I

Data de 8 mai 2018, când Statele Unite şi-au anunţat retragerea unilaterală din tratatul nuclear internaţional cu Iranul („The Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA, încheiat în 2015) a marcat, în regiunea Orientului Mijlociu, începutul unei perioade de conflict deschis cu Republica Islamică Iran. Conflictul a avut drept front iniţial de desfăşurare Irakul de după intervenţia americană din 2003 şi înlăturarea regimului baasist condus de Saddam Hussein. Acesta continuă şi astăzi, pe o traiectorie ascendentă, fără o perspectivă credibilă de încheiere într-un viitor apropiat. Pentru consumatorul obişnuit de informaţie, cei peste doi ani de ostilitate au adus în prim-plan o serie de elemente care, mai puţin evidente, au fost receptate ca noutăţi în derularea acestui gen de confruntări. Realităţile arată, însă, că a fost vorba de o continuare la niveluri superioare şi o perfecţionare a unor concepte cu o tradiţie care începe în urmă cu patru decenii, odată cu reuşita - în 1979 - Revoluţiei islamice condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini. Între aceste „noi lucruri vechi” s-a impus ceea ce astăzi este cunoscut sub denumirea de „război hibrid”, cu variantele „conflict în zona gri”, „război prin procură”, „război de franciză” sau în discursul anglofon „război proxy” sau „război prin intermediari/ interpuși”. Acestui subiect îi este dedicat materialul de faţă.

Se cuvine menţionat că, încă în tumultul revoluţiei ayatollahilor din 1979, unul din obiectivele majore stabilite de liderii noului regim teocratic a fost acela de a face din Iranul persan de confesiune musulmană şiită de rit duodeciman o mare putere regională. Aceasta urma să disemineze propriile principii revoluţionare şi doctrina religioasă şiită într-o regiune majoritar sunnită al cărei liderism era revendicat cu intensitate de sunnismul wahhabit saudit. Iar una din pârghiile de avangardă utilizate militar şi politic a fost întruchipată de iniţierea, organizarea, îndoctrinarea şi finanţarea unor grupuri combatante în cât mai multe spaţii ale Orientului Mijlociu. Acestea au constituit germenii din care au încolţit aşa numitele „miliţii pro-iraniene”, care au cunoscut o ascensiune rapidă. Au ajuns să fie considerate, în prezent, drept actori non-statali ai geopoliticii regionale, dar având un potenţial ofensiv şi o influeţă care, nu în puţine cazuri, echivalează cu puterea unor state regionale.

Combatanţi ai Gardienilor Revoluţiei Islamice (Pasdaran)

Prin inerţia tradiţiei, îndeosebi după atentatele teroriste de la 11 septembrie, comunitatea occidentală şi-a concentrat atenţia şi capacităţile de acţiune asupra campaniei globale de luptă împotriva fenomenului islamist sunnit radical. Acesta este reprezentat, îndeosebi, de reţeaua Al-Qaida şi de Statul Islamic din Irak şi Levant (Daesh), cu excepţiile sporadice şi conjuncturale în care atenţia a fost reorientată şi asupra structurilor islamiste şiite Hezbollah din Liban şi omonimele sale irakiene şi yemenite. Pe acest fundal, însă, nu au fost puţine conflictele şi confruntările punctuale care au antrenat miliţiile pro-iraniene ca actori non-statali, Acestea s-au desfășurat în paralel cu intensificarea şi amplificarea eforturilor financiare şi de prozelitism ale regimului teocratic iranian pentru sporirea - prin voluntariat sau mercenariat - potenţialului uman încadrat în miliţiile „proxy”. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care – sub conducerea tactică, logistică şi doctrinară a puternicei armate ideologice a Gardienilor Revoluţiei islamice iraniene (Pasdaran) şi a aripii Al-Quds, ca Batalion specializat pentru acţiuni externe al gardienilor – amploarea numerică şi diseminarea geografică a miliţiilor iraniene sau pro-iraniene să cunoască dimensiuni fără precedent în perimetrul incluzând Irak, Siria, Liban şi Yemen. Dacă până la revoluţia din 1979 tradiţia musulmană a susţinut separarea şi distanţarea dintre factorul religios şi puterea politică, doctrina fundamentată de ayatollahul Khomeini a acreditat şi a promovat ideea potrivit căreia religia şi politica sunt două arealuri inseparabile având drept obiectiv comun mondializarea confesiunii şiite, sub guvernarea sacrosanctului principiu velayat-e faqih al supunerii absolute faţă „ghidul suprem” - ca reprezentant lumesc al lui „Mahdi”, „imamul ascuns” şi implicit, al sacralităţii aşa cum este aceasta codificată în tradiţia sectară a islamului duodeciman.

Triumviratul puterii (de la stânga la dreapta): preşedintele Hassan Rohani, ghidul suprem al revoluţiei, ayatollahul Ali Khamenei, generalul Ismail Qaani, comandantul Forţelor Al-Quds ale Gardienilor Revoluţiei, succesor al lui Qasem Soleimani.

II

 Că place sau nu, realitatea zilelor noastre arată că, în bună măsură, Iranul şi-a atins unul din obiectivele stabilite încă de la revoluţia de acum peste patru decenii - acela de a se impune ca prezenţă regională majoră, fie şi prin aceea de a fi fost implicat, mai mult sau mai puţin vizibil în evoluţiile (cele mai multe conflictuale) din proximitatea imediată şi asiatică sau incitând şi instigând la asemenea evoluţii conflictuale. Dar, indiferent de gradul de implicare directă sau de arealul geografic vizat de interesele strategice ale regimului teocrat atrage atenţia faptul că, exceptând puţinele manifestări – mai degrabă demonstraţii – de forţă, războaiele Iranului s-au desfăşurat într-o zonă gri, cât mai îndepărtată cu putinţă de teritoriul naţional şi de frontierele acestuia. Ele au avut caracterul unei confruntări în care actorii de pe scena conflictului au fost reprezentaţi de „intermediari”, de miliţii şi grupări înarmate aflate în solda Iranului şi servind interesele şi scopurile acestuia. Nu mai puţin elocventă pentru concepţia iraniană de ducere a conflictelor armate prin interpuşi este şi realitatea că, din punct de vedere al originii etnico-religioase, Teheranul a reuşit să construiască, pe baze confesionale şiite, o veritabilă „internaţională” a miliţiilor pro-iraniene. Acestea adună sub acelaşi drapel de luptă irakieni, sirieni, pakistanezi, afgani, turcmeni yemeniţi şi, în general, mercenari recrutaţi din zone geografice cu o dezvolare precară, cu regimuri autoritare sau cu o stare la fel oscilantă în ceea ce priveşte securitatea şi libertăţile individuale şi comunitare.

Miliţiile: o realitate sistemică sau nebuloasă de entităţi?

Diseminate pe o arie geografică vastă, miliţiile susţinute şi îndoctrinate de Iran deţin, în prezent, un loc şi un rol politic şi militar deloc neglijabil în contextul evoluţiilor conflictuale regionale, având o misiune preponderent destabilizatoare în ariile de prezenţă, chiar dacă natura, funcţionarea şi legăturile lor cu regimul teocratic din Teheran se menţin într-o zonă ambiguă din punct de vedere strategic. Îndeosebi, această stare de lucruri se referă la gradul în care acest caleidoscop de formaţiuni militare este sau nu gestionat pe temelia unei integrări coerente şi a unui control operaţional al statului-sponsor asupra procesului decizie şi acţiune a formaţiunilor respective.

În pofida retoricii oficiale a unei „axe a rezistenţei” ivită spontan în diferite state şi regiuni de proximitate, realităţile şi studiile istorice pun în lumină faptul că ne a flăm în faţa unei reţele construită progresiv şi empiric. Apariția acesteia a avut loc printr-un proces pragmatic şi adaptat nu numai la limitările obiective ale capacităţii iraniene de susţinere materială şi financiară, ci şi la evoluţiile contextului regional şi internaţional. Dacă, iniţial, pietrele unghiulare ale acestui conglomerat au fost reprezentate de Forţele Al-Quds, ca braţ de acţiune externă a Gardienilor Revoluţiei şi de formaţiunea politico-militară libaneză Hezbollah, se poate spune că declanşarea războiului civil sirian a fost creuzetul în care s-a structurat şi s-a impus modelul de organizare, funcţionare şi gestionare a unui mecansim, a unui sistem coerent şi controlat, a unui paramilitarism funcţional şi eficient.

Nu este o noutate afirmaţia că, încă de la începuturile revoluţiei islamice iraniene şi ale activismului conflictual realizat prin intermediul actorilor non-statali, existenţa şi proliferarea acestora a fost percepută de către adversarii regimului islamic drept un act politico-militar de susţinere a fenomenului terorist. Aceasta se datorează, fundamental, şi politicii promovată de administraţia Donald Trump sub denumirea de „politica presiunilor maximale” și pusă în practică odată cu retragerea, în 2018, a Statelor Unite din Acordul JPCOA. O politică al cărui scop fundamental era acela de a produce o schimbare radicală a regimului politic iranian şi care era orientată, în mod firesc, şi în direcţia anihilării sau deconstrucţiei reţelelor de miliţii stipendiate de partea iraniană.

În aceste condiţii şi având în vedere efectele economico-financiare pe termen mediu şi lung ale sancţiunilor şi embargourilor impuse de Statete Unite şi comunitatea occidentală, în general, se poate avansa evaluarea că perspectiva de evoluţie a poziţiei strategice iraniene în ceea ce priveşte „războiul prin interpuşi” va fi construită pe cel puţin trei piloni principali. Primul ar consta într-o reevaluare a resurselor şi de reaşezare a priorităţilor operative încredinţate miliţiilor stipendiate. Acestui cadru vor fi circumscrise şi renunţarea la acţiuni ofensive de amploare şi restrângerea acestora la acţiuni punctuale, de amploare mai redusă, dar cu impact politic evident (cazul atacurilor repetate pe care miliţiile irakiene pro-iraniene le execută împotriva obiectivelor de securitate, diplomatice şi de altă natură de care America dispune pe teritoriul irakian).

Al doilea ar consta într-o restructurare a priorităţilor exterioare şi a ierarhiei interne a instituţiilor coordonatoare. Pe prima componentă ar putea fi vizate  formațiuni cu experienţă îndelungată (forţele Al-Quds, Brigăzile Badr, miliţiile Hezbollah din Mesopotamia şi Levant etc.), în vreme ce alte eşaloane vor fi trecute în conservare sau vor executa misiuni de ariergardă.

Al treilea pilon ar putea consta într-o „temperare” şi o „economisire” a forţelor de franciză, simultan cu reducerea calculată a acţiunilor de escaladare împotriva adversarilor regionali sau extra-regionali, precum prezenţa militară americană în zonă, Arabia Saudită sau interesele de securitate ale statului Israel.

Perspective. Iranul post-Khamenei

O fisură sau un dezechilibru structural al arhitecturii instituţionale iraniene are potenţialul de a afecta corpusul funcţional al regimului, inclusiv în ceea ce priveşte locul şi dinamismul recursului la serviciile complicatei reţele a actorilor „proxy”. Iar impactul cel mai direct şi plurivalent ar putea să vină dinspre vârful piramidei de putere a regimului teocratic, dominat de ghidul suprem Ali Khamenei, cel care, după dispariţia fondatorului Ruhollah Khomeini, a făcut din Gardienii Revoluţiei şi din sateliţii care gravitează în jurul acestei armate unul dintre principalii stâlpi de susţinere. În aprilie 2020 Ali Khamenei a împlinit 81 de ani, iar vârsta sa înaintată a generat în Iran, încă din 2015, discuţii referitoare la chestiunea succesiunii. Nu sunt puţini analiştii care cred că, inevitabil, o schimbare la nivelul cel mai înalt va avea reverberaţii şi implicaţii interne a căror magnitudine este dificil de evaluat. În cazul în care ghidul suprem încetează din viaţă sau se află în incapacitate de a-şi exercita prerogativele, un succesor va trebui desemnat de către „Adunarea Experţilor”, un organism format din 86 de ayatollahi având mandate de opt ani. Investirea succesorului va fi urmată de o perioadă de tranziţie a puterii, în cursul căreia pot surveni schimbări structurale şi tactice în ce priveşte politicile interne, regionale şi internaţionale. Gardienii Revoluţiei şi cercurile politice radicale şi conservatoare iraniene pot interveni în acest proces, pentru a-şi asigura statutul, capacităţile şi privilegiile în perioada de mandat a viitorului lider spiritual.

Pentru Iran, proba schimbărilor sau a continuităţii se va consuma într-o perspectivă mai apropiată, dat fiind că în luna iunie 2021 vor avea loc alegeri prezidenţiale, la expirarea mandatului deţinut de Hassan Rohani. În cercurile avizate şi cele mediatice din Iran se vehiculează ideea că viitorul şef al statului iranian ar putea să provină din sfera militară sau a Gardienilor Revoluţiei, la bursa scenariilor fiind vehiculate deja numele a cel puţin cinci candidaţi legaţi într-un fel sau altul de un trecut militar şi conservator. Pe lista aflată în circulaţie figurează, drept viitori candidaţi, următorii:

1. Mohammad Baqir Qalibaf, actualul preşedinte al Parlamentului, fost general, comandant al forţelor aeriene ale Gardienilor Revoluţiei şi fost primar al Teheranului;
2. Hossein Dahqani Poudeh, fost consilier al Ghidului Suprem şi ministru al apărării, fost ofiţer superior de aviaţie în Garda Revoluţiei-Pasdaran;
3. Mahmud Ahmadinejad, fost preşedinte al Iranului în perioada 2005-2013;
4. Said Muhammad, fost şef al Departamentului Economic al Gardienilor Revoluţiei;
5. Ezzatollah Zarghami, fost director general al Televiziunii de Stat, fost lider în „criza ostaticilor” din 1979-1981 împotriva ambasadei americane la Teheran.

Deocamdată pare foarte puţin probabil ca viitoarele schimbări să ducă la o diminuare a puterii şi influenţei Pasdaranilor şi a miliţiilor pe care aceştia le controlează. Pe de altă parte, nu este exclusă o reaşezare a priorităţilor şi libertăţilor acestora, dar nu într-o măsură care să le afecteze în mod serios capacitatea de a fi apărători din „prima linie” a revoluţiei islamice şi a regimului instaurat de aceasta.

Câteva întrebări şi concluzii posibile

În ultimii ani, şi nu fără rezultate pozitive pentru proiectele lor regionale – înţelegând prin aceasta regiunile Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale – iranienii au reuşit, împotriva tuturor presiunilor la care au fost supuşi – să pună pe picioare o vastă reţea de miliţii (termen care nu exprimă îndeajuns natura multiplă a concepţiei, strategiei şi aspiraţiilor iraniene). Ceea ce particularizează acest sector atipic al modelului de război acreditat de guvernanţii revoluţionari islamici este faptul că iranienii de la „centru” au reuşit să facă din miliţiile regionale pe care le finanţează nu doar nişte trupe speciale acţionând sub steag străin, ci elemente componente ale societăţilor şi culturii statelor şi societăţilor-ţintă. Hezbollahul din Liban, Falangele Hezbollahului din Irak, Houthiţii din sudul Peninsulei Arabice, aşa-zisa „Mobilizare populară” (Al-Hashd Al-Shaʼbiy) din Mesopotamia sunt doar câteva exemple în acest sens.

În acest cadru, ne putem întreba dacă, angrenat de ideologia khomeinistă a „axei rezistenţei şi împotrivirii”, Iranul nu a făcut eroarea de a depăşi pragul periculos al confundării între „mobilizarea populară” stipendiată financiar şi îndoctrinată ideologic revoluţionar, pe de o parte, şi acţiunea de penetrare invazivă a societăţilor arabe în scopul exploatării suferinţelor naţionale şi societale ale acestora și transformării acestora în lozinci şi blazoane combatante care nu au nimic în comun cu viziunile lui Khomeini. Revoltele populare din Irak şi Liban, cu o puternică coloratură anti-şiită iraniană, ar putea să ofere un răspuns elocvent la această interogaţie.