„A venit vremea să lăsăm de-o parte retorica ostilităţii, să ne privim şi, din nou, să ne ascultăm unii pe alţii. A venit vremea să nu mai privim la opozanţii noştri ca la nişte duşmani… Mă angajez să fiu un preşedinte al tuturor americanilor, să nu dezbin, ci să unesc America în interior şi să o fac respectată în lume”.

Acestea sunt cuvintele rostite, la 7 noiembrie, în primul discurs de după anunţarea victoriei sale ca cel de-al 46-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, de către Joseph Robinette „Joe” Biden Jr.

Aşadar nu ditirambica lozincă  „America Great Again”, ci o ţară a tuturor cetăţenilor săi şi a politicii de respect reciproc şi comunicare cu întegritatea familiei umane universale.

O misiune pe cât de salutară şi binevenită, pe atât de complexă şi dificilă şi despre care s-a scris şi se va mai scrie, cel puţin în perioada de interimat în transferul puterii prevăzut a se finaliza în luna ianuarie (2021) prin depunerea jurământului, constituirea noului staff şi anunţarea programului de guvernare şi a priorităţilor de politică internă şi internaţională a administraţiei Biden. Iar lista priorităţilor se anunţă a avea un conţinut dens şi inspirat, cel mai probabil, de ideea „de-trumpizării” Americii în limitele rezonabile şi non-umorale şi pătimaşe ale „de-obamizării” furibunde practicată de miliardarul preşedinte.

Între marile dosare care se vor afla pe o asemenea listă de priorităţi se va regăsi, cu certitudine, regiunea Orientului Mijlociu, la care ne vom referi în aceste rânduri.

Ce aşteaptă Orientul arab şi adiacent?

Pentru formularea unui proiect de răspuns provizoriu la această interogaţie este suficientă analiza primelor reacţii ale liderilor şi cercurilor mediatice din regiune, a grabei sau întârzierii planificate cu care liderii din zonă au transmis mesaje circumstanţiale noului preşedinte ales al Americii sau au exprimat, public şi în diferite grade de transparenţă poziţii, doleanţe, speranţe şi aşteptări. O succintă imagine panoramică a acestora este prin sine grăitoare.

- În capitala regatului saudit, site-ul proguvernamental „Okaz” publică variaţii sceptice pe tema ostilităţii cronice dintre monarhie şi regimul teocratic iranian, în condiţiile în care dinspre partea democratului Joe Biden s-au acumulat, deja, pricini de nelinişte cât priveşte continuitatea stilului de business imprimat de Donald Trump relaţiilor bilaterale, sau intenţiile încă nu suficient de clare ale viitoarei administraţii de a face dreptate post-mortem în cazul jurnalistului Khashoggi şi reviziuirea manierei de abordare americană a implicării saudite în războiul civil yemenit.

De altfel, suveranul Salman Bin Abdel Aziz şi prinţul moştenitor Mohammed Bin Salman s-au aflat printre ultimii demnitari regionali care, după primele 24 de ore de la anuţarea victoriei lui Joe Biden, au adresat acestuia un mesaj de felicitare succint şi protocolar, felicitându-l în schimb pe preşedintele Tanzaniei, şi el câştigător al unui scrutin prezidenţial.

- La Cairo, cotidianul guvernamental Al-Akhbar vorbeşte despre „neregularităţile” (democraţilor americani) din timpul alegerilor, apreciind, ritos, că „a  sosit timpul ca  SUA  să înceteze a ne mai da lecţii de democraţie”.

- Cotidianul centrist israelian „Yediot Aharonot” declară că „succesul lui Biden este succesul Israelului” şi îşi afirmă încrederea că noul locatar de la Casa Albă va rămâne fidel Israelului indiferent de viitoarele evoluţii regionale. În consonanţă cu tonul ziarului amintit, premierul Benjamin Netanyahu şi liderul opoziţiei politice israeliene, centristul Yair Lapid, încearcă o menţinere a echilibrului în balanţă, afirmând că „atât Donald Trump, cât şi Joe Biden sunt şi rămân, în egală măsură, prieteni ai Israelului şi ai sionismului”.

- După o lungă sincopă în relaţiile palestiniano-americane, preşedintele Mahmud Abbas i-a adresat lui Joe Biden felicitări pentru victoria în alegeri. Într-o declaraţie dată publicităţii la Ramallah, acesta şi-a exprimat „speranţa într-o dinamizare şi dezvoltare a relaţiilor dintre poporul palestinian şi America”, chemând la o „cooperare strânsă pentru instaurarea libertăţii, a echităţii şi demnităţii poporului palestinian, pentru pacea şi securitatea Orientului Mijlociu şi a întregii comunităţi internaţionale”.

În sfârşit, Ismail Haniyeh, liderul politic al Mişcării Hamas, într-o captatio benevolentiae a invitat „noua Americă” să pună în sertarele istoriei faimoasa „afacere a secolului” concepută de Donald Trump, inclusiv prin retragerea „recunoaşterilor” proclamate de Donald Trump în legătură cu statutul Ierusalimului, cu anexarea de noi teritorii în Cisiordania de către statul evreu şi cu acordurile „Abraham” de normalizare a relaţiilor dintre statele arabe şi Israel.

Lumea Orientului Mijlociu a aşteptat ca pe o „Zi a tuturor timpurilor” deznodământul alegerilor prezidenţiale americane. La Teheran, ghidul suprem Ali Khamenei şi vizirul treburilor străine, Mohammad Javad Zarif, au scăpat câte un suspin de uşurare, în vreme ce La Riyadh, Abu  Dhabi sau Cairo s-au auzit scrâşnete de dinţi, iar la Khartoum populaţia a protestat împotriva lui „Abraham”. „Mai marii” regionali au aşteptat şi încă vor spera într-o transformare de fond care să schimbe ceea ce ei însişi nu au putut sau nu au vrut să se înfăptuiască (sau să se facă individual, după  dorinţele fiecăruia).

Atât campania electorală, cât şi declaraţiile lansate de Joe Biden prevestesc, fără doar şi poate, o schimbare stilistică şi metodică, ceea ce nu înseamnă cu necesitate o ruptură şi o distanţare de sacramentele imuabile ale politicii americane şi nici o schimbare dramatică şi revoluţionară în ceea ce priveşte acel infailibil american „soul and style of life”. Şi aceasta cu atât mai puţin cu cât regiunea de care vorbim are propriile sale structuri care nu se schimbă prin exclusivele schimbări periodice care se petrec în Manhattan.

Nevoia de echilibru

Joe Biden moşteneşte de la predecesorul său o bogată listă de arierate a căror abordare este condiţionată de măsura în care viitorul nou lider al Americii va decide asupra menţinerii intereselor americane în regiunea Orientului Mijlociu sau va opta pentru o continuare a „fugii din Orient” iniţiată de Barack Obama şi preluată, mai ales în segmentul său militar-conflictual, de către Donald Trump. Dar şi într-un caz şi în altul, cel de-al 46-lea preşedinte american va avea nevoie de o corectare şi consolidare a sistemului de alianţe într-o regiune a geografiei politice în care, pe fondul unor conflicte armate active - Siria, Irak, Libia, Yemen, de altfel specifice și vecinătății nu prea îndepărtate, respectiv în Afghanistan - fosta administraţie a lui Donald Trump a iniţiat, fără a ajunge la finalitate, un proces de dezangajare militară de pe aceste fronturi. În aceeaşi stare de suspensie şi incertitudine se află şi blocarea actuală a „afacerii secolului” şi, ipso facto, a procesului de rezolvare a dosarului  palestinian.

În legătură cu acesta, este cunoscut că politica promovată de administraţia Donald Trump în ultimii trei ani s-a aflat sub semnul unei alinieri active şi exclusive la abordările israeliene, în vreme ce, în aceeaşi perioadă de timp, fosta administraţie a implementat nu mai puţin de zece măsuri coercitive şi presiuni împotriva părţii palestiniene, astfel:

1. Recunoaşterea, la 6 decembrie 2017, a Ierusalimului drept capitală unificată şi eternă a statului Israel.
2. Transferul de la Tel Aviv la Ierusalim a ambasadei americane în Israel, în acelaşi an.
3. Încetarea asistenţei financiare pentru Autoritatea Națională Palestiniană (2 august 2018).
4. Încetarea contribuţiei financiare americane la fondurile Agenţiei ONU pentru Ajutorarea Refugiaţilor Palestinieni-UNRWA (3 august 2018).
5. Suspendarea asistenţei financiare pentru cele șase spitale palestinene din Cisiordania şi Ierusalimul de Est (7 septembrie 2018).
6. Închiderea reprezentanţei OEP la Wasington (11 octombrie 2018).
7. Recunoaşterea suveranităţii israeliene asupra Platoului sirian Golan (25 martie 2019).
8. Declaraţia din 19 noiembrie 2019, prin care Administraţia Trump susţinea caracterul legitim al coloniilor evreieşti din Cisiordania.
9. Lansarea iniţiativei americane de pace cunoscută sub numele de „Afacerea secolului” (1 ianuarie 2020).
10. Administraţia Trump şi-a declarat susţinerea pentru planul israelian de trecere sub suveranitate israeliană a unor ample teritorii din Cisiordania şi Valea Iordanului, începând cu 29 octombrie 2020. Aplicarea acestui proiect a fost suspendată odată cu semnarea acordurilor de normalizare - în septembrie 2020 - a relaţiilor dintre Israel, pe de o parte, şi Emiratele Arabe Unite şi Bahrain, pe de altă parte.

Rămâne de văzut dacă Joe Biden va menţine „iniţiativa” predecesorului său sau va elabora propria viziune de readucere a chestiunii palestiniene pe un real drum către pace. În acelaşi context, mulți analişti arabofoni prognozează o posibilă readucere în atenţia politicii regionale americane a formulei „celor două state”, însoţită de reluarea de către viitoarea administraţie a asistenţei financiare cu caracter umanitar sau pentru susţinerea UNRWA, ceea ce va însemna şi o repoziţionare pozitivă a corpusului palestinian şi al comunităţii arabe în ceea ce priveşte reanimarea rolului de mediator al părţii americane în procesul negocierilor palestiniano-israeliene. În general, este de aşteptat o atudine mai echilibrată şi echidistantă a relaţiilor dintre Statele Unite cu Israelul şi cu statele arabe ale Orientului Mijlociu.  

Înapoi la JCPOA?

Este o realitate dificil de negat aceea că diplomaţia americană a anilor în care Biroul Oval a fost ocupat de Donald Trump a fost marcată, între altele, de o statornică distanţare de sfera organizaţiilor internaţionale şi a acordurilor şi tratatelor multilaterale considerate de către fostul lider american drept factori dăunători sau cel puţin inutili în raport cu intersele „America First”. Iar una dintre „loviturile de maestru” realizate de către Donald Trump a fost retragerea unilaterală (în 2018) a Statelor Unite din „Acordul nuclear” dintre Iran şi puterile globale semnat cu numai trei ani înainte sub denumirea de Joint Comprehensive Plan of Action - JCPOA - (Plan Cuprinzător de Acţiune Comună)  despre care Donald Trump afirma că „a fost cel mai rău acord semnat vreodată”. Decizia de retragere a marcat începutul unor tensiuni şi „presiuni maximale” fără precedent între administraţia de la Washington şi regimul teocratic iranian.

În ceea ce îl priveşte, Joe Biden, un apărător înfocat al Acordului, şi-a exprimat în mai multe rânduri disponibilitatea de revenire la masa negocierilor cu iranienii şi chiar readerarea la respectivut tratat, cu condiţia ca Teheranul „să respecte cu stricteţe angajamentele asumate”. Se poate, în principiu, ca o reîntoarcere la Acord să fie avută în vedere la un moment dat, dar este puţin probabil că aceasta va însemna şi un dezgheţ real în relaţiile americano-iraniene. Mai credibilă există posibilitatea ca Joe Biden să practice, şi el, o politică a sancţiunilor, ca instrument de determinare a Teheranului să accepte poziţii mai rezonabile şi propice pentru crearea unui climat de negocieri, dar şi pentru o revizuire a politicilor sale regionale. Luând în considerare suspiciunile acumulate, o asemenea perspectivă trebuie abordată, cel puţin deocamdată, cu rezervă prudentă.

Joe Biden între generalul Qassem Soleimani şi savantul Mohsen Fakhrizade

La 3 ianuarie a.c., lângă aeroportul internaţional din Baghdad, un atac american aerian ordonat de preşedintele Donald Trump se solda cu asasinarea celebrului general Qassem Soleimani, comandant al Forţelor Al-Quds, aripa pentru acţiuni externe a Gardienilor Revoluţiei Islamice din Iran, printre victimele atacului aflându-se şi mai mulţi lideri ai miliţiilor islamiste irakiene pro-iraniene. Autorităţile de la Teheran au promis, la vremea respectivă, o răzbunare dură pentru atacul american, concretizată printr-o serie de mai multe atacuri cu rachete împotriva unor amplasamente americane dispuse pe teritoriul irakian.

Mohsen Fakhrizade

La 27 noiembrie a.c., într-un atac mixt cu maşină capcană şi cu tiruri de arme automate, o altă personalitate iraniană de calibru cădea victimă unui atac - comandat, potrivit autorităţilor de la Teheran, de către serviciile israeliene. Este vorba de savantul fizician atomist Mohsen Fakhrizadeh Mahabadi, profesor de fizică la Universitatea „Imamul Hussein” din capitala iraniană, general de brigadă în cadrul Gardienilor Revoluţiei Islamice, considerat părinte al programului nuclear iranian şi principal susţinător al programului „Sarea Verde” - de producere a uraniului îmbogăţit (tetrafluorură de uraniu, de culoare verde). Era al şaselea om de ştiinţă iranian angajat în programele nucleare care cădea victimă unor atentate pentru care oficialii iranieni au acuzat serviciile israeliene - singure sau în cooperare cu colegii americani de la CIA şi britanici din cadrul serviciului MI6. Șeful Statului Major al armatei iraniene, generalul Mohammed Bagheri, preşedintele Hassan Rohani şi „ghidul spiritual suprem” Ali Khamenei au calificat atacul drept „o lovitură amară şi grea” şi au promis că, de data aceasta, „grupările teroriste, responsabilii şi autorii acestei crime trebuie să se aştepte la o răzbunare teribilă”.

Fostul şef al CIA, John Brenan, a descris atentatul drept „un act criminal ultra-fanatic” care ar putea să fie urmat de acţiuni extreme de răzbunare din partea Iranului. Prin vocea șefului diplomaţiei europene, Josep Borrell, Uniunea Europeană a catalogat asasinarea savantului iranian drept un „act criminal” şi a chemat la calm şi la menţinerea unei punţi de dialog cu regimul iranian.

Pe de altă parte, Pentagonul a decis repoziţionarea în Golful Persic a port-avionului USS Nimitz şi a mai multor bastimente de război.

Lichidarea omului de ştiinţă iranian survine într-un moment dificil, când noul preşedinte american nu a fost, încă, investit, când SUA se pregăteşte de retrageri masive de personal militar din Afghanistan, Irak şi Siria şi în care sunt aşteptate noi pusee de tensiune - la începutul lunii ianuarie, când iranienii vor comemora un an de la asasinarea generalului Qassem Soleimani. Pentru viitorul ocupant al Biroului Oval de la Casa Albă, perspectiva unor „abordări constructive” a complexului dosar al Iranului pare a fi, mai degrabă, ameninţată de nori.

* *

Analiştii preocupaţi de portretizarea analitică a personalităţii viitorului preşedinte al Americii au accentuat în mod deosebit aprecierea că, în pofida aparenţelor, Joe Biden dispune de o considerabilă experienţă pe tărâmul diplomaţiei şi al relaţiilor internaţionale, acumulată nu numai în calitate de vice-preşedinte în adminstraţia Barack Obama, ci şi din poziţia de preşedinte al Comisiei pentru Afaceri Externe a Senatului Statelor Unite. O lectură a Platformei Democrate căreia aparţine acesta permite aprecierea că, în ceea ce priveşte regiunea Orietului Mijlociu, Statele Unite sub noua administraţie nu vor abandona regiunea, contrazicând alarmismul şi agitaţia care caracterizează mai vechiul discurs pe această temă. Chiar dacă procesul de retragere a prezenţei militare americane din Afghanistan şi Irak se va desfăşura, în continuare, o redefinire a continuităţii aceste prezenţe va putea să fie avută în vedere pentru elaborarea unor noi forme ale dinamismului regional, în care prezenţa fizică a trupelor americane să nu mai constituie, cu necesitate, principalul indice şi criteriu de referinţă pentru amploarea şi structura angajamentului Americii în acest spaţiu. Astfel, se va putea vorbi de o politică construită pe evitarea implicării în campanii militare costisitoare şi în „războaie interminabile”, în favoarea reîntoarcerii la o paradigmă construită pe crearea unei reţele de parteneriate şi alianţe regionale elastice, sigure şi fidele. Altfel spus, este vorba de o reactivare parţială a doctrinei conducerii din ariergardă sau „din culise”, cristalizată la vremea respectivă de ex-preşedintele Barack Obama.

Pentru aceasta şi sub impulsul altor consideraţii strategice, noua administraţie va avea nevoie de consolidarea în regiune a relaxării şi extinderii climatului non-conflictual între Israel şi aliaţii şi partenerii regionali ai Americii, ceea ce face plauzibilă aprecierea că şi alte state arabe vor fi încurajate şi susţinute să urmeze precedentele pacifiste ale Egiptului, Iordaniei, Emiratelor Arabe Unite, Regatului Bahrain şi Sudanului. În acelaşi sens, nu este exclus ca Joe Biden să se concentreze şi pe realizarea unei suspendări sine die şi chiar pe renunţarea, în final, la planurile anexioniste ale Israelului în Cisiordania şi Valea Iordanului. Asta ar aduce - pentru administraţie - o rezolvare onorabilă a eternei dileme americane de a oferi, în acelaşi timp, o soluţionare acceptabilă a problemei poporului palestinian şi de a da Israelului un cec de securitate în alb, într-un mediu regional aflat într-o perpetuă şi imprevizibilă schimbare.