În  anul 1987, Republica Turcia şi-a depus candidatura de aderare la comunitatea unităţii europene, statutul oficial de ţară candidată fiindu-i acceptat abia peste 12 ani, în 1999. Începute după încă șase ani, în 2005, negocierile propriu-zise de aderare au ajuns, astăzi, „pe o linie moartă”, după descrierea făcută de Consiliul Europei. Un proces dificil, zbuciumat, fragmentat şi desfăşurat pe fondul unui discurs aprins şi contradictoriu în Uniunea Europeană, pe considerente ţinând de poziţia geografică a noului stat candidat, de componenţa musulmană a demografiei sale, de neîndeplinirea riguroasă de către Ankara a aquis-ului comunitar, pe de o parte, şi de replicile acide şi tot mai vituperante ale părţii turce la observaţiile Bruxelles-ului, pe de altă parte. Odată cu înăsprirea constantă, în ultimii ani, a politicilor interne şi externe ale regimului Recep Tayyip Erdogan, s-au înmulţit şi problemele care au afectat procesul negocierilor. În 2007, la cererea Franţei şi Germaniei, tratativele sunt blocate. Reaprinderea conflictului cu separatiştii kurzi, epurările masive ale regimului ca reacţie la tentativa eşuată de lovitură de stat din 2016, extinderea discreţionară a puterilor absolutiste ale preşedintelui Erdogan, discursul agresiv al acestuia la adresa unor state ale Uniunii Europenii - Germania,  Franţa, Olanda ş.a.m.d., instrumentalizarea politică de către Turcia a chestiunii migranţilor, intervenţiile militare în războiul din Siria sunt doar câteva din elementele care au generat o distanţare progresivă între turci şi partenerii europeni de negocieri. Procesul de aderare a fost plasat de aceștia din urmă într-un punct mort, a cărui depăşire pare, deocamdată, improbabilă.

Dar ezitările şi perioadele de stagnare care au însoţit procesul aderării turceşti la comunitatea europeană au cauze mai profunde, legate de considerente istorice, demografice, religioase şi geopolitice. Proiectul european fost afectat, astfel, de incapacitatea comunitară de a stabili operativ un conens asupra naturii însăşi a acestui proiect. Pe ce fundamentări de comunitate istorică, de apropiere geografică şi de valori comune cu vocaţie universală poate fi construită, instituţional, apartenenţa Turciei la corpul, la valorile, principiile şi instituţiile Europei occidentale, creştine, seculare şi democratice?

Chestiunea islamului

Reformele implementate în 1920 de Mustafa Kemal (Atatürk) nu au însemnat doar deconstrucţia califatului musulman otoman şi crearea Republicii Turcia, ci şi proclamarea caracterului laic, secular al acesteia. Un laicism care nu a fost văzut ca o separaţie între stat şi instituţia teologică, ci ca o impunere a controlului statal asupra credinţei majoritare islamice. Ori, venirea la putere a Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării a însemnat şi înlăturarea acestei abordări a conceptului de secularism. În 1916, şeful parlamentului turc (Ismail Kahraman) declara, explicit, că „Turcia este o ţară islamică şi, în consecinţă, statul trebuie să aibă o constituţie islamică”. Pentru comunitatea europeană, prezenţa pe continent a unor importante comunităţi musulmane nu era o noutate. Ceea ce a provocat ezitările europenilor a fost presupoziţia că integrarea milioanelor de musulmani turci ar fi sporit în mod incontrolabil „pericolul unei islamizări accentuate” a vechiului continent. Remanenţa unor asemenea aprehensiuni s-a reconfirmat mai recent, în octombrie 2020, când Recep Tayyip Erdogan îl sfătuia pe liderul francez Emmanuel Macron, „să-şi consulte sănătatea mintală” - punând, astfel, un plus de combustibil pe focul aprins, anterior, de „islamizarea” Bazilicii Aya Sofia. Dincolo de derapajele de bun-simţ, asemenea reacţii evidenţiază, încă odată, recurenţa sensibilităţii ce însoţeşte orice discurs şi dialog cu sau despre Turcia, pe marginea islamului pe care Recep Tayyip Erdogan îl instrumentează ca principal ingredient al doctrinei sale de renaștere otomană.

Uniunea Europeană şi Turcia

Demografie şi geopolitică

În 2020, Turcia are un potenţial demografic cifrat la 83 milioane locuitori. Pentru analiştii de la Bruxelles, dar şi pentru cei de pe lângă principalele cancelarii europene, o aderare la Uniune a Turciei va face ca, din perspectiva potenţialului uman, această ţară să deţină locul secund ca mărime în cadrul Uniunii Europene, după Germania - ceea ce va asigura ţării de la Bosfor un vot decisiv în funcţionarea instituţională şi decizională a Uniunii, unde prioritizările se fac şi în funcţie de dimensiunea geografică a statelor membre. Având o sută de fotolii în parlamentul european, Turcia ar intra, inevitabil, în „clubul select” al politicii şi deciziei comunitare, la egalitate cu Germania, Franţa, Italia, Spania şi Polonia. Ceea ce, în conclavurile şi cabinetele europene înseamnă o nedorită migrenă, accentuată şi de un summum de considerente geopolitice. Căci, fiind un partener strategic important în arealul Levantului şi membru al NATO, ca şi alte state europene comunitare, Turcia este, în acelaşi timp, o putere emergentă ale cărei interese şi proiecte politice şi geopolitice se află de multe ori în divergenţă şi chiar în opoziţie faţă de proiectul european şi de interesele regionale ale Europei - aşa cum este cazul, de pildă, cu Siria, Libia, Mediterana răsăriteană şi, mai de curând, zona caspică, prin conflictul asupra enclavei Nagorno Karabah. Un succint inventar al dosarelor cu reverberaţie internaţională în legătură cu care Europa şi Turcia se află în dezacord este lămuritor în acest sens.

1. Problema cipriotă. La jumătatea lunii noiembrie, Recep Tayyip Erdogan propunea tăierea acestui nod gordian prin împărțirea insulei în două state şi două popoare distincte, suverane şi recunoscute de dreptul internaţional. O asemenea „soluţie cu două state” este vocal susţinută după ce alegerile din 18 octombrie 2020 l-au propulsat în fruntea „Republicii Turce a Ciprului de Nord” pe naţionalistul Ersin Tatar, un opozant acerb al ideii de reunificare a Ciprului. O nuanţă şi un context diplomatic care vin să adauge noi tensiuni în relaţiile euro-turce, în condiţiile în care Ciprul este din 2004 membru al Uniunii Europene. Între altele, Ankara refuză să pună în practică acordul încheiat la demararea negocierilor de aderare din 2005, care prevede o uniune vamală pe care Turcia nu o respectă în cazul grecilor ciprioţi, în pofida avertismentelor de blocare a asistenţei financiare de pre-aderare din partea Băncii Europene de Investiţii. În reacţie, în 2020 nave turceşti de foraj şi militare au pătruns ilegal în zona maritimă de exlusivitate economică a Ciprului, determinând o nouă înfierbântare a raporturilor Turcia-Uniunea Europeană.
2. Chestiunea emigraţiei. Este o criză generată, în principal, de războiul civil din Siria şi de fenomenul terorismului jihadiast islamic, având drept consecinţă, între altele, un masiv exod de refugiaţi - dintre care cca. 4 milioane s-au stabilit pe teritoriul turc, având o evidentă tendinţă de continuare a periplului migrator către continentul european. Faţă de această perspectivă şi la insistenţele Germaniei, la 18 martie 2016 Bruxelles-ul şi Ankara au semnat un acord prin care Turcia se angaja să implementeze măsuri de evitare a fenomenului migraţionist, iar Uniunea urma să acorde acestei ţări o asistenţă financiară de circa 6 miliarde dolari. Din păcate, autorităţile turceşti au folosit acordul drept instrument de presiune pentru suplimentarea repetată a finanţării europene, ameninţând că, în caz de refuz, „cca. 3,6 milioane de migranţi vor primi permisiunea de a-şi contina periplul către spaţiul european”. Un şantaj aspru denunţat şi condamnat la Bruxelles. La 9 martie 2020 a avut loc un summit cu participarea preşedintelui Consiliului European, Charles Michel, a preşedintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen şi a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. Desfăşurată la Bruxelles, reuniunea s-a încheiat cu un eşec şi cu un nou blocaj al procesului de apropiere între Turcia şi Uniunea Europeană.
3. Războiul civil sirian şi criza din Libia. Adăugat la elementele menţionate, dosarul războiului civil sirian s-a impus ca un factor suplimentar generator de fricţiuni între turci şi europeni. Sub pretextul contracarării valului jihadist terorist şi al „ameninţării existenţiale” a minoritarilor separatişti kurzi, Recep Tayyip Erdogan a profitat pentru a executa, în trei etape, o masivă intervenţie militară, politică, socială, lingvistică şi cutumiară în teritoriul nordic al Siriei, sfidând interesele - în definitiv la fel de mercantile - comunităţii europene. Operaţiunile militare codificate, cu ipocrizie, „Scutul Eufratului”, „Ramura de măslin” şi „Izvorul păcii” au fost nu numai operaţiuni militare in rem, ci au creat, de facto, o turcizare socială, culturală, educaţională, lingvistică a vilaietului „Siria de Nord”, sub privirile îngăduitoare ale Kremlinului şi cu sfidarea flagrantă a doctrinei europenizate a soluţionării crizei siriene pe cale diplomatică şi fără niciun angajament militar semnificativ.

Un scenariu similar, nuanţat de specificităţile locale, a fost regizat de către Turcia în cazul războiului civil libian. În acest dosar, în care comunitatea internaţională a impus un embargou colectiv asupra livrărilor de material militar cu destinaţia Libia, europenii au constatat, condamnând şi ameninţând retoric Turcia cu sancţiuni internaţionale, că regimul Erdogan a violat flagrant embargoul, furnizând material de război uneia dintre părţile beligerante în conflictul intern libian (forţele islamiste ale lui Fayez Sarraj) - ceea ce în forurile europene a fost receptat atât ca o sfidare la adresa comunităţii internaţionale, cât şi ca un amestec ilegal în treburile interne ale unui stat străin.

4. Expansiunea militaristă a Turciei. Fără nicio legătură cu declarațiile referitoare la asipraţiile sale unioniste europene, Recep Tayyip Erdogan şi-a cristalizat şi a trecut la implemengarea independentistă a unei serii de măsuri de reconstrucţie a valorilor neo-otomaniste, de ascensiune la statutul de mare putere la intersecţia dintre continente. Este suficient, din acest punct de vedere, să fie privită harta diseminării geografice şi geopolitice a puterii militare turce, aflată în flagrantă contradicţie cu ideea de europenism şi pacifism în soluţionarea conflictelor.

În momentul de faţă, prezenţa militară independentă a Turciei acoperă nu mai puţin de unsprezece state regionale, africane şi asiatice (pe lângă prezenţa militară turcească în acţiuni colective (ONU/ NATO la misiuni internaţionale de menţinere a păcii în Bosnia-Herzegovina, sudul Libanului, Afghanistan și în Bahrainul tulburat de conflictul confesional între sunniţi şi şiiţi). Iată, sintetic, tabloul actual al prezenţei militare turce în regiune şi în zonele adiacente din Asia-Africa:

- Cipru, din 1974;

- Azerbaidjan, în coordonare cu Federaţia Rusă;

- Qatar, bază militară terestră, aero şi navală (poate găzdui până la 3.000 de militari);

- Somalia, bază militară navală, aeriană şi de forţe speciale;

- Libia, circa 3.000 soldaţi în vestul ţării;

- Irak, între 11 şi 15 baze şi amplasamente militare;

- Siria, 12 puncte, posturi şi amplasamente în districtele Idlib, Hama, Alep, şi, pe zona de frontieră, în  punctele  Bab Al-Hawa, Jarabulus, Azaz şi Afrin;

- Djibouti, o bază militară multirol;

- Niger, o bază militară şi încă două în curs de amenajare;

- Afghanistan, între 900 şi 1.500 oameni, sub drapelul NATO;

- Sudan, o bază mixtă la Marea Roşie.

5. Nagorno Karabah. După pacea „á la Pyrrus” instaurată în recentul război dintre Armenia şi Azerbaidjan, comentariile mediatice se concentrează asupra măsurii în care intersecţia intereselor Ankarei şi Moscovei a ajuns la punctul în care Rusia şi Turcia devin „stăpânii inelelor” în ceea ce priveşte culoarul caspic şi decidenţii de perspectivă în ceea ce priveşte această parte crucială a Asiei - legată nu numai de considerente geostrategice, ci şi de rezervele energetice care curg sau ar urma să circule pe „centura şi drumul cinezesc” al noii ordini. Dar acesta este un subiect prea multiform pentru a fi epuizat în câteva rânduri ale unui articol de presă.

Dincolo de fricţiunile mai mult sau mai puţin sezoniere, trebuie să se facă o referire la ceea ce înseamnă faimosul „aquis” comunitar pentru prezentul şi post-prezentul relaţiilor turco-europene.

Criteriul „aquis-ului comunitar” trebuie înţeles ca aptitudine, voinţă şi capacitate a unui stat de a-şi asuma, respecta şi implementa obligaţiile decurgând din aderarea la Uniunea Europeană, de a face dovada practică a potenţialului de transpunere în fapte a normelor şi politicilor care constituie corpusul legislativ fundamental al Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte Turcia şi politicile sale proeuropene, această ţară a balansat între acceptare şi interpretare, aşa cum rezultă din raportul pentru anul 2020 al Comisiei Europene. Acest „aquis” este un cod alcătuit din 35 de capitole - referitoare la negocierile de aderare cu Turcia. Până în 2016, doar 16 capitole fuseseră abordate în cadrul negocierilor bilaterale. După care, pauzele au prevalat asupra eforturilor. Ce argumente încurajatoare există pentru continuitate?

La 24 septembrie 2017, cancelarul Angela Merkel declara direct că „Turcia nu trebuie să devină un membru al Uniunii Europene”. Peste trei ani, la 19 noiembrie 2020, ministrul german al apărării, Annegret Kramp Karrenbauer, preocupată de „vulnerabilitatea” faţă de ameninţările de securitate din ultimii ani la adresa Europei, se întreba, retoric: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Turcia nu era membră a NATO?”, pentru a concluziona - îngrijorare sau îndemn pentru viitor? - cu aceste cuvinte: „Avem interese strategice cu Turcia, ca ţară membră a NATO, dar aceasta nu reprezintă un obstacol pentru abordarea, împreună, a subiectelor dificile”. Subiecte dintre care nu lipsesc, cât priveşte Turcia, distanţarea progresivă de Uniunea Europeană, chestiunea statului de drept, stabilitatea politică şi democraţia, libertăţile omului, lunecarea tot mai vizibilă spre Rusia…

Lungul drum al Turciei către Europa (şi invers) rămâne, încă, plin de obstacole şi de serpentine.

NOTE:

-  La 20 noiembrie, cancelarul german Angela Merkel a anunţat, pentru 10 decembrie, un summit al liderilor europeni, având ca obiectiv prioritar al ordinii de zi discutarea relaţiilor bilaterale dintre Uniunea Europeană şi Turcia, relaţii aflate, potrivit şefului diplomaţiei europene Josep Borrell, „într-un stadiu de deteriorare avansată”. Între „punctul mort” şi „punctul deteriorării avansate”, va găsi summitul de la sfârşitul anului un punct de convergenţă între contrarii?

- Premergător summitului din decembrie şi pe fondul tensiunilor create de inspectarea forţată, de către o fregată din sistemul de respectare a embargoului asupra livrărilor militare către Libia, a unei nave comerciale turceşti transportând ajutoare umanitare către coasta libiană, la 24 noiembrie, şeful diplomaţiei de la Ankara, Mevlϋt Çavuşoğlu, a prezentat parlamentului un raport asupra politicii externe a ţării sale, în care a abordat şi relaţiile cu Uniunea Europeană. Afirmând interesul şi dorinţa Turciei de dinamizare a relaţiilor cu comunitatea europeană, vorbitorul a apreciat că o aderare la Uniune a Turciei va însemna o „substanţialâ valoare adăugată” pentru relaţiile bilaterale şi a cerut preopinenţilor europeni să-şi corecteze percepţia deformată asupra politicii externe a Turciei, îndeosebi în ceea ce priveşte problema cipriotă. O aderare a Turciei - ţară membră a NATO - va contribui, de asemenea, la consolidarea relaţiilor transatlantice, a legăturilor dintre Uniune şi Alianţa Nord Atlantică, pe de o parte, şi a relaţiilor de securitate cu Statele Unite sub conducerea noii administraţii de la Washington, a mai afirmat ministrul Çavuşoğlu.

- După ce preşedintele Recep Tayyip Erdogan a efectuat o scurtă „vizită de lucru“ în nordul insulei Cipru, acţiune catalogată la Bruxelles drept „provocatoare”, parlamentul european a adoptat (la 26 noiembrie) o rezoluţie prin care invită statele membre ale Uniunii Europene să susţină adoptarea şi aplicarea de sancţiuni împotriva Turciei, proiect care ar urma să fie discutat la summitul european din 10 decembrie. Un purtător de cuvânt al Ministerului turc de Externe a calificat recomandarea ca fiind „ruptă de realitate” şi „dăunătoare” relaţiilor între Turcia şi comunitatea europeană.