Peisajul Orientului Mijlociu de după evoluţiile politico-militare şi geopolitice pe care lumea arabă le-a traversat in ultimele două decenii oferă analistului imaginea evidentă a unui areal care, situat în centrul unei zone strategice complexe şi conflictuale, focalizează o ofensivă a ingerinţelor externe a cărei intensitate nu este comparabilă decât cu perioada colonială a procesului de cristalizare a statelor naţionale ale lumii arabe.

În toată istoria sa modernă de după cel de-al doilea Război Mondial, Mashrequl şi o parte a nordului arab al continentului african au fost confruntate cu o serie aproape neîntreruptă de instabilitate, conflicte, amestec extern şi şubrezenie politică, economico-socială, identitară şi instituţíonală. Cu toate acestea, se poate afirma că niciodată până acum comunitatea arabă a Orientului Mijlociu, entităţile sale statale şi socio-politice nu s-au aflat în situaţia de a fi ţinte ale unui asemenea volum de provocări şi ameninţări externe manifestate simultan, concurenţial şi din numeroase direcţii ale geografiei politice regionale şi extraregionale. Iar această stare de lucruri poate fi sesizată, cu deosebire, în cazul acelor state-provincii ale Orientului Mijlociu arab aflate, astăzi, într-o situaţíe de colaps sau de fluidizare instituţíonală - consecinţă nemijlocită a lungului serial de perturbaţii interne, războaie civile pe termen lung şi ingerinţe externe politice şi militare care au instrumentalizat regiunea ca front sau succesiune de fronturi ale competiţiilor străine pentru putere, influenţă şi control asupra acestei sensibile zone a geostrategiei globale.

Fie direct, fie prin interpuşi, fie prin aliaţe conjuncturale cu actorii statali şi non-statali regionali, prezenţa forţelor regionale  şi extraregionale este uşor detectabilă, astăzi, la o simplă privire pe harta politică a arealului în discuţie.

Iranul, Turcia, Federaţia Rusă, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa activează militar şi politic în Siria. Irakul găzduieşte prezenţe iraniene, americane, turceşti. Libia este ţintă a intereselor ruseşti, turceşti, franceze, italiene. Iranul şi Arabia  Saudită poartă un război de franciză feroce pe teritoriul Yemenului. Franţa se pregăteşte pentru revenirea în Liban, sub argumente umanitare şi de solidaritate şi enumerarea ar putea continua.

În ce măsură se mai poate vorbi, în atari conjuncturi, de existenţa unui sistem regional arab de securitate şi apărare?

Nu este greu de sesizat, din această privinţă, că îndeosebi în ultimii treizeci de ani (adică după încheierea Războiului Rece şi instaurarea vremelnică a monopolarismului în ordinea globală) preocuparea comunităţii arabe faţă de chestiunea securităţii colective (arabe) a involuat, acest concept al securităţii comune fiind înlocuit  cu  o susţinută orientare a statelor arabe către izolaţionismul naţional, către devalorizarea vechii viziuni unioniste a „acţiunii arabe comune” care a constituit şi piatra de temlie a principiilor pe baza cărora a fost construită (după ultimul Război Mondial) şi Liga Statelor Arabe. Iar o asemenea opţiune a avut drept consecinţă, manifestată progresiv, diminuarea potenţialului securitar al fiecărui stat arab, cu impact negativ direct asupra ideii de edificare şi susţinere a securităţii colective.  Iar deteriorarea situaţiei interne în state arabofone precum Irak, Siria, Libia, Somalia, în Cornul  Africii, sau Libanul de la frontiera sudică a Levantului a avut drept efect nu numai şubrezirea securitară a statelor respective, ci şi punerea în discuţie a însuşi sistemului colectiv de securitate arabă a Orientului Mijlociu şi a nordului arab african

Existenţa şi manifestarea factorilor exteriori care incumbă ameninţări la adresa securităţii arabe nu trebuie să conducă la concluzia că acestea poartă întreaga răspundere pentru starea deteriorată în care se află actualul sistem de securitate a “naţiunii” arabe contemporane. Prezenţa acestor factori generatori de ameninţare nu trebuie să obnubileze răspunderea pe care fiecare stat component al Orientului Mijlociu arab o are, pe plan intern, pentru dificultăţile şi provocările de securitate despre care vorbim. Iar acestea sunt cu atât mai nocive cu cât carenţele existente se perpetuează într-un moment crucial, în care lumea întreagă traversează o dificilă perioadă de reconfigurare a conceptului de securitate şi de reaşezare a  morfologiei noii ordinini globale a lumii, proces de la care naţiunea arabă, statele, societăţile şi pârghiile sale instituţionale nu trebuie să fie absente. Dar implicarea dinamică a lumii arabe în procesul de regândire doctrinară şi pragmatică a conceptului de securitate arabă în contextul global impune conştientizarea necesităţii de renunţare şi distanţare de vechile paradigme care au predominat întreaga instorie modernă şi contemporană a identităţii arabe şí găsirea de răspunsuri credibile, convingătoare şi reformatoare la întrebări pe care însăşi evoluţia acestei părţi a lumii le impune. În ce măsură mai sunt sustenabile astăzi argumentele pe care a fost construit conceptul arab de securitate naţională  şi colectivă?  Ce învăţăminte fundamentale au desprins gânditorii, planificatorii şi decidenţii arabi din bogata şi torsionata istorie a păcii şi a războiului în toată perioada de la prima convenţie de pace realizată de fostul preşedinte egiptean Anwar El-Sadat şi fostul premier israelian Menachem Begin, până la primăvara arabă, la revirimentul brutal al radicalismului terorist confesional și la transformarea de facto a Orientului Mijlociu într-un poligon de experimenare a competiţíilor şi confruntărilor între marii actori ai geostrategiei contemporane angrenaţi în cursa pentru impunere a propriilor proiecte şi interese - care nu întotdeauna s-au aflat în concordanţă cu proiectele, aspiraţiile şi interesele statelor şi societăţilor lumii arabe? Mai este credibilă şi sustenabilă ideea că o singură „iniţiativă arabă de pace”, elaborată unilateral de un singur stat arab şi depăşită de evoluţiile şi realităţile actuale ale regiunii şi ale comunităţii internaţionale, mai poate răspunde la toate imperativele pe care le presupune instaurarea mult aşteptatei păci, securităţi şi normalităţi în lumea Orientului Mijlociu şi a vecinătăţii sale?

Nici un observator atent nu poate ignora în că ultimele trei decenii din istoria recentă a lumii arabe, Orientul Mijlociu au parcurs o traiectorie lejeră către deschiderea porţilor în  faţa unei ofensive de ingerinţe fără precedent de la încheierea epocii coloniale, după cum nu poate fi negat faptul că întregul corpus arab este confruntat, astăzi, cu provocări şi ameninţări cu mult mai complexe şi mai înşelătoare decât cele existente în urmă cu treizeci de ani.

Desigur, se poate aduce în discuţie faptul că focarele şi sursele de ameninţare de securitate la adresa lumii arabe sunt pe cât de numeroase, pe atât de diferite de la o ţară arabă la alta. Dar, poate chiar din pricina acestei varietăţi, securitatea lumii arabe se află într-o stare cu mult exacerbată de deteriorare, în comparaţie cu situaţia existentă în perioada în care încă se mai putea vorbi de conceptul “acţiunii arabe unite” şi de Tratatul de Apărare Comună patronat şi legiferat de către Liga Statelor Arabe, document care îşi păstrează valabilitatea şi care are nevoie să fie scos din conul umbrit al ignorării pentru a readuce în atenţia planificatorilor, liderilor şi decidenţilor, necesitatea la fel de actuală a reconstruirii unei viziuni şi platforme comune de poziţionare a problemelor aflate în strânsă relaţie cu securitatea naţională şi colectivă arabă şi care să pornească de la realităţile economice, strategice, de securitate reale şi nu de la reacţii şi sloganuri  emoţionale şi umorale.

Emblema Ligii Statelor Arabe

*

În regiunea arabă, cu Mashrequl şi cu Maghrebul său, se desfăşoară, de câţiva ani, o înfrigurată şi consistentă cursă a înarmărilor în care state precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Algeria se situează în plutonul fruntaş al achizitorilor de material militar. Ori, aceasta nu este o consecinţă exclusivă a implicării unora dintre statele arabe în diversele conflicte regionale care incendiază Orientul Mijlociu, ci exprimă sentimentul acutizat de insecuritate al statelor în condiţiile tensiunilor ascensionale între statele regionale şi al diseminării unor actori nestatali puternic înarmaţi şi folosiţi în războaiele şi conflictele prin interpuşi. La aceasta se adaugă şi provocările de securitate generate de diseminarea fenomenului terorist care ameninţă, nediscriminatoriu, întreaga comunitate statală regională.

Dar acest proces de militarizare susţinută este determinat şi de un alt argument, nu mai puţin important, anume inexistenţa unui sistem coerent şi funcţional de securitate colectivă, la nivel panarab. Iar, la rândul său, această situaţie este mai mult sau mai puţin compensată prin dependenţa de prezenţa militară (baze militare aeriene, terestre, navale etc) a marilor puteri (regionale şi globale) care, echilibrând,  în grade diferite, carenţele arabe de apărare şi de securitate, constituite în acelaşi timp un element de limitare a suveranităţii naţionale a statelor “protejate” şi de îngrădire a autonomiei instituţiilor militare din respectivele state regionale.

Conceptul de „securitate colectivă” se defineşte, succint, ca o pârghie instrumentalizată prin care statele crează între ele o coaliţie având drept scop apărarea intereselor lor colective legitime împotriva oricărei agresiuni şi violări ale legitimităţii internaţionale la care ar putea  să fie supuse de către entităţi statale sau necoconvenţionale exterioare. În 1945, era creată Liga Statelor Arabe al cărei obiectiv central, aşa cum este el definit în Articolul II al Cartei, constitutive, este acela de „consolidare a relaţiilor dintre statele membre, coordonare a politicilor lor de cooperare şi apărare a independenţei şi suveranităţii lor”. Pentru ducerea la îndeplinire a acestui obiectiv, Liga a dezvoltat un impresionant arsenal juridic şi birocratic care, la 75 de ani de la elaborare, se dovedeşte din multe puncte de vedere caduc şi inoperant, în contextul geopolitic şi geostrategic al lumii contemporane. O manifestare explicită a sistemului de securitate colectivă patronată de Liga Arabă nu a existat nici în războaiele arabo-israeliene din 1967 şi 1973, nici în cele două războaie din Golf, nici în cazul războiului civil libanez. Liga Arabă s-a limitat fie la convocarea de reuniuni ministeriale sau la nivelul cel mai înalt, soldate cu declaraţii şi rezoluţii fără urmări semnificative, fie la punerea problemelor conflictuale în dezbaterile Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate al ONU.

In 1950, Liga a adoptat un “’Tratat de Apărare Colectivă” care, din motive tehnice, financiare sau ţinând de orgolii naţionale şi de liderism, nu a fost activat niciodată, fie şi ca semn al „solidarităţii şi unităţii arabe”. Mai vechea idee de constituire a unei forţe arabe de descurajare a fost multă vreme marginalizată, revenind în discuţie abia în 2015, când s-a vorbit de crearea unui gen de “NATO” arab cu efective (propuse) de cca. 40.000 militari, angajaţi pe bază de voluntariat. Supusă la vot la summitul Ligii desfăşurat în 2015, la Dubai, ideea nu a beneficiat decât de un singur vot favorabil, iar discuţiile pe marginea acestui subiect au fost amânate sine die.  

*

Orice scanare panoramică  a comunităţii arabe şi a potenţialului său de securitate şi apărare va evidenţia o dublă realitate:

- În primul rând, faptul că, din punct de vedere al sustenabilităţiii juridice, capacitatea de cooperare intra-arabă dispune de o fundamentare deloc neglijabilă. Pe fondul unor profunde clivaje şi divergenţe care brăzdează arealul arab, însă, aceasta a fost subminată substanţial de jocurile contradictorii ale actorilor politici proprii (comunității arabe), dar şi de supralicitarea politicilor de alianţe externe, în defavoarea coordonării şi inter-acţiunii între regimurile şi sistemele politice existente în lumea arabă.  Orice iniţiativă de instrumentalizare a unui sistem colectiv de securitate şi apărare colectivă va avea prea puţine şanse de a deveni o realitate palpabilă, atâta vreme cât unitatea arabă nu va fi epurată de retorica lipsită de conţinut şi cât vechea sintagmă a ”arabismului” ca identitate nu va fi readusă la semnificaţiile şi funcţiile sale neviciate de orgolii şi propagandă.

- În al doilea rând, faptul că nici potenţialul militar – tehnic şi logistic al statelor lumii arabe nu este cu nimic neglijabil, la rândul său. Majoritatea armatelor arabe dispun de dotări avansate, din punct de vedere tehnologic şi calitativ. Statele arabe de pe malul vestic al Golfului se disting, de departe, în ceea ce priveşte bugetele alocate înarmării, Arabia  Saudită, de pildă, situându-se pe locul al patrulea mondial în ce priveşte investiţiile în dezvoltarea sectorului militar.

Fructificarea acestor oportunităţi în avantajul unei cooperări de securitate colectivă constituie, în prezent, un obiectiv mai degrabă teoretic decât operaţional şi pragmatic. Lipsa voinţei politice, încurajată şi de morfologia tulbure a Orientului Mijlociu arab în care prioritare sunt propriile interese naţionale, este un element inhibator major care ar putea, pe termen mediu, să creze noi bariere în calea demersului de apărare şi securitate comună. Iar abordarea constructivă a acestui aspect reprezintă tot mai mult o necesitate evidentă, mai ales în condiţiile în care comunitatea arabă este încercuită de state non-arabe cu potențial militar superior - Israelul, Turcia şi Iranul - şi dependentă, în mare măsură, de asistenţa asigurată în cadrul alianţelor cu dimensiune extraregională.