La 30 septembrie 2015, la cererea regimului sirian condus de preşedintele Bashar Al-Assad, unităţi ale armatei Fedraţiei Ruse, având aviaţia de război drept principală forţă de şoc, intervin în Siria. Aici, la aproape cinci ani de la declanşarea războiului civil în această ţară, armata naţională siriană se afla pe marginea unui colaps militar care ar fi avut drept consecinţă imediată o schimbare radicală a regimului de la Damasc.

Sursa: https://english.alarabiya.net/en/News/middle-east/

De ce?

Politica fostei Uniuni Sovietice nu şi-a arogat niciodată virtutea de a interveni militar pentru salvarea aliaţilor aflaţi, la un moment dat, în situaţii de criză externă. Dimpotrivă, puţinele intervenţii au avut drept obiectiv fie salvarea ideologiei şi a coeziunii sistemului satelitar – cazul Ungariei, în 1956 sau al Cehoslovaciei, în 1968 – fie impunerea şi consolidarea internaţionalistă a sistemului. O constantă pe care, într-un context istoric radical schimbat, a preluat-o şi Federaţia Rusă, cu singurele excepţii ale intervenţiilor armate ruseşti în Afghanistan, în 1978-1992, în Georgia, în contextul conflictului din enclava Nagorno Karabah şi anexarea Peninsulei Crimeea. Îndeosebi după războiul arabo-israelian din iunie 1967, regiunea Orientului Mijlociu a acaparat atenţia Moscovei şi a susţinut aspiraţia Rusiei de a face din această parte a geografiei politice globale, inclusiv prin asigurarea unei prezenţe militare stabile în lumea arabă, un cap de pod avansat în competiţia pentru supremaţie pe harta noii ordini multipolare a lumii. Acestui obiectiv i se circumscrie şi decizia Kremlinului de a se reîntoarce la logica războiului într-un moment de intensificare a competiţiei globale pentru expansiune şi influenţă pe eşichierul geostrategic regional şi internaţional.

Decizia lui Vladimir Putin de a interveni militar pe frontul războiului civil sirian a avut la bază un summum de factori care nu se reduc la motivaţia menţionată mai sus. Ea a dat expresie, într-un fel, şi aprehensiunilor ruseşti în fața unei posibile expansiuni a „revoluţiilor colorate” şi a islamismului radical în spaţiul ex-sovietic din proximitatea imediată a Federaţiei Ruse. Mai ales în condițiile în care doar cu un an înainte avusese loc revoluţia pro-occidentală a „Maidan-ului” ucrainean, urmată de implicarea în regiunea separatistă Donbas şi de tensionarea abruptă a relaţiilor dintre Moscova şi comunitatea occidentală. În atari conjuncturi, intervenţia nemijlocită în Siria a fost gândită şi ca o eficientă „monedă de schimb” şi presiune în procesul de negocieri cu Vestul, pe marginea dosarului ucrainean. Nu mai puţin favorizantă pentru implicarea Rusiei în războiul intern din Siria s-a dovedit şi ascensiunea fulgurantă a entităţii jihadist-islamiste Statul Islamic din Irak şi Siria. Aceasta a oferit planificatorilor moscoviţi un preţios fundament pentru dezvoltarea unei ample retorici a luptei împotriva fenomenului radical-islamist drept argument pentru implicarea rusească în Siria.

Aparate Ruseşti Suhoi-25, aeroportul militar Lattakia (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/)

Tactica „pământului pârjolit” – premisă a „politicii de pacificare”

Se poate constata că, îndeosebi în primul an al expediţiei sale pe frontul războiului sirian, planificatorii militari ruşi şi unităţile fostei Armate Roşii au avut în vedere o dezvoltare a campaniei siriene pe câteva direcţii fundamentale. Şi este vorba, în primul rând, de eliminiarea cât mai rapidă a potenţialului ofensiv al opoziţiei politice şi militare siriene şi aducerea acesteia într-o situaţie care să impună, în condiţiile stabilite de partea rusă, acceptarea unui viitor proces de negociere a păcii. Folosind masiv aviaţia de luptă, unităţile instruite pentru purtarea unui război de gherilă şi superioritatea tehnologiei militare, corpul expediţionar rus a preluat iniţiativa pe front, reuşind să obţină victorii pe care armata naţională siriană nu ar fi avut capacitatea de a le înscrie în propriul bilanţ al confruntărilor. Au fost recucerite puncte vulnerabile şi controlate de opoziţie la Alep, la Raqqa, în zona kurdă Qamishli, în vestul oazei Ghouta din jurul capitalei Damasc, în zona litoralului mediteran din zona porturilor Latakia, Bainyas şi Tartus, până în zona sudică de întâlnire a frontierelor siriană, iordaniană şi irakiană. A fost momentul în care regimul sirian s-a redresat şi, cu aceeaşi susţinere rusească, a început o etapă de recuceriri teritoriale care în momentul de faţă înseamnă cca. 70% din teritoriul naţional.

A fost vorba, în al doilea rând, de consolidarea şi operaţionalizarea de durată a unei prezenţe militare pe termen lung a armatei ruseşti. Astfel, prin acorduri punctuale încheiate cu guvernul de la Damasc, partea rusă a obţinut dreptul de utilizare exclusivă şi pe termen nelimitat a aeroportului Hmeimim din nord-vestul ţării, devenit baza de lansare a marii majorităţi a raidurilor de bombardament efectuate de aviaţia rusească. La aceasta s-au adăugat accesul la bazele militare Latakia şi Manbij din nordul Alepului, la baza aeriană Shayrat din zona Oraşului Homs care asigură accesul aerian operativ către estul, sudul şi centrul Siriei, precum şi transformarea – sub administraţie exclusiv rusească – a bazei navale de la Tartous – singurul punct de prezenţă rusească navală pe coasta Mediteranei amenajat şi dezvoltat pentru a putea primi submarine şi mari bastimente militare navale ale Federaţiei Ruse.

Este vorba, în al treilea rând, de convenirea unor acorduri cu Israel, Turcia, Iran şi Statele Unite prin care se asigură măsuri de evitare a unor intersectări neprevăzute ale aviaţiei sau acţiunilor de bombardament executate în spaţiul aerian şi terestru al Siriei.

Dacă, cu recunoaştere occidentală, Federaţia Rusă a reuşit – chiar printr-o manieră agresivă de luptă, criticată nu de puţine ori – să salveze de la prăbuşire regimul lui Bashar şi să deschidă, de pe poziţii de forţă, perspectiva unei reduceri a intensității luptelor pe o bună parte a frontului, avantajele militare pe care campania siriană le-a oferit Rusiei nu se reduc la salvarea de la dezintegrare a Siriei şi a regimului său politic. Din acest punct de vedere nu trebuie ignorată cealaltă faţetă, mai puţin cunoscută la nivelul observatorilor. Iar aceasta se regăseşte, la toate categoriile de arme, în preţioasa experienţă operaţională (în condiţii reale de luptă) dobândită de cei peste 63.000 de oameni – ofiţeri, soldaţi, tehnicieni – care s-au perindat în Siria de-a lungul celor cinci ani de război. Se apreciază, astfel, că aproximativ trei sferturi din efectivele tinere de piloţi ai aviaţiei militare ruse au trăit pentru prima oară experienţa operaţiunilor reale în spaţiul aerian sirian. În egală măsură, bilanţul campaniei ruseşti nu trebuie să ignore prilejul oferit de expediţia siriană pentru testarea „pe viu” a unor noi categorii de arme şi muniţii, pentru perfecţionarea arsenalelor deţinute de partea rusă şi conceperea, în scopul punerii în producţie, a unor arsenale mai eficiente şi mai adaptate la condiţiile specifice ale conflictelor militare contemporane.

Un bilanţ politic al expediţiei de „pacificare”

La unison cu retorica aliatului sirian, narativul rusesc al intervenţiei militare a susţinut, de la bun început, lupta împotriva terorismului şi a conspiraţiilor externe pentru schimbarea regimului politic de la Damasc şi, în ultimă analiză, dezmembrarea statului sirian. Acelaşi discurs a inclus, fără discriminare, și tot ceea ce însemna opoziţie la politica şi existenţa regimului baasist – de la revoltaţii autohtoni până la entităţile islamist-radicale multinaţionale finanţate de puteri regionale şi extraregionale. În acest context, de conivenţă cu Turcia lui Erdogan şi Iranul ayatollahului Khamenei, planificatorii şi decidenţii moscoviţi au proclamat necesitatea unei pacificări a Siriei printr-un proces politic din care să fie excluşi actorii occidentali şi principalii jucători arabo-islamici de pe tabla de şah a crizei siriene interne. Astfel, în luna ianuarie 2017, după mai multe dialoguri bi şi trilaterale iniţiate de Moscova între Federaţia Rusă, Turcia şi Iran, axa ruso-turco-iraniană a anunţat demararea aşa-numitului proces de pace de la Astana, cu participarea guvernului sirian şi a unor formaţiuni şi grupări armate ale opoziţiei siriene, inclusiv din rândul acelor entităţi susţinute, iniţial, de comunitatea occidentală, dar abandonate ulterior (fosta Armată Liberă Siriană, formaţiuni ale minorităţii siriene kurde ş.a.m.d.). În mai puţin de un an, la propunerea Rusiei, negociatorii au convenit asupra constituirii pe frontul sirian a cinci zone de „reducere a escaladării”, adică de instituire a unor regimuri de încetare a focului în tot atâtea zone, cele mai tensionate din structura câmpurilor de luptă din Siria. O asemenea pacificare parţială a contenciosului intern sirian a creat premisele favorabile unei continuări lărgite a dialogului paşnic, ale cărui rezultate ar fi urmat să fie consfinţite de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Intervenţiile unilaterale ale armatei turce (operaţiunile „Ramura de Măslin”, „Scutul Eufratului” şi „Primăvara Păcii”), discrepanţele politice şi tactice apărute între ruşi, turci şi iranieni, poziţia volatilă şi maximală a grupărilor siriene de opoziţie şi a guvernului sirian, atacarea frecventă de către armata israeliană a unor obiective şi amplasamente militare siriene şi iraniene au avut drept consecinţă o stagnare şi o îngheţare a procesului de negociere. Acestuia i-a supravieţuit o menţinere relativă dar neconcludentă a stării de armistiţiu, asfel că, în prezent, singura zonă instabilă – fief al formaţiunilor rebele şi islamiste – a rămas zona guvernoratului şi a oraşului Idlib din nord-vestul Siriei, în vecinătatea regiunii Alep. Statutul viitor al acestuia continuă să fie obiect al neînţelegerii dintre „aliaţii” ruşi, turci şi iranieni, dar şi dintre aceştia şi regimul de la Damasc.

Dubla implicare militară şi politică a Federaţiei Ruse în Siria a premis, pe de o parte, menţinerea la putere a regimului Bashar Al-Assad şi păstrarea - aflată în curs de finalizare - integrităţii teritoriale a Siriei. Pe de altă parte, a facilitat orientarea către redefinirea constituţională a statului şi revenirea la procesul electoral pe baza unor principii şi direcţii creionate la Kremlin şi supuse dezbaterilor între toţi actorii interni conflictului sirian. Cu toate acestea, în pofida deschiderilor sale către arealul Orientului Mijlociu, Rusia nu îşi poate adjudeca o victorie neafectată de lacune şi incertitudini. Mai întâi pentru că, în toţi cei cinci ani care au trecut de la angajarea sa în războiul sirian, nu a reuşit să realizeze un modus vivendi armonios alături de comunitatea occidentală în ceea ce priveşte perspecivele de evoluţie a Siriei postbelice şi cu atât mai puţin în ceea ce ţine de spinoasa problemă a reconstrucţiei siriene şi de revenire a acestei ţări în marele club al comunităţii internaţionale. În acelaşi timp, Vladimir Putin nu poate pretinde că şi-a impus pe deplin postura de salvator al Siriei şi de actor care controlează – aşa cum ar fi dorit – procesul decizional al regimului din Damasc. Și, din acest punct de vedere, nu constituie un secret faptul că între vederile lui Vladimir Putin şi încăpățânarea orgolioasă al lui Bashar Al-Assad nu au lipsit controversele, discrepanţele şi momentele încordate.

În sfârşit, liderul de la Kremlin rămâne ostaticul promisiunilor făcute în urmă cu cinci ani, de a reda Siriei independenţa şi suveranitatea deplină. Ceea ce presupune abordarea, mai devreme sau mai târziu, a sensibilului subiect al plecării din această ţară a trupelor şi a caleidoscopului de miliţii străine, fie ele turceşti, iraniene fie, de ce nu? – ale „armatei eliberatoare” ruseşti.

Între Damasc şi Moscova: fisuri şi întrebări incomode

Privind prin prisma declaraţiilor oficiale – atât ale Kremlinului, cât şi ale Damascului, cei cinci ani de camaraderie pe frontul dosarului sirian prezintă un bilanţ predominant festiv şi generator de satisfacţii şi optimism pentru ambele părţi. Cu toate acestea, ultimele evoluţii ale relaţiilor dintre conducerea moscovită şi echipa preşedintelui Bashar Al-Assad pun în lumină existenţa discretă a unor fisuri şi poziţionări diferite şi chiar diametral opuse între cei doi aliaţi. Majoritatea acestora sugerează mai degrabă nerăbdarea preşedintelui sirian de a primi din partea aliatului său răspunsuri mai consistente la întrebări legate de stabilirea şi conţinutul exact al momentului în care independenţa şi suveranitatea siriană ar urma să devină fapt împlinit. Întrebări care, în mod vădit îl incomodează pe Vladimir Putin. Iată câteva dintre acestea:

- Când a survenit punctul de cotitură în evoluţia războiului sirian prin trecerea armatei siriene de la punctul de colaps la stadiul de „eliberator al teritoriului naţional”? Dacă Bashar Al-Assad declara, pentru agenţia „Novosti” că au existat nu unul, ci mai multe asemenea puncte de cotitură datorate, in integrum, armatei siriene, ministrul rus al apărării, Serghei Şoigu, afirma fără ezitare că schimbarea radicală intervenită în evoluţia frontului sirian s-a datorat aviaţiei ruse şi celor 44.000 de raiduri efectuate asupra opoziţiei şi soldate cu peste 130.000 de morţi în rândul inamicului. Oraşele Alep, ca fief al opoziţiei siriene şi Raqqa, știut drept capitala „califului” Abu Bakr Al-Baghdadi, au fost eliberate de armata rusă şi au deschis drumul pentru acţiunile armatelor lui Bashar.

Este vorba, în definitiv, de o bizară şi dăunătoare luptă pentru coroniţa de lauri a gloriei.

- Când se va încheia prezenţa militară rusească în Siria? Din punctul de vedere al preşedintelui Bashar Al-Assad: „Acordul încheiat între Siria şi Federaţia Rusă prevede o prezenţă rusească pe termen lung în bazele aeriene şi navale siriene de la Hmeimim şi la baza navală din portul Tartus, pe o durată de 49 de ani. Rusia este o mare putere şi aceasta îi incumbă responsabilitatea şi datoria de a contribui la securitatea globală, din care face parte şi securitatea Siriei şi a Orientului Mijlociu. Nu ştim cu exactitate cât va dura această stare de lucruri, dar noi avem nevoie de prezenţa politică şi militară a Rusiei pe termen lung şi nu numai pe durata confruntării cu fenomenul terorist islamist sau de altă natură”.

- Se poate spune că războiul s-a încheiat? Şeful statului sirian infirmă, arătând că statu-quo-ul actual se va menţine atâta vreme cât o parte a teritoriul sirian continuă să se afle sub controlul grupărilor teroriste. De partea cealaltă, ministrul de externe Serghei Lavrov declara, într-un interviu pentru postul de televiziune prin satelit „Al-Arabiya” din Dubai: „Federaţia Rusă crede că guvernul sirian înţelege că încetarea unui război nu se referă doar la aspectele militare. Dacă ne referim punctual la conflictul armat între regim şi opoziţia siriană armată, da, putem spune că acesta a luat sfârşit”.

- Un alt aspect care stârneşte interpretări diferite se referă la prezenţa militară turcă pe teritoriul sirian şi la agrementele de coordonare încheiate între Federaţia Rusă şi Turcia. În viziunea lui Bashar Al-Assad, colaborarea ruso-turcă şi acordurile care o guvernează nu sunt nici utile şi nici necesare. Din aceeaşi perspectivă, preşedintele sirian reproşează aliatului rus eroarea de a-i fi permis lui Recep Tayyip Erdogan să susţină elemente teroriste aflate pe teritoriul sirian, ceea ce a împiedicat şi întârzie recuperarea de către regimul de la Damasc a întregului teritoriu naţional. Răspunzând, în alte declaraţii pentru mass-media, ministrul Sergehi Lavrov aprecia că agrementele şi acordurile sectoriale dintre Rusia şi Turcia sunt utile şi trebuie să rămână active atât timp cât ele aduc benefiii prin acţiunile de lichidare a prezenţei şi a unor rămăşiţe ale unor grupări jihadist-teroriste, precum filiala siriană Al-Qaida şi fostul Stat Islamic.

- Un alt capitol sensibil al complexului dosar sirian se referă la Iran şi Israel, în contextul conflictului. Cât priveşte relaţiile cu regimul teocratic din Teheran, Bashar Al-Assad rămâne fidel poziţiei adoptate încă de la declanşarea războiului civil, anume aceea că „în Siria nu există o prezenţă iraniană”, aceasta limitându-se la clasica formulă a „consilierilor militari” trimişi să sprijine cu sfaturi armata siriană şi activând în cadrul şi sub coordonarea acesteia. O aserţiune contrazisă prin declaraţiile unor oficiali ruşi, printre care şi Alexandr Lavrentiev, reprezentantul personal al preşedintelui Putin - acesta vorbea nu numai de prezenţa în Siria a miliţiilor Gardienilor Revoluţiei (din Iran), ci şi de implicarea Hezbollahului libanez şi a altor miliţii finanţate de Teheran. Eventuala retragere din Siria a acestor efective constituie, încă, un punct asupra căruia partea rusă păstrează tăcerea. Aceeaşi discreţie este menţinută şi în ceea ce priveşte Israelul şi raidurile pe care aviaţia şi rachetele israeliene le execută împotriva unor amplasamente militare din Siria.

Există şi alte abordări divergente în care Damascul nu împărtăşeşte punctele de vedere ale aliatului său moscovit. Acestea s-ar referi la: procesul de pace de la Astana, demersurile pentru elaborarea noii Constituţii a Siriei şi organizarea viitoarelor alegeri prezidenţiale, formula de soluţionare a problemei minoritarilor sirieni kurzi sau implicarea Federaţiei Ruse în susţinerea economei siriene, îndeosebi în sectorul serviciilor. Dar toate acestea sunt abordate la diverse niveluri reprezentative şi decizionale de la Moscova şi Damasc, astfel încăt să se evite o tensionare – pe care nici sirienii şi nici ruşii nu o doresc – a fundamentelor raporturilor bilaterale.