La mai bine de 100 de ani distanță de la Marele Război (1914-1918) și la 75 de ani de la cel de-al doilea Mare Război (1939-1945), traumele suferite de români și maghiari deopotrivă în acest interval istoric se mai resimt încă în mentalul colectiv al ambelor națiuni. Chiar dacă au trecut 102 ani de la unirea Transilvaniei cu România (01.12.1918) și 100 de ani de la recunoașterea internațională a deciziei luate la Alba Iulia prin Tratatul de pace de la Trianon (04.06.1920), este cazul să ne cunoaștem mai bine vecinul din Vest, din cel puțin două motive: 

1. Ungaria este țara de lângă noi, un stat apropiat nu numai geografic, dar și economic și cultural, legat de noi prin prezența unei importante comunități maghiare, dar și a unei comunități românești în Ungaria care, chiar dacă mai redusă numeric, este la fel de importantă;
2. Pe de altă parte, nostalgiile după Transilvania mai persistă încă în opinia publică ungară, la nivelul elitelor politice și culturale. Recuperarea teritoriilor pierdute a fost și este firul roșu al acțiunilor politico-diplomatice inițiate și coordinate de la Budapesta, mai ales în relația directă cu România.

În timpul Marelui Război (1914-1918), românii și maghiarii erau pe poziții de adversitate, iar Tratatul de la Trianon a fost semnat de Ungaria ca stat învins, iar România l-a semnat alături de Puterile Antantei, ca state învingătoare. În perioada imediat post-Trianon, șeful statului ungar, amiralul Miklos Horthy, autoproclamat regent, a declarat România „dușmanul numărul unu” deoarece față de ea are cele mai mari pretenții teritoriale și pentru că ea este cea mai puternică dintre toate țările învecinate. Pentru amiralul regent, militar de carieră, scopul principal al politicii Ungariei față de România este „războiul armat”. În 1921, acesta declara că până la momentul potrivit al atacului, aparent trebuie create relații pașnice cu România, dar trebuie folosit orice prilej în vederea izolării diplomatice, iar pentru Transilvania trebuie continuată intens organizarea iredentistă. În consecință, revizuirea sistemului de tratate de pace de la Versailles a devenit un obiectiv constant al politicii externe ungare.

După primul război mondial, poziția și statutul României s-au schimbat radical – ca urmare a Marii Uniri din 1918 a devenit o țară de mărime medie în Europa. Tot atunci, România și-a schimbat vecinii, trei dintre ei - Ungaria, Rusia Sovietică și Bulgaria – aveau revendicări teritoriale și se manifestau ca inamici. Drept urmare, Regatul României, sub regele Ferdinand, a acționat pentru apărarea status-quo-ului teritorial stabilit la Paris și va construi un sistem de alianțe care să servească acestui scop – alianța cu Polonia (1921), pentru a se proteja în fața URSS, Mica Înțelegere – cu Cehoslovacia și Iugoslavia (1920-1921), pentru a se apăra în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.

Harta Europei, indicând graniţele naţionale stabilite de Tratatul de la Versailles (1919)(https://www.ncpedia.org/media/map/europe-after-treaty)

Ungaria, pentru realizarea obiectivelor sale revizioniste, avea nevoie de un aliat puternic și compatibil acestei orientări, identificat în Germania nazistă. Alianța horthysto-nazistă este concretizată în cadrul primului arbitraj de la Viena, din 3 noiembrie 1938, soldat cu desființarea statului Cehoslovac. Ungaria primește de la Hitler sudul Slovaciei și apoi Rutenia. În vara anului 1940, România a fost supusă unei presiuni extraordinare din partea a două puteri în plină afirmare politică și militară – Germania nazistă și Uniunea Sovietică comunistă. Ambele state militau împotriva sistemului de tratate de la Versailles și în ambele capitale – Berlin și Moscova, Ungaria era încurajată în politica ei revizionistă împotriva României. După desființarea Cehoslovaciei, a Poloniei și capitularea Franței, România, izolată politic și militar, se alătură Germaniei.

Astfel, în urmă cu 80 de ani, Ungaria și România erau state aliate, alături de Germania nazistă. Chiar și în aceste condiții, Miklos Horthy și-a urmat linia politică propusă, realizând, chiar și parțial, obiectivul – a obținut Transilvania de Nord prin al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940. Masacrele de la Ip și Trăsnea și nu numai, sunt relevante pentru traumele provocate poporului român. Datorită acestor masacre, la care a procedat administrația militară instaurată de regimul horthyst în Transilvania de Nord, nici regele Mihai și nici mareșalul Ion Antonescu, în calitate de Conducător al statului român, nu au recunoscut deciziile de arbitraj semnate la Viena la 30 august 1940. Mai mult, prin actul de la 23 august 1944, trecerea de partea aliaților și intrarea în război împotriva Germaniei și prin contribuția Armatei Române la eliberarea Transilvaniei, a Ungariei și Cehoslovaciei, România a recuperat Transilvania de Nord la pacea de după război (10 februarie 1947), dar cu eforturi și sacrificii imense.

Harta Europei după cel de-al Doilea Război Mondial (1949) ( http://www.diercke.com/kartenansicht.)

Cu 30 de ani în urmă, Ungaria și România erau din nou aliate în sistemul socialist sovietic și membre în Tratatul de la Varșovia. În decembrie 1989 au acționat împreună pentru răsturnarea comunismului și a regimului Ceaușescu. Dacă atunci nu s-a reușit declanșarea unui război civil în România, Ungaria și-a dorit un război interetnic în Transilvania. În condițiile în care, cu un an înainte, 1988, izbucniseră conflicte interetnice în Kosovo – Iugoslavia și în Nagorno-Karabah, între Armenia și Azerbaidjan, Budapesta a introdus în această ecuație și Transilvania, motivată de privarea de drepturi a minorității maghiare în România. Pe 20 decembrie 1989, președintele Parlamentului și președinte provizoriu al Ungariei, Matyas Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta, că țara sa sprijină „autonomia” și chiar „independența” Transilvaniei (trad. Col.(rtr.) Ioan Todericiu, fost atașat militar la Budapesta, 1979-1990). Relevant, în acest sens, este și apelul șefului interimar al statului ungar, același Matyas Szürös, adresat maghiarilor din România. În interviul din 15 martie 1990, acordat ziarului de limbă maghiară „Romàniai Magyar Szó” (publicat în numerele 69 și 70 din 15 și 16 martie 1990, trad. Zeno Millea), el a transmis maghiarilor să profite de noile posibilități din România, să se mobilizeze, să se organizeze, oferind ajutor moral și politic, dar și unul de altă natură (?), subliniind că „cel mai important este ca maghiarimea din Ardeal să-și făurească singură destinul”. Matyas Szürös afirma în interviu că „acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior”, adică în România. Dacă „țara mamă” îți spune de la cel mai înalt nivel să ieși în stradă pentru a cere și a pretinde drepturi în Transilvania, procedezi în consecință. După numai cinci zile, la 20 martie 1990, maghiarii au ieșit în stradă la Târgu Mureș. Reacția românilor nu a fost cea scontată și războiul interetnic preconizat nu s-a produs în Transilvania.

În zilele noastre, premierul ungar Viktor Orbàn merge, practic, pe aceeași linie Horthy – Szürös. La comemorarea din acest an a Tratatului de la Trianon, din Ungaria, în discursul rostit la Satoraljaujhely (o6.06.2020), Viktor Orbàn a acuzat Vestul – a se înțelege Franța, Anglia, SUA și Italia – că a violat granițele milenare în Europa Centrală și a înghesuit Ungaria între frontiere care nu pot fi apărate. În acest discurs, premierul ungar anunță că țara sa construiește un viitor comun cu Slovacia, Serbia, Croația și Slovenia. În același timp, el își exprimă bucuria că Cehoslovacia și Iugoslavia nu mai există. Desigur, pentru Ungaria e mai ușor să discuți cu Serbia, cu Croația, cu Slovenia sau direct cu Slovacia. Din discursul premierului ungar lipsește orice referire la România. De ce această omisiune? Să fie regretul că România nu a fost spartă încă și mai ales faptul că Transilvania a rămas întreagă în componența țării noastre? În acest discurs, domnul Viktor Orbàn mai face o afirmație – cum că „frontiere are numai statul, nu și națiunea”. Poate fi corect acest lucru, dar atunci de ce atâta înverșunare împotriva Tratatului de la Trianon? În primul rând acest tratat este actul de naștere a Ungariei ca stat modern, independent și suveran. În al doilea rând, tratatul stabilește frontierele de stat ale Ungariei, în arealul ei etnic, în care națiunea maghiară este majoritară. Comunitățile maghiare rămase în afara acestor frontiere, trăiesc în state cu majorități slovace, sârbe, croate, slovene și române.

De menționat că „Centenarul Trianon” a fost comemorat la 4 iunie 2020 în 100 de localități din România. La Cluj-Napoca, în jurul orei 17.30 (16.30 ora Parisului, când s-a semnat tratatul la Palatul Marele Trianon), membri ai Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania, Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Partidului Civic Maghiar și ai Consiliului Național Secuiesc, au depus o coroană de flori la statuia lui Matei Corvin, în semn de „omagiu celor care în ultima sută de ani au luptat pentru a reîntregi națiunea maghiară” (conform cotidianului local „Făclia” din 05.06.2020). O asemenea comemorare care a avut loc în România, este imposibil de organizat în Slovacia, Serbia, Croația sau Slovenia. Și totuși România a fost și este omisă din construcțiile politico-diplomatice realizate sau preconizate de Budapesta. Relevant este „Grupul de la Vișegrad”, cu Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia – la care România nu a fost invitată. Această atitudine este conformă firului roșu urmat de Ungaria în politica externă - de la Miklos Horthy la Matyas Szürös și Jozsef Antall, iar azi de Viktor Orbán – izolarea diplomatică a României.

Harta Europei 2020 (https://mapofeurope.com/europe/)

Toate acestea se întîmplă și în zilele noastre, când Ungaria și România sunt din nou în același sistem de alianțe – în NATO și în Uniunea Europeană. Parafrazând dictonul latin „Timeo Danaos et dona ferentes” – „Teme-te de greci chiar și când aduc daruri”, invit cititorii să înlocuiască Grecia cu Ungaria, pentru un plus de prudență în ceea ce ne rezervă viitorul.

NB. Articol publicat în cotidianul „Făclia de Cluj”, nr.9030/29-30 august, 2020