Lumea arabă, cu cei cca. 360 milioane locuitori ai săi, acoperă o vastă suprafaţă întinsă de la Oceanul Atlantic, la vest, prin Mauritania, până la Oceanul Indian, în sud-est, prin sultanatul Oman. Această suprafață, care include 25 de state şi teritorii de pe două continente - Nordul Africii şi Asia de sud-vest - este împărţită în trei mari arii geo-demografice: Maghrebul („ţările de la Asfinţit”, în nordul continentului african), Mashriqul („ţările de la Soare-Răsare”, corespunzător, aproximativ, clasicului Levant şi Irakului) şi Peninsula Arabică, între Marea Roşie, la apus şi Golful Persic, la est.

Îndelungata şi tumultoasa istorie a arabilor a favorizat, în mod firesc, apariţia sentimentului de apartenenţă comună, al cărei liant este dat de unitatea teritorială, religioasă şi lingvistică. Chiar dacă afectată de numeroase lacune, această unitate a generat la rândul său sentimentul unei identităţi comune - arabitatea - înţeleasă, ca şi în cazul „negritudinii” analizate de senegalezul Leopold Sedar Senghor, ca apartenenţa la o familie identitară şi culturală şi care, prin ingerinţa factorului politic şi ideologic, avea să dea naştere mitului numit „urūba”, traductibil prin „panarabism”, concept supralicitat de-a lungul istoriei moderne până la dimensiunile mitului.

În lucrarea sa „Les Arabes” (Presses Universitaires de France, 1980), orientalistul francez Maxime Rodinson evoca trei elemente susceptibile să susţină şi să definească apartenenţa identitară la un „popor” sau la o „naţiune” arabă. Conform acestuia: „Putem considera ca aparţinători la etnia, poporul sau naţiunea arabă, pe cei care: 1) vorbesc o variantă a limbii arabe şi care, în acelaşi timp, consideră ca limbă maternă aceea pe care trebuie să o vorbească pretutindeni în spaţiul arab; 2) consideră ca patrimoniu propriu istoria şi trăsăturile culturale ale poporului care s-a autointitulat şi pe care alte popoare l-au recunoscut ca „arab”, cu menţiunea că, începând din secolul al VII-lea, în specificităţile sale culturale este cuprinsă şi religia musulmană; 3) îşi revendică identitatea arabă şi au o conştiinţă a apartenenţei la această „arabitate”.

Aşadar, potrivit autorului francez, unitatea de istorie, limbă, religie şi conştiinţă constituie elemente fundamentale care permit să se vorbească despre „panarabism”. În discursul occidental, această identitate este numită şi naţionalism arab, de care, însă, se poate vorbi abia odată cu apariţia statelor-naţiuni arabe şi codificarea teoretică şi doctrinară a conceptului, petrecută abia la un deceniu după încheierea ultimului Război Mondial.

De la anti-otomansim la anti-colonialism

Încercând să formulăm o definire contemporană a panarabismului, va trebui, mai întâi, să remarcăm un element fundamental. Anume că acesta a apărut ca expresie a aspiraţiei la realizarea unităţii politice a lumii arabe, iar, cu acest titlu, primii germeni teoretici ai panarabismului datează de la sfârşitul primului Război Mondial. Rădăcinile panarabismului sunt, însă, cu mult mai vechi în istorie, datând din secolul al XIV-lea - odată cu expansiunea şi consolidarea puterii otomane în regiunea Orientului Mijlociu. Marile revolte arabe din 1916-1918 şi din 1936 au fost doar momente de manifestare intensă a aspiraţiilor naţionale în arealul geografiei politice a lumii arabe. Sentimentul apartenenţei la „arabitate” nu a apărut doar ca întruchipare a rezistenţei la ocupaţiile străine, ci şi ca revendicare a unui patrimoniu identitar comun întregii familii arabe - fie că vorbim de componentele culturale, lingvistice şi istorice ale acestuia, fie, într-o măsură mai restrânsă, de comuniunea de religie (care, însă, se circumscrie mai degrabă panislamismului decât panarabismului, pentru care laicismul reprezintă o componentă fundamentală). Cu toate acestea, cele două curente - naţionalismul şi islamismul arab - departe de a se situa pe poziţii centrifuge, işi propun acelaşi scop - unficarea arabă de la Atlantic la Golful Arabo-Persic, ca entitate în care sfera politicului şi cea a religiei să contribuie la conştientizarea şi consolidarea sentimentului de apartenenţă la o naţiune arabă unică şi unificată.

Primul Război Mondial a însemnat pentru lumea arabă un punct de cotitură, în sensul în care guvernul otoman a trecut la aplicarea unei politici severe de interdicţie şi reprimare a oricăror curente şi mişcări de independență arabe, considerate ca acte de trădare supremă şi pedepsite în consecinţă. În reacţie, de partea arabă se cristalizează o apropiere accentuată de statele europene, în general şi de Franţa şi Marea Britanie, cu deosebire. Este contextul în care, cu începere din 1915, guvernele de la Paris şi Londra iniţiază şi desfăşoară intense demersuri menite să-l determine pe şeriful Hussein[1] să se alăture celor două puteri angajate în luptele cu Imperiul Otoman, promiţându-i în schimb susţinere pentru crearea unui stat naţional arab întins din sudul Peninsulei Arabice până în nordul Siriei. Hussein devine, astfel, iniţiator şi organizator al marii revolte arabe din anii 1916-1918. La sfârşitul războiului, vilaietul otoman Siria îşi dobândeşte independenţa, dar britanicii şi francezii, uitând de promisiunile unioniste făcute şerifului Hussein, convin în secret şi semnează faimoasele Acorduri Sykes-Picot prin care lumea arabă de după război avea să fie pusă sub mandat franco-britanic şi împărţită între cele două metropole coloniale. Momentul nu este lipsit de însemnătate, căci dubla trădare săvârşită de imperiile francez şi englez avea să aibă drept efect major consolidarea sentimentului naţionalist arab care, orientat până atunci împotriva stăpânirii otomane, va deveni un curent naţionalist pan-arab ca mişcare de opoziţie anticolonialistă şi anti-imperială - în condiţiile în care lumea arabă nu este organizată, încă, în state-naţiuni, ci mai degrabă în state-teritoriale sau regiuni (qutr, pl. aqtar) apărute prin trasarea arbitrară de către anglo-francezi a unor frontiere artificiale, cu ignorarea totală a morfologiei demografice, culturale, religioase şi tribale a arealului supus regimului de mandat.

Şeriful Hussein Bin Ali

Numeroase revolte anticoloniale vor avea loc în 1919, în Egipt și în 1920 în Irak; în urma acestora Egiptul îşi va căpăta independenţa, dar cu păstrarea pe teritoriul său a unei importante prezenţe militare britanice, iar în Irak, Londra va delega irakienilor o parte din atribuţiile independenţei, menţinându-şi însă şi aici o însemnată prezenţă armată. O revoltă similară are loc şi în Siria, în 1925, însă este înăbuşită în sânge de forţa mandatară franceză. Toate acestea au imprimat o nuanţă nouă şi mai ofensivă mişcării naţionaliste arabe, în sensul cristalizării acesteia ca doctrină unionistă panarabă fundamentată pe factorul politic în defavoarea panislamislului prevalent în anii anteriori. O conferinţă „panarabă” va avea loc în 1931, la Ierusalim și se va solda cu o primă codificare a idealurilor panarabe: respingerea de plano a divizării lumii arabe, lupta politică, juridică şi pe alte căi pentru înfăptuirea unităţii arabe, respingerea şi opoziţia faţă de regimul colonial străin.

În anii ’40, în vreme ce Europa era sfâşiată de cel de-al doilea Război Mondial,  Irakul - care între timp parcursese o perioadă de independenţă şi de uniune efemeră cu provincia Siria - propune crearea unei uniuni arabe care, sub denumirea de „Semiluna Fertilă”, urma să înglobeze Irakul, Siria, Libanul, Palestina şi Emiratul Transiordaniei. Suspectată de a urmări expansiunea unei hegemonii Hashemite (vremelnicul rege al Irakului fiind descendent din familia Profetului, prin tribul Banu Hashim), iniţiativa a eşuat, aşa cum vor eşua şi alte iniţiative similare, până în anul 1945, când va fi proclamată prima formă de uniune politică arabă - Liga Statelor Arabe, având ca fondatori Egipt, Irak, Siria, Arabia Saudită, Liban, Transiordania, Palestina şi Yemen.

Anul 1956 îl va aduce la conducerea Egiptului pe colonelul Gamal Abdel Nasser, în urma unei lovituri de stat executată în 1952 şi soldată cu înlăturarea de pe tron a regelui Farouk şi proclamarea sistemul de guvernare republicană în Egipt.

Panarabismul – de la nasserism la baasism

Nasser va deveni, cu repeziciune, un simbol al naţionalismului panarab, pe care l-a promovat, cu ardoare şi consecvenţă, întreaga viaţă. El a propus lumii arabe o a treia cale de acces către viitor, cunoscută sub numele de nasserism şi având drept coordonate esenţiale: realizarea unităţii globale a naţiunii arabe, resentimentul faţă de puterile străine occidentale şi de ingerinţele acestora în problemele specifice ale arabilor, antisionismul - care coagulează coeziunea statelor arabe în confruntarea cu Israelul. Într-un fel, panarabismul nasserist propunea construirea marelui stat arab unit şi, în paralel, distrugerea statului Israel. Respingerea factorului religios drept componentă a identităţii politice este regăsită, de asemenea, printre trăsăturile care definesc ideologia nasseristă, şi aceasta în pofida faptului că Islamul rămâne şi este considerat componentă fundamentală a culturii şi istoriei arabe comune.

În anul 1947, sirienii Michel Aflaq şi Salah Eddin Bitar înfiinţează Partidul Renaşterii (al-ba’as) ca formaţiune politică laică şi socialistă, având ca deviză „o singură naţiune arabă cu un mesaj etern”. Acesta se va extinde cu rapiditate în întreaga regiune, îndeosebi după anii 1960, când, prin lovituri militare de stat, preia puterea în Siria şi Irak. Departe de a fi un îndemn la apropierea şi unitatea susţinută discursiv, faptul a indus în relaţiile siriano-irakiene o stare de ostilitate care, nu de puţine ori, a degenerat în conflicte sângeroase, fiecare ramură a partidului revendicându-şi calitatea de „adevărat partid al renaşterii”.

În anii care au urmat au mai avut loc tentative unioniste nereușite, singura care a supravieţuit o perioadă mai lungă fiind cea iniţiată de Gamal Abdel Nasser şi concretizată, în 1958, prin constituirea Republicii Arabe Unite, formată din Siria şi Egipt (nemulţumirile castei militare siriene care acuza „tendinţele hegemoniste ale Egiptului şi ale lui Gamal Abdel Nasser” a constituit  motivul retragerii Siriei). Efemera „republică arabă unită” a luat sfârşit în 1961.

La rândul său promotor declarat al panarabismului, liderul libian Muammar Al-Gaddafi elaborează un proiect de constituire a unei „Uniuni a Republicilor Arabe” care ar fi urmat să includă Libia, Egipt şi Tunisia. Deşi un acord în acest sens a fost semnat în 1971, ideea a fost abandonată în 1984 din cauza deteriorării puternice a relaţiilor bilaterale dintre Tripoli şi Cairo.

În 1958 a fost proclamată și o „Federaţie Arabă a Irakului şi Iordaniei”, însă aceasta a sucombat după numai o jumătate de an din cauza abolirii monarhiei din Irak, în urma unei lovituri de stat.

Declinul

Încetarea din viaţă a lui Gamal Abdel Nasser şi puternica islamizare a gândirii colonelului Al-Gaddafi, urmată de reorientarea progresivă a priorităţilor acestuia către statele din Africa Neagră, s-au numărat printre cauzele care au determinat o relaxare a imboldurilor unioniste, proces care va fi pecetluit în 1967, în urma „războiului de şase zile” - soldat cu o gravă înfrângere pentru lumea arabă şi cu ocuparea unor ample teritorii arabe, o parte dintre acestea (Platoul Golan sirian) aflându-se  şi astăzi sub ocupaţie şi anexare de către Israel (jumătatea de vest a acestui teritoriu). Cert este că războiul din iunie 1967 a marcat începutul declinului pentru doctrina şi ideologia panarabă, fără însă ca acest conflict să fie singura cauză la originea acestui proces regresiv.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că încheierea prezenţei coloniale anglo-franceze în lumea arabă a Orientului Mijlociu a privat curentul naţionalist-unionist arab de una dintre raţiunile principale care îl legitimau teoretic şi pragmatic. În plus, angajamentele locale interne şi alianţele regionale, sau conflictele în care au fost angrenaţi liderii arabi au şubrezit apetitul şi interesul acestora pentru ceea ce s-a dovedit a fi imposibila şi iluzoria unitate arabă. Termenul de qawmiya, ca semnificant pentru „naţionalism”, derivat din substantivul generic qawm - neam, rasă, popor - a făcut loc celui de wataniya, traductibil mai degrabă prin termenul de „patriotism”, derivat de la substantivul „watan”- patrie. Mai mult, chiar şi naţionalismului derivat, semantic, de la conceptul de „patrie”, i s-a substituit, în perioada modernă a statului-naţiune, termenul - chiar mai restrictiv - de qutriya, cu rădăcinile în lexemul qutr – regiune, ţară, în sensul în care a fost codificat prin efectul agrementelor de mandat semnate de Sykes şi Picot.

Interacțiunile pe durata mai multor ani, în contextul dialogului româno-arab, cu lideri arabi promotori discursivi ai ideii de naţionalism arab au prilejuit - nu de puține ori - expunerea câtorva paradoxuri cu o indiscutabilă încărcătură de ipocrizie. Astfel, partizani notorii ai panarabismului precum liderii baasiști Ahmed Hassan Al-Bakr şi Saddam Hussein în Irak, Hafez Al-Assad în Siria şi Muammar Al-Gaddafi, în perioada de „glorie” a liderismului său, înfierau cu acribie situaţia geopolitică impusă de colonialismul european în lumea arabă, dar acţionau, practic, tocmai pentru consolidarea termenului restrictiv al naţionalismului „din casa proprie” (qutriya), „năşit” de domnii Mark Sykes şi Georges Picot şi pe care l-au transformat, progresiv, în ceea ce am putea denumi „tribalismul” şi „confesionalismul” politic cu sens de paravan pentru apărarea propriilor interese personale, de clan, de partid, de familie, în cadrul societăţii. Nu mai puţin relevant, cât priveşte regresul spiritului de unitate panarabă este şi revirimentul minorităţilor care îşi cer tot mai insistent dreptul la autonomie şi care, prin tradiţie, sunt adversare ale principiilor naţionaliste arabe. Irakul, bunăoară, se vede fracturat, de facto, între minoritatea kurdă (ea însăşi înglobând mai multe etnii), o minoritate arabă sunnită aflată la guvernare şi o majoritate arabă şiită temătoare că orice proiect naţional panarab ar putea să o transforme, inevitabil, în minoritate. În sfârşit, lipsa organică şi atavică de interes a regimurilor autoritare arabe pentru acceptarea şi implementarea unor concepte liberale moderne precum pluralismul, alternanţa la guvernare, libertatea de opinie şi expresie a avut la rândul său un aport semnificativ la declinul panarabismului şi la pierderea popularităţii de care beneficiase până atunci.

În 1945, la Alexandria (în Egipt) era creată Liga Arabă, concepută tocmai ca simbol al naţiunii arabe, apărător şi promotor al identităţii şi idealurilor comunităţii arabe. Purtătoare a unei valori simbolice pentru elitele politice şi intelectuale, această organizaţie regională a rămas, însă, prea puţin cunoscută mentalului arab comun - care s-a regăsit mai mult în retorica şi în proclamaţiile circumstanţiale ale organizaţiei. Cu toate acestea, Liga, ca moştenitoare a ideologiilor panarabe, a fost şi este şi astăzi o instituţie. Iar o instituţie nu este suficientă prin sine pentru a se afirma ca emblemă identitară, mai ales în condiţiile în care rămâne tributară abordărilor aflate în circulaţie la vremea apariţiei sale, după cum este încorsetată ca organism panarab de puternicele disensiuni şi orgolii ale statelor componente şi ale liderilor acestora.

Demitizarea

Declinul panarabismului poate fi, într-o manieră sintetitizatoare, explicat prin dispariţia factorilor, cauzelor şi conjuncturilor istorice care l-au generat: emanciparea de sub dominaţia otomană, transformată, apoi, în confruntare cu emaniciparea de sub dominaţia colonială; eşecul lamentabil al tuturor tentativelor de a da o reprezentare unionistă pragmatică pentru teoriile susţinute în segmentul propagandistic; ascensiunea, consecutivă şi progresivă, a naţionalismului „patriotic”; propaganda antisionistă folosită drept liant al energiilor arabe în „lupta pentru eliberarea pământului arab ocupat”. Ipostaza iluzorie şi mistificată a naţionalismului panarab nu a fost dezvăluită şi supusă conştientizării critice decât odată cu marea înfrângere suferită de „unitatea arabă” în războiul din iunie 1967. Unii istorici arabi au echivalat momentul cu un „Waterloo al lumii arabe” ce a făcut posibilă aplecarea analitică asupra marilor diferenţe şi clivaje endogene care separă corpusul arab şi care nu au mai putut fi obnubilate de etichetarea lor ca „incidente conjuncturale” - prăpastiile intra-arabe au început să fie receptate ca realităţi vii şi adevăruri care, volens-nolens, au trebuit acceptate.

Marea eroare a discursului panarabist a fost aceea de a fi ignorat cu seninătate tocmai aceste diferenţieri şi fracturi, concentrându-şi energiile exclusiv asupra modelării realităţii potrivit cu tiparele strâmte imaginate de propovăduitorii ideologici şi politici ai unui panarabism idilizat şi idealizat.

Ceea ce s-a întâmplat odată cu intrarea în declin a conceptului de naţiune arabă a fost o reîntoarcere la religie şi la un panislamism în aparenţă mai coerent. Acesta avea să se consolideze, sub forma islamului politic, de-a lungul mai multor etape marcate, mai întâi, de înlăturarea regimului baasist al lui Saddam Hussein, în Irak, apoi de fenomenul „primăverii arabe” care, înlăturând de pe scena istoriei patru regimuri laicizante - în Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen, a propulsat în prim plan un islamism orgolios, gândit de ideologii şi fondatorii Frăţiilor Musulmane sub semnul sintagmei „Islamul este soluţia” pentru toate problemele cu care se confruntă lumea arabă. Iar această schimbare de giruetă a însemnat nu numai reaprinderea virulentă a istoricului conflict confesional între sunniţi şi şiiţi, ci şi, într-o măsură extremă, explozia şi expansiunea islamismului radicalizat până la iraţionalitatea actului terorist transformat în religie şi Constituţie.

Mişcările protestatar-revendicative din 2011 au înlăturat regimurile monopartide şi unipersonale ale lui Bin Ali în Tunisia, Hosni Mubarak în Egipt, Muammar Al-Gaddafi în Libia şi Ali Abdullah Saleh în Yemen. Confruntat cu primele semnale ale insurecţiei, preşedintele Bashar Al-Assad declara, senin, că „Siria nu este nici Tunisia, nici Egipt”. Această atitudine evidenția, poate, în câteva cuvinte, tocmai realitatea că lumea arabă are multiple chipuri prea puţin asemănătoare între ele şi la fel de puţin îndreptate către realitatea de acasă, din vecinătatea regională şi de pe eşichierul planetei.

După conflagraţia din 1967, fenomenul „primăverii arabe” a survenit pentru a da lovitura de graţie „naţionalismului panarab”, demitizându-l şi arătându-i profunda incompatibilitate între esenţa discursiv proclamată şi sentinţele tranşante ale realităţii.

Astăzi, panarabismul este relicva palidă a gândirii predominante într-un trecut apus, într-o epocă a ignorării senine a specificităţilor pe cât de fundamentale, pe atât de diversificate care îi separă şi îi îndepărtează pe arabi unii de alţii din mai toate punctele de vedere - etnic, confesional, sociopolitic, cultural, economic. Naţiunea arabă unică şi unitară rămâne, pe mai departe, un concept depozitat în aventurile intelectuale ale istoriei şi în studiile şi cerecetările orientaliştilor.

_______________________________

[1] Hussein Bin Ali Al-Hashimi (1908-1924), cleric şi emir de Mecca, considerat primul lider naţional arab şi părinte al curentului naţionalist-panarab.