„E-ntunecata mare de crudă dezbinare… Asupritorul nor

                      Lăsat pe neamul nostru e-nmormântat adânc

                      În apele uitării străfundului ocean”

 Shakespeare : „Richard al III-lea”

Nu întâmplător am ales, pentru titlul dat rândurilor de faţă, o parafrază după titlul celebrului roman „Iarna vrajbei noastre” al Nobel-ului american pentru literatură, John Steinbeck, după cum nu este întâmplător nici motto-ul care reproduce fraza de început a celebrei drame a marelui Will. Între norul înrădăcinat în uitarea evocată de clasicul englez, vrajba disecată introspectiv de romancierul american şi „vrajba primăverii arabe” există, desigur, multiplele bariere ale spaţiului, timpului şi ale identităţii individuale şi comunitare, însă deasupra acestora stăruie umbra unor valori, credinţe, aşteptări şi prefaceri care, prin similitudinea lor profundă, înrudesc marile coordonate ale construcţiei şi deconstrucţiei omeneşti din care şi prin care se defineşte însăşi istoria, cu luminile şi cu umbrele ei.

În ziua de 17 a acestui decembrie se împlinesc zece ani de când, în urbea tunisiană Sidi Bouzid, un tânăr şi modest negustor ambulant de zarzavaturi, fructe şi mărunţişuri artizanale, Mohammed Bouazizi, a fost interpelat de o patrulă a poliţiei care l-a molestat, cerându-i tradiţionalul bacşiş şi care apoi a procedat la confiscarea brutală a mărfii. Faţă de inutilitatea protestelor pe lângă autorităţile locului, Mohammed Bouazizi s-a autoincendiat şi a murit. Sacrificiul său a aprins flăcările revoltelor arabe contestatare şi revendicative care, ca într-un joc de domino, aveau să cuprindă, aproape în întregime, Orientul arab cu Mashrequl şi cu Maghrebul său.

Repere cronologice

29 decembrie 2010: În Algeria au loc manifestaţii de protest cu caracter social.

14 ianuarie 2011, Tunisia: După aproape o lună, după ample manifestaţii şi ciocniri cu forţele de poliţie şi de securitate, preşedintele Zine El-Abidine Bin Ali renunţă la putere şi părăseşte ţara după o guvernare de 24 de ani, refugiindu-se în Arabia  Saudită.

În Iordania izbucnesc manifestaţii de protest anti-guvernamentale. Regele Abdullah al II-lea demite guvernul de la Amman.

11 februarie 2011, Egipt: Muhammad Hosni Mubarak este al doilea şef de stat arab care renunţă la prerogativele prezidenţiale, după 30 de ani de guvernare. Va fi reţinut şi încarcerat în vederea aducerii în faţa instanţei.

15 februarie 2011: În Libia, izbucnesc şi se extind revoltele populare pe care regimul Muammar Al-Gaddafi le întâmpină cu măsuri de represiune brutală. Colonelul Gaddafi va fi capturat şi ucis de protestatari la 20 octombrie, în zona oraşului Sirte.

18 martie 2011, Siria: În sudul ţării au loc primele manifestaţii populare paşnice, care sunt reprimate brutal de către forţele poliţieneşti şi de securitate. Preşedintele Bashar Al-Assad acuză o conspiraţie internaţională şi teroristă împotriva ţării sale. Revoltele vor degenera în război civil.

3 iunie 2011: În Yemen se declanșează mișcări populare. Preşedintele Ali Abdullah Saleh este rănit într-un atac asupra palatului prezidenţial din Sanaa şi este evacuat în Arabia Saudită.

Factual, „Primăvara arabă” propriu-zisă s-a desfăşurat pe parcursul a şase luni, circumscrisă fiind, geografic, la șase state arabe, dar afectând, în grade diferite, întreaga regiune arabă a Orientului Mijlociu - pentru care, la începutul verii 2011 şi tulburând ordinea anotimpurilor, începea o lungă şi tulbure iarnă.

Au trecut zece ani marcaţi, la nivelul societăţilor arabe, de febrila aşteptare a unui anotimp al culesului şi al revărsării unui generos corn al abundenţei din care să curgă fructele răzvrătirii: supremaţia legii, egalitatea de şanse, demnitatea, libertatea expresiei şi gândrii şi, nu în ultimul rând, o viaţă cel puţin decentă şi, oricum, mai suportabilă decât cea trăită până atunci. Prea puţin din toate acestea a devenit realitate, iar în ultimii ani ai deceniului supus analizei arealul societăţilor arabe ale Orientului Mijlociu şi Nordului african a redevenit teatrul unor noi valuri de mişcări revendicative şi protestatare. Aceasta i-a făcut pe unii analişti să vorbească de o continuare a „Primăverii arabe”, în vreme ce alţi observatori susţin ideea că, în realitate, se poate vorbi de o a doua primăvară arabă, de o „revoluţie confiscată” de regimurile arabe - fie ele continuatoare ale vechilor modele de guvernanţă, fie regimuri noi din perspectiva configuraţiei.

Dincolo de încadrările taxonomice, realitatea care s-a impus cu deosebire în analizele dedicate fenomenului discutat este aceea că, încă de la începuturile sale, „revoluţia panarabă” a urmat o traiectorie sinusoidală, alcătuită din suişuri şi coborâşuri, între fragmente de continuitate şi momente de fractură care, împreună, au creat imaginea unui proces instabil, nesigur şi lipsit de elementele fundamentale ale unei mişcări reformiste, durabile şi coerente din punct de vedere al platformei menită să asigure temelia acestor schimbări şi reforme. La zece ani de „anotimp al înnoirilor”, această traiectorie continuă să fie funcţională, cu variante impuse de evoluţiile survenite, în toţi aceşti ani, în spaţiul regional şi pe eşichierul politic global.

Câteva observaţii se cuvin reţinute, din perspectiva geopolitică a Orientului Mijlociu, aşa cum aceasta s-a conturat din 2011 încoace.

Şi este vorba, în primul rând, de o schimbare structurală în care regiunea Golfului Arabo-Persic a devenit noul centru de gravitaţie regională, în dezavantajul puterilor tradiţionale precum Egiptul, Levantul şi Mesopotamia irakiană. Iar această glisare a fost fundamental generată de acutizarea vechilor dispute confesionale şi a competiţiei pentru control şi influenţă dintre monarhiile arabe sunnite, în frunte cu Arabia Saudită, pe de o parte, şi regimul teocratic iranian şiit, pe de altă parte. Drept consecinţă, „războiul de franciză” pe care monarhiile arabe din Golf şi „revoluţia islamică” din Iran îl duc, de cinci ani, în Yemen a fost unul din primele fructe amare ale primăverii orientale.

Este vorba, în al doilea rând, de faptul că proiectarea efemeră a islamului politic la pârghiile guvernanţei în Egipt, Tunisia şi, parţial, Libia, conjugată cu războaiele civile din Irak, Siria, Yemen şi Libia au facilitat o revenire puternică a jihadismului salafist islamist, concretizată în naşterea aşa-zisului „stat islamic din Irak şi Levant” - împotriva căruia s-a mobilizat o coaliţie de dimensiuni cvasi-globale, cu toate consecinţele negative ale acestei confruntări pentru stabilitatea, securitatea şi proiectele de dezvoltare ale statelor şi societăţilor din această parte a lumii.

Este vorba, în al treilea rând, de apariţia unor noi forme de guvernare despotică şi autoritaristă, mimând adaptarea la noile realităţi, dar nefiind nici pregătite, nici dornice să aducă răspunsuri acceptabile la revendicările sociale pe care contestatarii le-au proclamat în spaţiul public.

În atare conjuncturi, starea de incertitudine şi instabilitate de pe harta geografiei politico-sociale a lumii arabe a fost şi continuă să fie puternic accentuată de o confesionalizare vizibilă a conflictelor regionale, proces care, de altfel, a început odată cu intervenţia din 2003 împotriva Irakului - campanie soldată cu înlăturarea regimului baasist al lui Saddam Hussein. A fost momentul care a marcat eliminarea unei importante componente a lumii arabe sunnite în avantajul politicilor regionale expansioniste ale şiismului duodecimal din Iran, după cum a determinat instaurarea unei noi ordini regionale având drept coordonată axială competiţia acerbă între blocul arab sunnit moderat format în principal din Egipt, Iordania şi monarhiile petroliere din Golf, în frunte cu regimul de la Riyadh, de o parte şi aşa-zisa axă a împotrivirii şi rezistenţei compusă din Iran, Siria şi „francizele” ideologice şi militare stipendiate de Teheran. Mai mult, confesionalizarea conflictelor şi divergenţeor a afectat, în ultimii ani, şi tabăra sunnită, un exemplu elocvent în acest sens fiind oferit de alianţa saudito-emirateză, atât pe frontul războiului intern yemenit cât şi în destrămarea, de  facto, a Consiliului de Cooperare al Golfului, prin excluderea statului Qatar din această organizaţie subregională.

Este dificil şi hazardat ca, după un deceniu din ale cărui evoluţii Orientul Mijlociu nu a fost un actor absent, să se mai vorbească - cu argumente convingătoare - despre tradiţionalul slogan al „unităţii arabe””. Departe de a consolida sentimentul apartenenţei identitare la „naţiunea arabă”, revoltele „primăverii” au transformat lumea arabă a Orientului Mijlociu într-un arhipelag geopolitic constituit din 22 de insule reprezentând, fiecare, o stare politică şi statală separată, puternic naţionalizată şi lipsită de perspectiva „acţiunii arabe comune” care a constituit unul din principiile fondatoare ale Ligii Arabe - a cărei funcţie contemporană este, mai degrabă, de element decorativ şi acoperit în bună măsură de pulberea birocratizarii şi a rupturii de realităţile şi aspiraţiile acestei comunităţi regionale. Această mişcare centrifugă, de fragmentare a arabităţii a fost accelerată, în ultimul an al „deceniului primăvăratic”, de aşa-numita „afacere a secolului” iniţiată de administraţia americană a lui Donald Trump, al cărei corolar s-a concretizat prin seria de normalizări ale relaţiilor bilaterale dintre state arabe şi Israel, consfinţite sub denumirea generică de „Acordurile Abraham” - între Israel şi SUA, pe de o parte, şi Emiratele Arabe Unite (acord semnat la 13 august a.c.), regatul Bahrain (11 septembrie a.c.) şi Sudan (23 octombrie a.c.). Potrivit lui Donald Trump, alte cinci state arabe sunt aşteptate să se afilieze la Acordurile Abraham, ceea ce ar însemna că, împreună cu Egiptul şi Iordania, aproximativ jumătate din statele arabe vor avea relaţii normale cu Israelul. Acordurile respective sunt rezultat al deciziei suverane a statelor implicate, reprezintă un act care ţine de domeniul relaţiilor bilaterale şi nu pot decât să fie salutare şi benefice pentru pacea şi stabilitatea Orientului Mijlociu. Însă maniera de realizare a acestora - fără nicio consultare cu restul ţărilor arabe membre ale „unităţii şi acţiunii arabe comune” - incumbă riscul ca, pe termen mediu şi lung, pacea regională să se transforme într-o pace infirmă, parţială şi dominată de spiritul mercantil al avantajelor conjuncturale - financiare şi materiale, cu deosebire.

* *

După zece ani de „primăvară” dominată de geruri şi furtuni care o apropie, mai degrabă, de peisajul unei ierni capricioase, arealul arab este puternic fracturat, învrăjbit şi acoperit de nori denşi şi ameninţători. Iar trăsăturile care individualizează bilanţul peisagistic al unui deceniu de „anarhie constructivă” şi de eşec al proiectelor vizând instituirea „marelui” şi „noului Orient Mijlociu pot fi descrise astfel:

• Şubrezenia şi volatilitatea internă. Sunt avute în vedere expansiunea şi afirmarea unei evidente lipse a comunicării şi relaţionării între regimurile şi societăţile arabe, precum şi apariţia unor profunde clivaje între componentele politice, confesionale, etnice, de clan sau tribale - generatoare, la rândul lor, de radicalism social, politic, confesional şi ideologic.
• Permeabilitatea şi lipsa imunităţii în faţa ingerinţelor externe regionale şi internaţionale - care au avut şi au drept obiectiv fundamental promovarea şi impunerea intereselor proprii în competiţia pentru putere şi influenţă regională, precum şi transformarea consecutivă a acestei regiuni în „tabla de şah” sau „catifeaua verde” a mesei pe care sau sub care marii actori ai ordinii globale îşi negociază şi îşi împart echilibrele, privilegiile şi supremaţia.
• Aprofundarea crizei identitare şi culturale a corpusului arab, în toate componentele sale naţionale, cutumiare, politice, de construcţie şi reformă.
• Într-un asemenea context, democraţia este privită ca scop în sine şi nu ca mijloc pentru realizarea schimbării în sensul pentru care s-au răzvrătit contestatarii din anotimpul unei primăveri arabe proteice în speranţele şi tulburările ei.

Primăvara arabă nu s-a încheiat. Iar cuvintele de titlu ale lui Steinbeck şi Shakespeare pot întregi tabloul anotimpului în care lumea arabă se află, continuând să aştepte primăvara adevărată.