arabo-israelian. Acesta avea să se încheie la 26 octombrie, prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, cu un armistițiu de front. La 7 martie 1974 ultimul soldat israelian părăsea pământul Sinaiului, după ce Siria acceptase o retragere israeliană parțială a Tzahalului din Golan, pentru a lăsa loc unei forțe internaționale de dezangajare (United Nations Disengagement Force – UNDOF, situație care se menține și astăzi, după ce, în 1981, partea din platoul sirian rămasă sub ocupație a fost anexată de Israel). O singură enclavă, localitatea rurală Taba, avea să fie retrocedată în 1989, în cadrul acordului de pace egipteano-israelian.

Războiul din octombrie adusese încetarea confruntărilor militare și eliberarea Sinaiului (și parțial a Podișului Golan sirian), dar nu oferise și pacea politică.

Aveau să mai treacă aproape patru ani până când, într-o alocuțiune rostită de la tribuna Parlamentului din Cairo, Anwar Al-Sadat, parafrazând o maximă atribuită Profetului („Dacă vreți să dobândiți știința, mergeți chiar până la fruntariile Chinei”), își surprindea auditoriul cu o frază sibilinică. „Eu sunt gata, spunea el, să merg până la capătul lumii dacă prin aceasta fac ca niciun egiptean să nu mai fie rănit sau ucis în război”.

Misterul acestor cuvinte avea să fie dezvăluit la puține zile: „capătul lumii” nu se afla nici în China, nici la antipozi, ci în vecinătatea egipteană imediată și avea numele de Israel. Și nu știința era ceea ce căuta Anwar Al-Sadat, ci pacea. La 19 noiembrie 1978, rais-ul de la Nil era primul lider arab care, de la crearea statului Israel, avea inițiativa de a merge acasă la israelieni pentru ca, de la tribuna parlamentului (Knesset) să proclame dorința de construire a păcii între cei care, până în momentul acela, fuseseră inamici ireconciliabili.

„Astăzi, spunea Sadat în discursul rostit în Knesset la 20 noiembrie, am venit la voi pentru ca, împreună, să construim o nouă viață și să înstăpânim pacea pentru toți cei care trăiesc pe acest pământ al lui Dumnezeu – musulmani, creștini și evrei… După adânci meditații, am ajuns la convingerea că răspunderea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și a poporului meu îmi cere să merg până la capătul lumii, să vin la Ierusalim pentru a vorbi reprezentanților poporului vostru, spre a-mi împărtăși simțirea și gândurile. În rest, ce va hotărî Cel de Sus, să se îndeplinească”.

Această alocuțiune a fost punctul de început al unor dificile și tensionate tratative între echipele de negociatori israeliană, condusă de prim-ministrul Menahem Begin, și egipteană, condusă de preşedintele Anwar Al-Sadat, negocieri desfășurate în stațiunea de odihnă estivală a președinților americani Camp David, din statul Maryland, sub auspiciile președintelui Jimmy Carter. La 26 martie 1979, Menahem Begin, Anwar Al-Sadat și Jimmy Carter își puneau semnăturile pe acordul-cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel, primul document juridic și politic de pace între lumea arabă și statul evreu, rămas în istorie sub denumirea comprimată de „Acordurile de la Camp David”.

Premierul israelian Menahem Begin (stânga), preşedintele Jimmy Carter (centru), președintele Anwar Al-Sadat (dreapta)

(Sursa: en.wikipedia.org)

În acest octombrie 2020, când se împlinesc 47 de ani de la Războiul din Ramadan/Yom Kippur și 41 de ani de la primul acord de pace între Egipt și Israel, se poate face afirmația că Tratatul de la Camp David nu a adus nici pacea globală pentru regiunea Orientului Mijlociu, nici iubirea între arabi și evrei, dar a adus în atenție ideea, care a rezistat trecerii vremii, că pacea este posibilă. Dar, în același timp, a mai arătat că nici israelienii și nici arabii nu au fost și încă nu sunt pregătiți întru totul pentru o pace egală și, de ce nu – pentru o iubire reciproc benefică și despovărată de prejudecăți. Mai mult, lumea arabă a vremii nu i-a iertat lui Sadat „tupeul” de a fi ignorat imobilismul și tabuurile unei istorii deja depășite. În 1979 și pentru un deceniu întreg, Egiptul a fost exclus din calitatea de membru fondator al Ligii Arabe. Și pentru că aceasta nu a fost de ajuns, însuși „rebelul” Sadat a plătit cu viața, la 6 octombrie 1981, la Cairo, unde, în timpul unei parade de comemorare a Războiului din octombrie, un comando al grupării islamist-radicale Jihadul Islamic a deschis focul asupra tribunei în care se afla șeful statului. Grav rănit, acesta a încetat din viață câteva minute mai târziu. Numele său, ca și al lui Menahem Begin, a fost încoronat cu laurii Premiului Nobel pentru Pace.

II. Drumul spre Oslo

La 9 septembrie 1993, Yasser Arafat, în calitate de președinte al Organizației de Eliberare a Palestinei, adresa următoarea scrisoare prim-ministrului israelian al vremii, Yitzhak Rabin:

Domnule Prim-Ministru,

Aș dori să vă aduc la cunoștință următoarele decizii: Organizația de Eliberare a Palestinei recunoaște dreptul Israelului la existență în pace și securitate… O.E.P. acceptă Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 242 și 338… O.E.P. renunță la utilizarea terorismului și la alte acte de violentă și își va asuma responsabilitățile asupra tuturor elementelor și a personalului palestinian, pentru a preveni violarea acestor decizii și a-i pedepsi pe violatori… O.E.P. afirmă că articolele din Carta Națională Palestiniană care neagă dreptul la existență al Israelului și contravin acestei scrisori sunt declarate nule.

Cu sinceritate, Yasser Arafat.

Destinatarul a răspuns neîntârziat la scrisoare primită:

Domnului Yasser Arafat, Preşedintele O.E.P.

Domnule președinte,

Răspunzând scrisorii dumneavoastră din 9 septembrie 1993, doresc să vă confirm că, în lumina deciziilor la care vă referiți în scrisoarea dumneavoastră, Guvernul Israelului a decis să recunoască O.E.P. ca unic reprezentant al poporului palestinian și să înceapă negocieri cu această organizație în cadrul procesului de pace în regiunea Orientului Mijlociu.

Yitzhak Rabin, Prim-Ministru al Israelului.

Aceste două scrisori-document de recunoaștere reciprocă între guvernul israelian și organizația palestiniană au devenit parte integrantă a Acordurilor de la Oslo semnate la 13 septembrie 1993, care instituiau pentru prima oară starea de pace în lungul conflict israeliano-palestinian.

Puțini fuseseră aceia care, cu 15 ani mai înainte, să nu fi fost surprinși văzându-l pe preşedintele Anwar Al-Sadat adresându-se israelienilor de la tribuna Knesset-ului, după cum nu au fost puțini nici cei care, după un deceniu și jumătate, asistau la istorica strângere de mână de la 13 septembrie 1933 între Yasser Arafat și primul ministru israelian Yitzhak Rabin, sub privirile zâmbitoare ale președintelui Bill Clinton, după parafarea Declarației de Principii menită să pună capăt unui conflict brutal și vechi de patru decenii între palestinieni și israelieni. Realitățile și evoluțiile ulterioare aveau să confirme, însă, aprehensiunile rostite atât de liderul palestinian, cât și de șeful executivului israelian, potrivit cărora „este mai ușor să declanșezi un război, decât să construiești pacea”.

Precedat de îndelungi tatonări și demersuri preliminare, beneficiind de susținerea celor două mari puteri ale timpului – Statele Unite și Uniunea Sovietică devenită Federația Rusă și exploatând prefacerile pe care prăbușirea Cortinei de Fier le-au produs în mentalitatea și modul de abordare și înțelegere a ideii și nevoii de pace, procesul negocierilor a demarat în 1991, la Madrid și s-a desfășurat, în cea mai mare parte într-o densă confidențialitate, în capitala norvegiană Oslo, dar având conexiuni și extensii în peste zece state regionale și extraregionale: Spania, Suedia, Norvegia, Egipt, Tunisia, Maroc, Iordania, Statele Unite, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța.

Premierul israelian Yitzhak Rabin (stânga), președintele american Bill Clinton (centru) și liderul palestinian Yasser Arafat (dreapta)

Având ca negociator-șef al părții palestiniene pe actualul președinte al Organizației de Eliberare a Palestinei și președinte al Autorității Naționale Palestiniene, Mahmud Abbas, procesul negocierilor s-a încheiat, oficial, după doi ani, la 13 septembrie 1993, prin semnarea, pe peluza din fața Casei Albe, a primului acord de conciliere între statul Israel și Organizația de Eliberare a Palestinei, denumit, din punct de vedere juridic, „Declarația de principii privind aranjamentele interimare de autoguvernare palestiniană”. Interimatul menționat în titlu avea o durată convenită de cinci ani la expirarea cărora, adică în 1998, urma să fie proclamat un stat palestinian independent. În acest interval cronologic, era prevăzută instalarea unei administrații palestiniene autonome în Cisiordania și Gaza, în paralel cu retragerea pe etape a prezenţei militare și de altă natură a Israelului din aceste teritorii.

De la semnarea Acordului de la Oslo au trecut 27 de ani fără ca vreuna dintre prevederile majore ale acestui agrement să își fi găsit expresia practică. Cauzele eșecului, la care sunt părtași atât palestinienii cât și israelienii, sunt pe cât de complexe, pe atât de numeroase și rândurile de față nu își propun să le inventarieze aici. Amintim numai, spre exemplificare, faliile care, din 2006 au scindat corpusul politic și social palestinian și care au oferit Israelului o pârghie de temporizare a procesului păcii:

• pretextul că palestinienii nu reprezintă un interlocutor unificat și coerent pentru continuarea negocierilor;
• politica israeliană de colonizare evreiască în teritoriile autonome și de iudaizare demografică a Ierusalimului de Est – declarat drept capitală unificată și eternă a Statului Israel;
• lansarea în spațiul public a intențiilor guvernului Netanyahu, de anexare a coloniilor evreiești din Cisiordania, a văii Iordanului și a teritoriilor aflate în zona coastei nordice a Mării Moarte;
• lansarea la bursa negocierilor a inițiativei americane cunoscută drept „afacerea secolului”, care a perturbat relativul echilibru existent între viziunile de soluționare a dosarului palestinian prin formula celor două state;
• opțiunea unui singur stat sau opțiunile federative care au redus, practic, acest dosar la un soi de pace economică și prosperă pentru palestinieni, dar fără un stat palestinian, în accepțiunea națională, politică și juridică a termenului.

Conducerea palestiniană a respins de plano situația la care s-a ajuns, avertizând cu denunțarea tuturor acordurilor semnate cu Israelul, începând cu Declarația de Principii din 1993. Dar, din rațiuni juridice, Autoritatea Națională Palestiniană se află în situația paradoxală de a nu putea să-și pună în practică avertismentele și aceasta pentru două motive.

Este vorba în primul rând de faptul că Acordurile de la Oslo nu conțin nicio referire la posibilitatea și la mecanismul unei denunțări a tratatului de către una sau alta dintre părțile semnatare.

Este vorba, în al doilea rând, de faptul că în descendența documentului de la Oslo partea palestiniană este semnatară a mai multor acorduri angajante - „Acordul Gaza - Ierihon” din 1994, „Acordul economic de la Paris” din iulie 1994, „Acordul Oslo II din 1995, cele două „Acorduri Wye River” din 1998 și 1999, așa-numita „Foaie de parcurs” convenită în 2002 cu „cvartetul internațional”(ONU, Uniunea Europeană, Statele Unite și Federația Rusă), „Acordul de la Annapolis” din 2007 și alte convenții pe probleme punctuale. Ori, toate acestea constituie temelia care legitimează însăși existența Autorității Naționale Palestiniene, denunțarea lor însemnând, automat, pierderea de către autoritatea palestiniană a rațiunii de a mai exista.

A murit pacea parafată acum 27 de ani?

La 16 septembrie, cotidianul israelian „Israel Today” publica afirmația, atribuită premierului Benjamin Netanyahu, potrivit căreia „există perspectiva ca palestinienii să revină la masa negocierilor cu preopinenții israelieni”. Cu adăugirea că acest lucru ar putea să fie acceptat numai dacă aceste tratative se vor circumscrie concepției americane de soluționare a dosarului palestinian dezvoltată de Donald Trump și botezată chiar de către liderul de la Casa Albă cu cognomenul „afacerea secolului”.

De pe o altă poziție, ambasadorul Statelor Unite în Israel, David Friedman, provoca o nouă reacție palestiniană de protest printr-o declarație în care sugera ca actualul președinte palestinian Mahmud Abbas ar trebui să fie îndepărtat și înlocuit cu dizidentul Mohammed Dahlan, fost membru al Fatah (din care a fost exclus), opozant al Autorității Palestiniene, stabilit în Emiratele Arabe Unite.

Baloane de încercare? Semnale că speranța de pace nu și-a dat obștescul sfârșit?

La 13 noiembrie 1974, cu 19 ani înainte de Oslo, de la tribuna Adunării Generale a ONU, Yasser Arafat (preşedintele Organizației de Eliberare a Palestinei și primul lider al unei organizații non-guvernamentale invitat să vorbească sub cupola organizației mondiale) rostea aceste cuvinte memorabile: „Am venit, domnule președinte, având într-o mână pușca revoltatului și în cealaltă o ramură de măslin. Nu lăsați să-mi cadă din mână ramura verde. Nu lăsați să-mi cadă din mână ramura verde!”

La 46 de ani de la rostirea acestor cuvinte și la 27 de ani de la semnarea principiilor de la Oslo, ramura de măslin a lui Yasser Arafat încă nu a dat roade. Și nimeni nu a răspuns, încă, la întrebarea simplă „de ce?”.

III. Pacea de la „Valea Seacă”

Sursa: commons.wikimedia.org

În limba arabă, geonimul „Wadi Araba”, cu versiunea ebraică Arava şi HaArava înseamnă „vale aridă și seacă” și identifică o regiune deșertică situată între sudul Mării Moarte și Golful Aqaba, la mică distanță de granița dintre Statul Israel și Regatul Hașemit al Iordaniei. Aici, în orășelul Wadi Aqaba, la nord de portul israelian Eilat, au început să se deruleze o bună parte din negocierile israeliano-iordaniene care aveau să se încheie cu Acordul de pace între cele două state vecine, păstrat în literatura istorică sub numele de „Acordul de la Wadi Araba/Arava”. Negocierile nu au fost deloc ușoare, dar sub presiunile exercitate de administrația americană a lui Bill Clinton și cu încurajarea unor state arabe au condus la al treilea acord de pace arabo-israelian. Pe această bază, la 25 iulie 1994, la Washington, este semnată o „Declarație de nonbeligeranță” care a permis începerea unui intens proces de negocieri, astfel încât, la 26 octombrie 1994, la Casa Albă, suveranul iordanian Hussein Bin Talal, premierul israelian Yitzhak Rabin și preşedintele Bill Clinton au semnat „Tratatul de Pace între Statul Israel și Regatul Hașemit al Iordaniei” - la un an de la Acordurile de la Oslo și la 15 ani după Acordurile de la Camp David.

Regele Hussein Bin Talal (stânga), Preşedintele Bill Clinton (centru), premierul Yitzhak Rabin (dreapta)

(Sursa: www.gettyimages.com)

Analizat din punct de vedere politic și militar, actul de la 26 octombrie 1994 a pus capăt conflictului israeliano-iordanian, instaurând starea de pace în istorica vale a Iordanului. O importantă consecință imediată a acestuia s-a concretizat și prin încetarea stării de mobilizare a armatei, instituită pe ambele maluri ale Iordanului încă din iunie 1967, când Cisiordania și Ierusalimul răsăritean au fost ocupate de Israel.

Pe de altă parte, însă, societatea iordaniană - constituită în bună parte din cetățeni de origine palestiniană, mulți dintre ei provenind de pe malul drept al Iordanului, ocupat de Israel în războiul din iunie 1967 - a rămas ostilă normalizării relațiilor cu statul israelian. Demonstrațiile de protest au fost întâmpinate cu măsuri de represiune, arestări, limitarea libertății de exprimare și alte măsuri similare care în ultimul deceniu al secolului trecut au tensionat puternic liniștea internă și contractul social între monarhie și structurile societății civile.

Într-un fel, regele Hussein Bin Talal a acceptat normalizarea deplină a relațiilor cu vecinul israelian sub presiunea unor factori pe cât de importanți, pe atât de influenți. Este vorba, pe de o parte despre faptul că, după ce la Camp David Egiptul adoptase ecuația păcii cu Israelul și după ce Organizația de Eliberare a Palestinei își negociase, în secret, propria pace la Oslo, în vreme ce Siria lui Hafez Al-Assad optase pentru un armistițiu etern și protejat de forțele ONU, regatul iordanian risca să rămână singur și, eventual, să își piardă rolul și autoritatea în contextul păcii regionale dar și statutul de custode al locurilor sacre din „Pământul sfânt”. Pe de altă parte, este vorba de presiunile asidue exercitate asupra monarhiei hașemite de către administraţia americană condusă, la vremea respectivă, de Bill Clinton. Presiuni al căror pariu era reprezentat de realizarea unei ambianțe regionale care să nu mai constituie un motiv de preocupare la adresa securității statului evreu. O rezistență prea îndârjită la insistențele Washingtonului ar fi condus la pierderea avantajelor politice, financiare, economice asigurate de aliatul american, cu rezultate greu previzibile pentru stabilitatea însăși a dinastiei.

Tratatul de Pace era o nouă expresie a minuției și a abordării detaliului de care partea israeliană a dat dovadă în toate demersurile de negociere a păcii cu lumea arabă. Pe lângă un preambul și un bogat material adiacent (anexe, apendice, material imagistic și cartografic), documentul este structurat în 30 de articole care impresionează prin bogăția și varietatea tematică - de la o definire a păcii și a principiilor sale fundamentale, la comunicații, turism, rezerve hidrografice și până la transporturi și telecomunicații.

În expunerea de motive a proiectului de lege propus pentru ratificarea de către parlamentul de la Amman a Tratatului de pace se regăsesc, ca argumente, garantarea suveranității statale, recunoașterea internațională a frontierei iordaniene, accesul garantat la resursele hidrografice și, lucru nu mai puțin important, recunoașterea și acceptarea de către Israel și de către comunitatea internațională a statutului Iordaniei și a monarhului său, în calitate de custode al locurilor sacre ale islamului și creștinismului din Ierusalim.

Asasinarea, de către un extremist evreu, a lui Yitzhak Rabin şi ascensiunea pe eșichierul intern israelian a formațiunii de dreapta Likud, condusă de Benjamin Netanyahu, aveau să își pună amprenta profundă asupra procesului de pace, în toate componentele sale. Aveau să mai treacă aproape 30 de ani până când, în noile condiții geopolitice, să se înregistreze o revenire la ideea păcii israeliano-arabe. În aceste zile ideea se află într-un nou și controversat episod, pus, de data aceasta, sub emblema unui pragmatism asociat din punct de vedere semantic și executiv cu ideea de „afacere”. Și nu orice fel de afacere, ci una a secolului în care trăim.

IV. După un sfert de veac

La 6 octombrie a.c., se împlinesc 47 de ani de la „Războiul din Ramadan” care avea să ducă la primul acord de conciliere între arabi şi evrei şi, tot în această lună, în ziua de 26, se împlinesc 26 de ani de la de la semnarea ultimului pas făcut pe drumul spre pacea Orientului Mijlociu - Tratatul de Pace dintre Israel şi Regatul Hașemit al Iordaniei. Un sfert de veac în care, în lumea arabă a Orientului Mijlociu, trenul păcii a fost, practic, dat uitării pe o linie secundară, fără a fi ajuns într-o așteptată gară terminus. De la al 42-lea președinte, America a ajuns la al 45-lea ocupant al Biroului Oval și se pregătește pentru trecerea la numărul 46. Din 2011, comunitatea arabă traversează o primăvară cenușie care nu dă semne că s-ar apropia de sfârșit, în vreme ce componenta palestiniană a acesteia continuă să rătăcească pe drumurile unui nou front al refuzului și împotrivirii față de o „afacere a secolului” prea puțin echitabilă.

Să ne aducem aminte:

La 6 decembrie 2017, preşedintele Donald Trump își anunța decizia de recunoaștere a Ierusalimului drept capitală eternă și unitară a Statului Israel și de transfer al ambasadei americane din Tel-Aviv în „Orașul Sfânt”.

În zilele de 25 și 26 iunie 2019, în cadrul unui „atelier de lucru” desfășurat în capitala Bahrainului, Manama, Casa Albă pune în discuție, ca parte a unei inițiative de pace, un plan pentru dezvoltare economică în teritoriile palestiniene autonome, urmând ca segmentul politic să fie dezvăluit ulterior. Autoritatea Națională Palestiniană respinge oferta americană, cu argumentul că „Palestina și suveranitatea nu sunt de vânzare”.

La 20 ianuarie 2020, este dată publicității inițiativa americană de pace cunoscută drept „afacerea secolului”. Esența acesteia se referea, de fapt, la o „pace economică”, fără referiri explicite la perspectiva unui stat palestinian.

A urmat un prim anunț-surpriză emis de Administrația Trump: în urma demersurilor întreprinse de partea americană, în coordonare cu guvernul israelian, Statul Emiratele Arabe Unite a acceptat, la 13 august 2020, încheierea unui Acord de normalizare politică, diplomatică și în alte domenii a relațiilor sale cu Statul Israel. Inițial s-a stabilit ca documentul de normalizare să fie semnat la Casa Albă, la data de 13 septembrie, adică în ziua în care, în urmă cu 26 de ani, avusese loc, tot la Casa Albă, semnarea „Acordurilor de la Oslo” între palestinieni și israelieni.

O surpriză similară a fost anunțată tot de la Casa Albă și aceasta se referea la decizia din 11 septembrie a Regatului Bahrain de a urma exemplul precedent oferit de federația emirateză: monarhul bahrainez Hamad Bin Isa Al-Kalifa își dădea asentimentul pentru normalizarea globală a raporturilor dintre regatul său și statul Israel.

Cele două acorduri au fost semnate în cadrul unei ceremonii care s-a desfășurat la Casa Albă, la 15 septembrie, semnatarii fiind miniștrii de Externe emiratez, Abdullah Bin Zayed Al-Nahyan și bahrainez, Abdullatif Bin Rashid Al-Zayani, premierul israelian Benjamin Netanyahu și supra-semnate de preşedintele Donald Trump.

Ministrul de externe bahrainez Abdullatif Bin Rashid Al-Zayani (stânga), premierul israelian Benjamin Netanyahu (centru stânga), președintele american Donald Trump (centru dreapta) și ministrul de externe emiratez Abdullah Bin Zayed Al-Nahyan (dreapta)

(Sursa: tjpnews.com)

V. Cuvântul actorilor

Proiectul americano-israelian de normalizare a relațiilor dintre Israel și mediul său arab a primit denumirea simbolică de „Abraham”, biblicul personaj încorporând ideea de coexistență și pace. Sub semnul acestui simbol au fost realizate acordurile de normalizare a relațiilor bilaterale între Israel, pe de o parte și Emiratele Arabe Unite și Regatul Bahrain, pe de altă parte și, după toate semnalmentele, vor fi realizate acorduri similare și cu alte state arabe, sens în care sunt în plină desfășurare contacte la fel de discrete, acțiuni de mediere, argumentații și pertractări vizând o prelungire cât mai durabilă a vieții și misiunii „abrahamice”. Despre acest proces s-a scris și s-a comentat cu asiduitate, astfel încât în aceste rânduri nu vom adăuga noi comentarii. Vor fi prezentate, mai degrabă, spicuiri din reacțiile, comentariile și aprecierile făcute de unii dintre principalii actori dar și de către opinia publică din ceea ce mass-media a numit „tabăra învingătorilor versus tabăra celor perdanți”, chiar dacă, în ceea ce ne privește, apreciem drept prematur și neproductiv recursul la clasificări și scenarii într-un moment de răscruce al reașezărilor aflate în desfășurare pe eșichierul geopolitic al Orientului Mijlociu.

1. Peace, Shalom, Salam: Un punct de vedere emiratez

Pace. Acest cuvânt în versiunile sale engleză, ebraică și arabă a fost inscripționat cu litere mari pe fuzelajul avionului charter care, după semnarea acordurilor, a efectuat primul zbor direct de la aeroportul Ben Gurion, la Aeroportul Internaţional din capitala emirateză Abu Dhabi, având la bord oficiali, jurnaliști și cetățeni israelieni.

La trei zile după semnarea Acordului de Normalizare, publicația americană „Wall Street Journal” găzduia în paginile sale un articol avându-l ca autor pe semnatarul acordului, ministrul emiratez de externe Abdullah Bin Zayed Al-Nahyan, articol în care, sub titlul „Peace, Shalom, Salam”, autorul prezenta viziunea sintetică a țării sale în legătură cu acordul circumscris serialului „Abraham”. Redăm, în traducere selectivă din limba arabă, materialul așa cum a fost preluat, la 18 septembrie, de către canalul saudit de televiziune prin satelit „Al-Arabiya”, care emite din Dubai:

„Tratatul de pace dintre statul Emiratele Arabe Unite și Statul Israel reprezintă o realizare diplomatică istorică și un indiciu aducător al speranței că progresul spre pacea din Orientului Mijlociu este posibil... În cursul săptămânii trecute, Regatul Bahrain și-a făcut cunoscută decizia de a semna, la rândul său, un tratat de pace cu Israelul, ceea ce înseamnă perspectiva unei abordări de tip nou a provocărilor din regiune, într-o parte a lumii și într-un moment încărcat de tensiuni și probleme… Este începutul unei epoci a optimismului și a încrederii că putem să înlocuim starea de conflict și oportunisme cu starea de pace și conviețuire.

Este de la sine înțeles că înfruntarea provocărilor nu va fi ușoară, în măsura în care există state non-arabe și entități non-guvernamentale aliniate ideologiei de «rezistență perpetuă», apărătoare a extremismului în toate formele sale, dominate de nostalgia pentru reînvierea imperiilor pierdute și pentru reconstruirea califatului musulman.[1] Cel mai bun răspuns dat acestora constă în modernizarea societăților noastre arabe, obiectiv pe care îl slujește, cu prioritate, normalizarea relațiilor dintre Emiratele Arabe și Israel. Participarea la acest proces a Statelor Unite ale Americii are, în acest sens, o importanță majoră. Noi, cei din Emiratele Arabe Unite, suntem atașați Islamului moderat și păcii egale pentru toți, așa cum a dovedit-o și vizita pe care, în anul trecut, suveranul pontif, Papa Francisc, a efectuat-o în Peninsula Arabă.

Un alt obiectiv al acordului dintre Emirate și Israel este reprezentat de crearea unui factor motrice comun al schimburilor economice, comerciale, culturale, de infrastructură și în alt domenii instituționale în vederea stabilirii unui cadru amplu și solid pentru dezvoltarea nu numai a statelor semnatare, ci a întregii comunități arabe a Orientului Mijlociu…

O preocupare centrală va fi asigurarea mersului înainte al procesului de soluționare a problemei palestiniene. Semnarea acordului emiratezo-israelian a stopat planurile de anexiune în teritoriile palestiniene. Conducerea palestiniană trebuie să folosească acest prilej pentru revizuirea programelor și abordărilor sale și pentru o implicare activă în dialoguri și negocieri fructuoase. Acest dialog va beneficia, în continuare, de tot sprijinul din partea Emiratelor Arabe Unite și are perspective de dezvoltare în noile condiții în care Emiratele vor avea un dialog nemijlocit cu statul Israel…”

2. Opinii și evaluări palestiniene

În perioada 9-12 septembrie a.c., Centrul Palestinian pentru Studii și Cercetări Politice, în colaborare cu filiala din Ramallah a Fundației Konrad Adenauer, au realizat un sondaj de opinie în Cisiordania și Fâșia Gaza, pe marginea procesului de normalizare a relațiilor arabo-israeliene și referitor la opiniile societății palestiniene în legătură cu ansamblul situației actuale și previzibile a procesului de soluționare a problemei palestiniene. Rândurile de mai jos prezintă, pe capitole tematice, principalele rezultate ale sondajului:[2]

    a) Acordul de normalizare a relațiilor bilaterale Emiratele Arabe Unite-Israel

• 63%: acordul este de importanță majoră; 32%: normalizarea are o importanță minoră.
• 86%: normalizarea relațiilor servește majoritar interesele Israelului; 8%: normalizarea este benefică pentru israelieni și palestinieni; numai 1% cred că acordul servește cauza palestiniană.
• La solicitarea de a caracteriza, într-un singur cuvânt, sentimentele față de normalizarea arabo-israeliană, răspunsurile au fost: 53% - trădare, 17% - abandon, 13% - insultă, 9% - indiferență, 6% - tristețe, 1% - satisfacție.
• O majoritate de 70% din respondenți crede că Oman, Sudan, Maroc și Arabia Saudită vor semna acorduri de relații cu Israel.
• 53%: principalii vinovați pentru normalizare sunt palestinienii, pentru a fi recunoscut Israelul și a fi provocat scindarea societății și politicii palestiniene; 42% nu împărtășesc această opinie.

    b) Anexarea de teritorii și relațiile post-normalizare cu Israelul.

- 75%: Normalizarea va încuraja Israelul să continue politica anexionistă în teritoriile autonome; 19% cred că Israelul va renunța la anexiuni.

- 75 %: nu agreează denunțarea acordurilor cu Israelul. Consecința va fi un embargou; 59% cred că manifestările de violență armată între palestinieni și Israel se vor amplifica.

- O majoritate de 59% crede că Autoritatea Națională Palestiniană va intra în colaps.

    c) Procesul de pace și „Afacerea secolului”.

- O majoritate de 62% consideră că soluția „celor două state” nu mai este de actualitate, iar 31% o consideră ca fiind fezabilă.

- 77% cred că realizarea unui stat palestinian în următorii cinci ani este iluzorie sau nerealistă.

- Care este calea cea mai potrivită pentru încetarea ocupației israeliene? 36%: lupta armată; 14%: rezistența non-violentă.

- Poziția față de „Afacerea secolului”: 92% - împotrivă, 5% - o susțin.

- 62% (în creștere de la 58%) susțin retragerea din viața politică a președintelui Mahmud Abbas.

VI. „Abraham” și viitorul relațiilor dintre Israel și restul lumii arabe

Vreme de mai multe decenii, ideea unor contacte și, cu atât mai mult, a unor relații normale cu Israelul a constituit un tabu intangibil pentru comunitatea lumii arabe. Un tabu oficializat și instrumentalizat în 1967 când, așa cum am arătat deja, Summmit-ul Ligii Arabe de la Khartoum a adoptat faimoasa „Rezoluție a celor trei NU”: NU păcii cu Israelul, NU recunoașterii existenței statale a Israelului, NU oricăror negocieri de pace cu Israelul. Cu toate că în 1979, 1993 și 1994, Egiptul, Organizația de Eliberare a Palestinei și Regatul Hașemit al Iordaniei au convenit tratate și documente de pace cu statul israelian, o bună parte din cele 22 de state și regimuri arabe continuă să își șlefuiască politicile regionale în funcție de puterea de influență și impactul triadei celor trei NU. Cu toate acestea, între Israel și unele guverne arabe au existat contacte indirecte – contacte politice non-oficiale, schimburi comerciale, fără ca acestea să aibă și o dimensiune socială semnificativă. Circumcisă obiectivului de soluționare a conflictului arabo-israelian și israeliano-palestinian, inițiativa americană de pace a avut și are și obiectivul implicit de creare a unui ambient arab non-conflictual pentru securitatea și pacea statului israelian, prin normalizarea raporturilor dintre acesta și statele comunității arabe, inclusiv prin stabilirea de relații politico-diplomatice consfințite prin acorduri bilaterale. Premierul Netanyahu a declarat că va renunța la intențiile sale de anexiune și colonizare. O intenție salutată de unele țări arabe, dar pusă sub semnul îndoielii de altele, ceea ce face ca felul în care vor evolua atât relațiile israeliano-arabe, cât și demersurile de soluționare a contenciosului israeliano-palestinian să fie neclare, cel puțin în momentul de față, cu atât mai mult cu cât acordurile „Abraham” au fost inițiate și realizate fără o conexiune directă cu dosarul palestinian și fără vreo informare sau consultare a actorului palestinian. În ultimă analiză, agrementele din pachetul „Abraham” se referă la relațiile bilaterale, ca expresie a dreptului suveran al statelor de a încheia tratate și de a stabili relații externe, astfel încât dacă încheierea acordurilor va avea consecințe negative este de presupus că acestea se vor referi, mai degrabă, la unitatea și clasica solidaritate panarabă.

VII. În loc de încheiere: ce va urma?

Fie și doar în lumina declarațiilor mai recente ale președintelui Donald Trump și ale secretarului de stat Mike Pompeo, caruselul normalizării arabo-israeliene își urmează dinamica, fiind de așteptat ca, potrivit Agenției France Presse, cel puțin încă patru state arabe să se alăture caravanei: Sudan, Sultanatul Oman, Maroc și Mauritania.

Mai aproape de concretizarea unei asemenea profeții cu o miză preponderent tranzacțională, în zilele de 21-23 septembrie, noul lider interimar al Sudanului (generalul Abdel Fattah Al-Burhan) a avut, în capitala emirateză, negocieri cu înalți oficiali americani și cu gazdele de la Abu Dhabi. În acest caz, termenii „afacerii” au fost etalați pe masa negocierilor, urmând ca părțile să delibereze. Guvernul de la Khartoum solicită, punctual, scoaterea Sudanului de pe lista americană a statelor și entităților teroriste pe care a fost inclus în 1993, pentru găzduirea pe teritoriul său, între 1991-1996, a lui Osama Bin Laden și a structurilor rețelei teroriste Al-Qaida. Partea americană privește pozitiv o asemenea revendicare, cu condiția ca Sudanul să plătească despăgubiri în valoare de 330 milioane dolari familiilor celor 200 de victime ale atacurilor teroriste executate de Al-Qaida, în 1988, împotriva ambasadelor americane de la Dar Es Salaam (Tanzania) și Nairobi (Kenya), precum și ale celor 17 americani morți, în anul 2000, în atacul Al-Qaida asupra distrugătorului „U.S. Cole”, în rada portului yemenit Aden. În plus, Sudanul revendică, drept bonus pentru o eventuală normalizare, un ajutor financiar de peste trei miliarde dolari, pentru depășirea crizei economice majore pe care o traversează această țară.

În ceea ce privește nordul arab magrebian al continentului african, Mauritania și Maroc au o mai veche cronică a relațiilor bilaterale neoficiale cu Israelul, astfel încât o aliniere a acestora la procesul normalizării nu ar constitui o surpriză deosebită.

O excepție tranșantă a venit din partea Algeriei, care, prin glasul președintelui Abdelmadjid Tebboune, a făcut cunoscut că „nu va lua parte la îmbulzeala și la cursa arabă a relațiilor cu Israelul și nici nu va cauționa această orientare”.

În sfârșit, Arabia Saudită, ca epicentru al islamului și al politicilor arabe din Golf și din comunitatea arabă sunnită, își menține deocamdată rezerva față de relațiile directe cu statul evreu. Monarhia de la Riyadh rămâne fidelă poziției sale construită pe ideea că o normalizare a relațiilor sale cu Israelul nu este luată în calcul fără o soluționare justă și trainică a problemei palestiniene.

Dar, la aceste condiționări, este necesar ca, pentru o normalizare de durată și cu adevărat funcțională, toți actorii statali implicați în acest proces să țină seama și de altă condiție, pe cât de importantă pe atât de puțin evocată în momentul de față și anume aceea care spune că legăturile cu guvernele arabe nu înseamnă, cu necesitate, și realizarea păcii stabile cu popoarele, societățile și mentalitățile din lumea arabo-islamică.

____________________________________

[1] Este vorba de așa-numitul „Front al Ripostei și Rezistenței”, o alianță constituită, după semnarea acordurilor egipteano-israeliene din 1979, din Iran, Siria, Libia, Yemenul de Sud și OEP, pentru continuarea luptei împotriva ocupației israeliene în teritoriile arabe.

[2] Sursa: Palestinian Center for Policy and Survey, Ramallah, pcpsr.org/en/node/817