Partea I

Populaţia Azerbaidjanului sărbătorind victoria (Sursă: Daily Sabah)

Preşedintele rus Vladimir Putin, preşedintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev şi prim-ministrul armean Nikol Pashinian au semnat, la 9 noiembrie, prin intermediul unei video-conferinţe, un armistiţiu între Armenia şi Azerbaidjan. Mediat de Rusia, armistiţiul modifică în mod dramatic situaţia din teren, stabilind „realităţi noi” pentru mulţi ani de acum înainte.

Redobândirea de către Azerbaidjan a teritoriului ocupat de Armenia încununează o operaţiune militară care a durat 44 de zile şi în care s-au folosit tactici şi echipamente militare sofisticate, pe fondul unui sprijin masiv din partea populaţiei. Succesul campaniei militare a depăşit teatrul de luptă. El reprezintă o nouă fază a transformării Azerbaidjanului dintr-o naţiune – şi stat – aflată în faza de proiect (cum de abia era cu 30 de ani în urmă) într-o naţiune-stat consolidată total.

Publicat sub forma unei declaraţii tripartide (Kremlin.ru, 10 noiembrie), armistiţiul prevede: a) revenirea controlului suveran al Azerbaidjanului asupra a şapte districte pe care forţele armate armene le ocupaseră la începutul anilor ʼ90 şi pe care populația azeră le părăsise; b) împărţirea Karabahului de Sus („Nagorno Karabakh”) populat de armeni în două zone, sub control armean, respectiv control azer; c) autorizarea staţionării pe termen lung a forţelor „de menţinere a păcii” ruseşti, un obiectiv pe care Rusia l-a evitat cu iscusinţă din anii ʼ90, până în prezent.

Harta reprezentând acordul de pace din Karabah (Sursa: BBC)

O încetare totală a focului a devenit efectivă în data de 10 noiembrie la ora 00:00, ora Moscovei, de-a lungul întregii linii de contact existentă la acel moment între forţele azere şi cele armene. Armistiţiul aduce următoarele schimbări şi noi realităţi pe teren:

În ceea ce priveşte teritoriul, linia de contact din 10 noiembrie îi permite Azerbaidjanului să menţină controlul asupra districtelor Fizuli, Gubatly, Zangilan şi Jabrail, pe care forţele armate ale Azerbaidjanului le-au recucerit în timpul campaniei militare tocmai încheiate. În plus, districtele Kelbajar şi Aghdam vor fi retrocedate (de Armenia) Azerbaidjanului până la 15 noiembrie, respectiv 20 noiembrie; iar districtul Lachin va fi retrocedat până la 1 decembrie. Acest lucru va definitiva recucerirea de către Azerbaidjan a celor şapte districte adiacente din Nagorno Karabah.

În plus, linia de contact din 10 noiembrie va permite Azerbaidjanului să menţină partea de sud a Karabahului de Sus. Acest lucru se traduce prin împărţirea, militară şi administrativă, a Karabahului de Sus. Oraşul Șușa va ajunge sub control azer, iar centrul administrativ al Nagorno Karabah, Stepankert/Khankendi, va rămâne sub administraţie armeană.

În următorii trei ani, Azerbaidjan şi Armenia vor elabora împreună un plan pentru construirea unui drum nou care să lege Armenia de Karabahul de Sus, prin districtul Lachin din Azerbaidjan (coridorul Lachin). Azerbaidjan se angajează să nu intervină asupra traficului din coridorul Lachin. Lăţimea coridorului este stabilită la cinci kilometri. Formularea din document nu clarifică dacă noul drum propus va înlocui drumul deja existent sau va funcţiona în paralel cu acesta – în anumite porţiuni sau în totalitate. Stepankert/Khankendi este punctul terminus al actualului drum prin districtul Larchin şi va rămâne, fără îndoială, capătul noului drum. Noul drum pare să îşi propună să ocolească Șușa, controlată de Azerbaidjan.

Un contingentul rusesc de „menţinere a păcii” va fi staţionat în zona controlată de Armenia a liniei de contact armeano-azeră din Karabahul de Sus. Desfăşurarea sa a început pe 10 noiembrie şi va fi sincronizată cu retragerea forţelor armene din Nagorno Karabah. Contingentul rusesc este stabilit la 1.960 de militari (infanterie motorizată) înarmaţi cu armament uşor, 90 de transportoare blindate şi 380 de autovehicule (nu se menţionează nimic despre elicoptere). Comandamentul forţei va fi staţionat în „zona Stepanakert” (conform TASS, 10 noiembrie). Durata misiunii este stabilită la cinci ani, cu prelungire automată la intervale de alţi cinci ani, în cazul în care vreuna dintre „părţi” (Armenia sau Azerbaidjan) nu se hotărăște să denunţe acordul, printr-un preaviz emis cu şase luni în avans.

„Forţele de menţinere a păcii” ruse vor proteja coridorul Lachin actual, precum şi drumul care urmează a fi construit. Aceasta va fi singura prezenţă militară rusească în teritoriul suveran şi controlat efectiv de Azerbaidjan. Porţiunea controlată de facto de Armenia din Karabahul de Sus este recunoscută internaţional ca parte a Azerbaidjanului şi va găzdui de acum înainte „forţe de menţinere a păcii” ruse cu acord azer, ca parte a armistiţiului. Chiar dacă poziţia localităţii Șușa poate fi interpretată ca făcând parte din coridorul Lachin, armistiţiul o exclude atât din definirea coridorului Lachin, cât şi din zona de reponsabilitate a „forţelor de menţinere a păcii” ruse (ceea ce explică, parţial, intenţia de construire a unui nou drum Lachin).

Armistiţiul menționează existența în teren a unui „Centru de menţinere a păcii pentru monitorizarea încetării focului”, fără a oferi mai multe detalii. Decizia are drept scop asigurarea unei prezenţe turce minimale în sistemul de implementare a acordului. Moscova şi Ankara încă negociau în legătură cu acest centru după ce declaraţia privind armistiţiul a fost făcută publică la 10 noiembrie. Centrul va găzdui o misiune ruso-turcă de observatori militari, cu echipament militar propriu, care va fi amplasată în teritoriul azer, cu scopul de a a monitoriza încetarea focului de la o anumită distanţă faţă de linia de contact din Karabahul de Sus. Acest centru ruso-turc nu implică Turcia în operaţiunea rusească de „menţinere a păcii” şi nici nu schimbă caracterul mono-naţional al acesteia din urmă (TASS, Interfax, 10–12 noiembrie).

Armistiţiul stipulează „redeschiderea tuturor legăturilor economice şi de transport din regiune.” Ca parte a redeschiderii generale, Armenia se angajează să nu se amestece în traficul prin teritoriul său ce separă partea de vest a Azerbaidjanului de enclava azeră Nahichevan, care este izolată încă de la începutul anilor ʼ90. Forţele de control al frontierei ruse vor controla traficul de mărfuri şi pasageri prin coridor. Alte legături de transport (adică autostrăzi) pot fi construite, dacă Armenia şi Azerbaidjan ajung la o înţelegere în acest sens. Armistiţiul nu specifică numărul de forţe de frontieră ruse care vor face parte din această misiune, care este forma de control şi dacă se va aplica în cazul autostrăzii, a traficului feroviar sau în ambele situaţii. Calea ferată din acest coridor aparţine (aşa cum aparţin toate căile ferate armene) de corporaţia de stat feroviară a Rusiei. Forţe de control al frontierei ruse au fost staţionate de mult timp în partea armeană a graniţei cu Iran. Este de aşteptat ca trupe ruseşti de control al frontierei să fie dislocate suplimentar pentru misiunea de control al transportului.

Persoanele strămutate şi refugiaţii se pot întoarce în locurile lor de origine în Karabahul de Sus și în cele şapte districte din jur, cu asistenţă din partea Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR). Populaţia azeră alungată din zonă în anii ʼ90 – tehnic, persoane strămutate şi refugiaţi – numără cca. 800.000 conform estimărilor general acceptate, majoritatea acestora migrând în Azerbaidjan. Cele şapte districte adiacente nu au niciun fel de populaţie armeană. Au rămas nelocuite şi au fost transformate treptat în zone nelocuibile.

Armistiţiul nu reușește să abordeze cel mai esenţial aspect al conflictului – acela al statutului juridico-politic al Karabahului de Sus. Acest statut urma să fie aplicat teritoriului fostei „Regiuni Autonome Nagorno-Karabah” (prescurtat NKAO în limbajul negocierilor din ultimele trei decenii) – ca de exemplu Karabakhul de Sus – enclava majoritar armeană din Azerbaidjan. Cu toate acestea, acordul privind armistiţiul nu numai că omite acest aspect, dar mai şi împarte teritoriul între o parte controlată de Azerbaidjan şi o parte administrată de Armenia – prima fără trupe ruseşti, a doua păzită de trupe ruseşti cu acordul Azerbaidjanului, chiar dacă ambele părţi sunt, din punct de vedere al dreptului internaţional, teritorii ale Azerbaidjanului.

Armistiţiul nu face referire nici la Grupul de la Minsk al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), ai cărui copreședinți (Rusia, SUA şi Franţa) au dezvoltat, de-a lungul a trei decenii, un cadru pentru soluţionarea acestui conflict. Menţionate adesea ca Principiile de la Madrid, acest cadru de lucru a inspirat acordul de armistiţiu din 10 noiembrie în multe feluri, cu o singură excepţie relevantă: operaţiunea de „menţinere a păcii” a Rusiei. Grupul de la Minsk nu a fost niciodată de acord cu aceasta. Această operaţiune conferă Rusiei pârghii semnificative de manipulare şi presiune asupra părţilor pentru o perioadă îndelungată de acum înainte, până la găsirea unei soluţii definitive. Azerbaidjan a câştigat războiul, Rusia a câştigat „menţinerea păcii”.

Partea a II-a

Punct de control lângă Șușa, în Karabah (Sursa: Reuters)

Armata Azerbaidjanului a câştigat al doilea război din Karabah, recucerind aproape jumătate din teritoriul ocupat de forţele armene la începutul anilor ʼ90. Cu toate acestea, Rusia a câştigat „menţinerea păcii” după acest război – un obiectiv pe care l-a ratat după primul război şi pe care îl urmăreşte încă de atunci (vezi Partea I).

Armistiţiul semnat pe 9 noiembrie aduce „forţele de menţinere a păcii” ruse în Karabahul de Sus şi în coridorul Lachin. Aranjamentul alocă totodată forţe ruseşti de control al frontierei care vor monitoriza rutele de transport ce urmează să se deschidă între Azerbaidjan şi enclava Nahichevan, străbătând teritoriului armean. Desfăşurarea „forţelor de menţinere a păcii” ruseşti va începe după câteva ore de la semnarea armistiţiului (TASS, 10–12 noiembrie).

Această mutare în Azerbaidjan are atât o semnificaţie locală, cât şi internaţională. Confirmă şi consolidează monopolul auto-arogat al Rusiei de „menţinere a păcii” în fostul spaţiu sovietic. Metoda Rusiei este de a impune într-un anumit teatru de conflict o operaţiune de menţinere a păcii unilaterală, fără un mandat internaţional, şi apoi de a respinge orice încercare de a transforma operaţiunea într-una internaţională. Studii de caz în acest sens sunt Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria (cum a fost şi deja uitata operaţiune din Tadjikistan din anii ʼ90). În mod similar, Moscova respinge un mandat internaţional de menţinere a păcii în Donbasul ucrainean.

Din când în când, Kremlinul a căutat recunoaşterea Occidentului sau acceptarea expresă pentru prerogative speciale de „menţinere a păcii” în spaţiul ex-sovietic. Chiar dacă o astfel de recunoaştere nu s-a materializat niciodată, acceptarea tacită a Occidentului a devenit, în timp, o realitate. Monopolul asupra „menţinerii păcii” de către Rusia este un element pentru reconstrucţia sau menţinerea sferelor de influenţă.

Operaţiunea de „menţinere a păcii” ruse din Karabahul de Sus este ultimul studiu de caz. Faza iniţială se aseamănă, în anumite privințe, cu unele operaţiuni anterioare. Îi lipseşte mandatul internaţional. Este complet rusească în ceea ce priveşte structura personalului. Contravine normei conform căreia o ţară nu poate trimite forţe de menţinere a păcii într-o ţară vecină. Se desfăşoară într-un teritoriu care nu este controlat de un guvern (al Azerbaidjanului în acest caz) care beneficiază de recunoaşterea internaţională a suveranităţii asupra acelui teritoriu (porţiunea controlată de Armenia din Karabahul de Sus). A obţinut acordul indispensabil dar reticent al Azerbaidjanului într-o operaţiune de negociere rapidă şi opacă. Şi, prin stipularea prelungirii la intervale regulate de cinci ani, stabileşte premisele unei prezenţe militare pe termen lung, posibil fără de sfârşit, a Rusiei în acest teritoriu şi astfel apariţia unui nou conflict „îngheţat”.

Se remarcă şi câteva diferenţe faţă de tiparele obişnuite. Atunci când Georgia şi R.Moldova au acceptat „forţele de menţinere a păcii” ruseşti, acestea erau state incomplet formate, disfuncţionale, fără aliaţi şi care suferiseră înfrângeri în faţa forţelor secesioniste susţinute de Rusia. Prin contrast, Azerbaidjan este un stat-naţiune de succes care tocmai a demonstrat că are abilităţi pentru ducerea unei campanii militare moderne, graţie parteneriatului cu puterea regională, Turcia. În mod înţelept, Azerbaidjan s-a limitat la o victorie parţială asupra forţelor armene. O pătrundere în Karabahul de Sus – chiar şi cu zece kilometri, spre centrul administrativ Stepankert/Khankendi – ar fi riscat intervenţia forţelor ruseşti din Armenia şi complicaţii pe plan internaţional pentru Azerbaidjan. În schimb, Baku a ales un risc mai uşor de gestionat – acela al negocierii cu Rusia.

Această târg aparent permite Azerbaidjanului să recâştige şi să menţină controlul asupra unei porţiuni din Karabahul de Sus, în plus faţă de cele şapte districte adiacente. În schimb, Baku şi-a dat acordul pentru o prezenţă militară rusească de durată în partea rămasă a Karabahului de Sus. Cu siguranţă că populaţia armeană salută această protecţie: par forţe de menţinere a păcii adevărate, din propria perspectivă (Arminfo, 10–12 noiembrie). În schimb, Rusia va putea folosi această enclavă aşa cum a făcut cu Abhazia, Osetia de Sud sau Transnistria de-a lungul anilor, pentru a manipula situaţia de securitate. Prezenţa „forţelor de menţinere a păcii” ruse în aceste regiuni a fost subiect de prelungire la intervale regulate cu statul suveran titular – Georgia, respectiv R. Moldova – exact ca în situaţia Karabahului de Sus, aflat sub suveranitatea legală a Azerbaidjanului. Şi totuşi, trupele ruseşti nu au părăsit niciodată acele enclave. După câţiva ani, puterile occidentale au descurajat Georgia şi R.Moldova să ceară retragerea forţelor „de menţinere a păcii” ruseşti; astfel de solicitări erau considerate destabilizatoare. În mod similar, forţele „de menţinere a păcii” ruseşti ar putea rămâne în Karabahul de Sus mulţi ani de acum înainte.

Vor fi staționate staţionate trupe ruse și în coridorul Lachin, pentru a garanta traficul terestru nestingherit între Armenia şi zona controlată de aceasta din Karabahul de Sus. Coridorul Lachin va fi plasat sub administraţia civilă a Azerbaidjanului, în timp ce partea redusă din Karabahul de Sus rămâne, de jure, azeră, dar de facto în afara administraţiei de la Baku. Între timp, Azerbaidjanul a arborat steagul naţional şi și-a instalat administraţia proprie în zona redobândită din jurul localităţii Șușa din Karabahul de Sus (Azertag, 12 noiembrie).

Prin trupele care controlează Lachin şi grănicierii care controlează legăturile terestre ale Azerbaidjanului cu enclava Nahichevan, Rusia va deţine pârghii care pot fi activate sau ţinute ca rezervă funcție de situație.

NB. Articolul a fost publicat prima dată în limba engleză în Eurasia Daily Monitor, Ediția: 17, Numărul 160 (Partea I) şi Numărul 161 (Partea a II-a).