La 2 octombrie 2020, în localitatea Mureaux-Yvelin din vestul Parisului, preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut un discurs care avea să declanşeze în lumea islamică un val de reacţii individuale, colective şi instituţionale de condamnare a „anti-islamismului” şi „rasismului” francez”. Reacțiile au mers de la manifestări de stradă, chemări la boicotarea comercială a mărfurilor franţuzeşti, până la îndemnuri extreme precum cel al unui fost prim-ministru asiatic care proclama „dreptul musulmanilor de a ucide milioane de francezi” şi până la asasinatele executate, sub lozinca „Allahu akbar” - precum cel executat la doar două săptămâni de la discursul prezidenţial, când un învăţător de gimnaziu, Samuel Paty, a fost decapitat de un fanatic de origine cecenă pentru vina de a fi folosit, în mod mai puţin inspirat, „caricaturi înjositoare” ale profetului drept material didactic pentru a explica elevilor sensul „libertăţii de exprimare”. Ce a putut să spună Emmanuel Macron atât de ofensator încât să provoace ceea ce unii jurnalişti au denumit prin sintagma „al doilea jihad împotriva Franţei” sau „primul val al ciocnirii civilizaţiilor”?

Un prim răspuns este oferit chiar de textul discursului sus-pomenit, din care cităm:

„Peste tot în lume Islamul se află în criză…

Dar nu laicitatea este problema. Laicitatea înseamnă libertatea de a crede sau a nu crede, posibilitatea fiecăruia de a-şi practica propria credinţă religioasă, în deplina respectare a ordinii publice. Laicitatea înseamnă neutralitatea statului în raport cu religia şi nu excluderea credinţei din spaţiul public. Problema vine de la separatismul islamist, iar separatismul este un proiect politico-religios concretizat în distanţarea constantă de valorile Republicii şi exprimată, nu de puţine ori, prin acţiunea de construire a unei contra-republici[1]. Problema se află în această ideologie care afirmă că propriile sale legi sunt superioare celor ale Republicii… Eu nu cer nimănui să nu creadă, să creadă mai puţin sau moderat, ci să respecte absolut toate legile Republicii. Legea care se aplică în Franţa nu este legea Islamului, ci legea poporului francez suveran”.

În esenţa sa, pledoaria dezvoltată de preşedintele Franţei nu este nouă, dimpotrivă ea se înscrie în siajul unei vechi dezbateri politice, sociologice, juridice şi etice care nu s-a limitat la graniţele Hexagonului ci a fost, cu adaptări impuse de specificităţile naţionale şi culturale, susţinută la nivelul întregului Occident. S-a extins, cu deosebire, în statele care - de-a lungul istoriei - au primit şi au găzduit un semnificativ multiculturalism şi multiconfesionalism reprezentat de migraţia externă şi cea a musulmanilor, cu deosebire. Ceea ce particularizează demersul oratoric al lui Emmanuel Macron se regăseşte în acurateţea cu care expune aprecierile şi calificativele referitoare la cei șase milioane de francezi practicanţi ai credinţei islamice, pe de o parte, şi în aceea că supune dezbaterii publice şi politice un program punctual de acţiune pentru eliminarea unor asemenea „tare” inacceptabile din partea concetățenilor fideli ai Islamului.

Constatarea generică pe care o anunţă Emmanuel Macron este aceea că „pretutindeni în lume, islamul se află, astăzi, în criză”, într-o criză identitară ale cărei coordonate definitorii de manifestare sunt, cu deosebire:

- revitalizarea şi extremismul islamiste, exprimate prin radicalizarea comportamentală violentă şi conflictuală;

- comunitarismul şi separatismul în raport cu mediul social de adopţie:

- ignorarea şi refuzul valorilor şi principiilor laicismului, adeziunea predominantă la sistemul de legi şi comportamente sociale de inspiraţie religioasă islamică - Sharia.

Laic şi secular

Aflându-se, conceptual şi pragmatic, într-o relaţie de relativă sinonimie, termenii de laic/laicism/laicitate şi secular/secularist au apărut în sfera religiei creştine medievale, inspirate fiind din misiunea cristică referitoare la separarea între sfera sacrului şi cea a profanului, sintetizată prin porunca „daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Abia în modernitatea occidentală termenii au căpătat o dimensiune politică, păstrată de-a lungul secolelor cu sensul de separare între religie şi cetate, între temporal şi spiritual, între Stat şi Biserică. Este interesant de remarcat că, din perspectivă etimologică, în majoritatea societăţilor occidentale termenul de laicism îşi are originile în sfera clasicismului lingvistic european, în vreme ce aria limbilor semitice şi, îndeosebi, a limbii arabe (care este şi depozitară a scripturilor fondatoare ale credinţei islamice) cuvântul echivalent pentru laicism şi laicitate este ʻILMANIYA, derivaţie a rădăcinii trilitere ʻILM din care au luat naştere ʻalam - lume, lumea temporală, ʻilm, ştiinţă, ca expresie a cunoaşterii prin raţiune, în opoziţie cu cunoaşterea prin recursul la sacralitatea atemporală. Astfel exprimată lexical, laicitatea islamică marchează, chiar mai accentuat decât forma occidentală, separaţia explicită între sfera religiei şi Stat ca formă de existenţă „lumească şi tranzientă” a comunităţii umane.

S-a glosat şi se vorbeşte insistent de întâietatea cronologică a culturii şi sociologiei franceze în elaborarea şi punerea în circulaţie a conceptului de laicitate. „Modelul francez” al laicităţii şi secularismului a fost codificat printr-o importantă lege din 1905, dar se ignoră, în acelaşi timp, că paradigma separatismului între stat, pe de o parte, şi religie şi instituţiile sale reprezentative, pe de altă parte, s-a născut în formă legiferată în Satele Unite ale Americiii, cu un secol şi jumătate în urmă - când primul Amendament al Constiuţiei Federale din 1791 stipulează „obligativitatea Congresului de a nu adopta nicio lege privind libertatea de expresie, existenţa, structura unei religii şi libera practică a acesteia”. Mai târziu, în 1802, Thomas Jefferson afirma în scris că, „prin adoptarea Constituţiei americane”, a fost construit un zid de separare între Stat şi Biserică”.

Revenind la controversatul discurs al lui Emmanuel Macron, se cuvine a fi făcută o clarificare cât priveşte referirile acestuia la criza islamului în raporturile cu laicismul, cu valorile şi principiile Republicii. Dacă vorbitorul ar fi evitat caracterul generalizator al reproşurilor sale la adresa Islamului şi ar fi observat că „separatismul” şi „comunitarismul” musulman nu sunt aplicabile, tale-quale, asupra unui islam în care există - şi sunt chiar opuse unele altora - mai multe chipuri ale islamului contemporan, între care se evidenţiază radicalismul militant de pe urma căruia francezii au avut atâtea de suferit, cu siguranţă că „noul război musulman împotriva Franţei” nu ar fi avut loc.

Islamismul şi statul în textele teoreticienilor fondatori

Islamologia contemporană a adoptat destul de târziu termenul de „islamism” prin care se identifică acele curente, doctrine şi platforme ideologice care instrumentalizează islamul pentru realizarea unui program politic care, de cele mai multe ori, se distanţează de esenţa codificată a Islamului ca a treia religie monoteistă a istoriei. Textele de referinţă ale islamului medieval timpuriu nu fac referiri explicite la ideea de stat. Ideea în numele căreia s-au dezvoltat şi marile cuceriri musulmane a fost aceea de realizare a „naţiunii” islamice, „umma” concepută ca o comunitate a credincioşilor, pentru care credinţa în unicitatea divină propovăduită de Muhammad constituie liantul şi elementul fundamental de coeziune. Retorica despre ideea de stat a prins contur după Primul Război Mondial, încheiat cu desfiinţarea califatului musulman otoman şi proclamarea de către Mustafa Kemal Ataturk a formei republicane de guvernare a Turciei şi a fost instituţionalizată prin crearea în 1929 a Mişcării egiptene a „Fraţilor Musulmani” - condusă de institutorul teolog Hassan Al-Banna (1906-1949) şi având drept obiectiv fundamental eliberarea Egiptului de sub tutela britanică şi reînfiinţarea statală a califatului musulman. Era momentul de început al islamismului, cunoscut şi sub denumirea de „islam politic”. Hassan Al-Banna, contemporanul şi concetăţeanul său, Sayyid Qutb şi, mai aproape de zilele noastre, liderul reţelei jihadiste Al-Qaida, sauditul Osama Bin Laden, iordaniano-palestinianul Abu Muhammad Al-Maqdisi şi alţii sunt citaţi ca principali teoreticieni ai islamismului. Reproducem, din scrierile acestora fragmente referitoare la viziunea lor asupra conceptului de stat, preluată de curentele şi entităţile islamiste din zilele noastre, inclusiv de efemerul „Stat Islamic din Irak şi Siria - Daish”.

- Fraţii Musulmani cred că islamul, ca religie universală în care sunt integrate toate componentele vieţii, la toate naţiunile şi la toate popoarele, în toate epocile istorice, oferă principiile universale care guvernează latura pământească... Se poate spune, pe drept cuvânt, că Fraţii Musulmani reprezintă … o entitate politică pentru că ei urmăresc asanarea şi asumarea puterii pe plan intern şi internaţional. Ei îndeamnă la „educarea poporului în spiritul mândriei şi apărării naţionalismului său” (Hassan El-Banna, în Dirasàt Arabiya (Studii Arabe), Pontifico Instituto di Studi Arabi e Islamici, Roma, 1988).

- „Pentru a putea să acţioneze, islamul trebuie să conducă. Această religie nu a coborât pe pământ pentru a se ascunde în schituri şi temple, nici pentru a se refugia în inimi şi conştiinţe. Islamul a venit pentru a-şi exercita puterea asupra vieţii, pe care care trebuie să o controleze pentru a forma societatea şi statul în conformitate cu concepţia globală despre viaţă a acestei credinţe. Iar acest scop nu poate fi atins doar prin sfaturi şi rugăciuni, ci şi prin puterea legislativă şi administrativă de care islamul trebuie să dispună. Islamul a înţeles că acest lucru nu se poate realiza, atâta vreme cât vor exista fiinţe inferioare care cer separarea religiei de instituţia Statului, sub pretextul că religia trebuie să se consacre exclusiv problemelor spirituale şi să se supună legilor pământeşti” (Sayyid Qutb: „Lupta dintre islam şi capitalism”, în „Studii Arabe”, Pontifico Instituto di Studi Arabi e Islamici, Roma, nr. 61, anul 1981, p.79).

- „Eliberarea naţiunii islamice, combaterea celor ce sunt duşmani ai islamului şi jihadul împotriva acestora presupun şi impun existenţa unei autorităţi musulmane… Acest obiectiv se traduce prin restaurarea califatului global şi alungarea invadatorilor de pe pământul islamului… Pentru atingerea idealurilor noastre se va declanşa războiul total între puterile credinţei şi puterile necredinţei globale. Iar acest război va începe imediat ce statul islamic va fi proclamat şi va beneficia de întregul potenţial uman al islamului. Va veni vremea în care noi vom conduce Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, în lumea întreagă care va trăi sub conducerea noastră” (Osama Bin Laden: „Declaration of Jihad”, în Foreign Affairs, nr. 27, noiembrie-decembrie 1998).

Islamism versus democraţie

Una dintre valorile fundamentale ale sistemului şi stilului de viaţă occidental este încoroporată în conceptul de democraţie. Iar singura valoare pe care laicitatea o revendică poartă numele de „democraţie” - şi aceasta nu numai în Franţa, ci şi în totalitatea spaţiului non-islamic care se revendică a fi rezultat şi promotor al democraţiei ca valoare identitară fundamentală. Am văzut care sunt reperele atitudinii islamice şi islamiste în raport cu laicismul în general şi cu statul şi societatea laicistă, îndeosebi. Se poate constata că discursul asupra gradului de compatibilitate între islamism şi laicitate îşi pierde utilitatea şi funcţia, mai ales atunci când acceptarea laicităţii devine o condiţie sine qua non şi se intersectează cu sfera legii şi a juridicului. Cu menţiunea că în statele şi societăţile proclamate drept laice, singura laicitate care se cere - tuturor, indiferent de identităţile confesionale şi etnice - este, exclusiv, laicitatea juridică. Dacă pentru societăţile apusene democraţia reprezintă pilonul fundamental al organizării şi funcţionării, o cu totul abordare a conceptului democraţiei este promovată de doctrinele şi analizale teoreticienilor islamişti şi diseminată în instituţiile educative gestionate de teologi ai radicalismului islamist atât în spaţiul musulman, cât şi în mediile comunităţilor islamice din spaţiul occidental. Alături de doctrinarii islamişti deja menţionaţi, nu sunt puţin nici predicatorii, teologii, scriitorii musulmani care au dezvoltat coordonatele ideatice şi conceptuale ale islamului politizat. Este vorba despre palestinianul Abdullah Azzam, pakistanezul Abu Ala Al-Maududi, egipteanul Yusuf Al-Qaradawi, egipteanul Ayman Al-Zawahiri - fost locotenent al lui Osama Bin Laden - şi alţii, care în scrierile lor au abordat, din perspectiva mondialistă a militantismului jihadist, chestiunea democraţiei, prezentată - la unison - drept element distrugător şi subminant al „purităţii” şi unicităţii învăţăturii islamice şi a instiuţiilor temporale şi spaţiale ale acesteia. O lectură sintetizatoare a textelor elaborate de autori din orientarea celor sus-amintiţi este grăitoare în acest sens.

„Unul dintre cele mai nocive produse ale secularismului, spunea Abu Muhammad Al-Maqdisi, este democraţia - care aboleşte supremaţia legii islamice Sharia asupra societăţii. Coranul spune că nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să poruncească, dar democraţia impune dreptul majorităţii de a comanda celorlalţi… Democraţia este fructul stricat şi bastard al secularismului, pentru că acesta din urmă este o şcoală ermetică prin care se urmăreşte ca religia să fie izolată de viaţă şi de instituţiile statale… Democraţia este bazată pe ideea de libertate a religiei, ceea ce înseamnă că o persoană are dreptul să creadă în ceea ce doreşte, după bunul plac individual, chiar dacă aceasta duce la apostazie şi la nesupunere faţă de poruncile lui Dumnezeu unicul… Democraţia se bazează pe libertatea de vorbire şi exprimare, chiar dacă aceasta presupune şi insulta sau blasfemia la adresa Celui de Sus şi a canoanelor şi simbolurilor credinţei… În democraţie nimic nu este sacru şi intangibil, totul poate fi umilit şi înjosit în numele libertăţii de exprimare… Democraţia laică are la bază separarea religiei de politică şi de viaţă. Prin aceasta, religia este redusă la simplul act al rugăciunii şi al ritualului, neavând dreptul să fie prezentă în aspectele politice, economice, sociale… Democraţia pune semnul egalităţii între toţi oamenii, între musulmani şi non-musulmani, între bărbaţi şi femei, între cei educaţi şi cei ignoranţi. Ori, legea lui Dumnezeu nu îi consideră pe toţi oamenii ca fiind egali între ei.” (citat în: Dumitru Chican, Jihad sau drumul spre Djanna, Editura Corint, Bucureşti,  2011, pp.257-258).

În loc de concluzii. Limitele reacţiei

Cititorul va fi observat că în rândurile de faţă au fost folosite referirile la „islamism” şi „islam politic” evitând abordarea mai vastă şi mai complexă a islamului ca religie monoteistă care în 2010 avea, la nivel global, cca. 1,7 miliarde de credincioşi ce nu pot fi consideraţi ca un tot, monolit, omogen, atunci când vorbim de probleme sensibile precum „criza islamului” sau relaţia dintre acesta şi concepte fundamentale precum laicismul, multiculturalismul, comunitarismul, democraţia sau statul modern.

Începând cu data de 7 ianuarie 2015, când a avut loc sângerosul atac la revista pariziană „Charllie Hebdo” şi până la începutul lunii noiembrie 2020, când un atac similar a avut loc în centrul capitalei austriece, Franţa şi continentul european au fost scenă a unor noi atentate letale executate pe un fundal de inspiraţie religios-jihadistă. Reacţia cea mai explicită şi directă a venit, la 2 octombrie a.c., prin deja amintitul discurs rostit de preşedintele Emmanuel Macron în suburbia Les Mureaux-Yvelin. Acesta a marcat un decisiv, dar şi criticat moment de început al unei profunde şi durabile regândiri şi reproblematizări a ierarhiei valorice a asumării şi reformei identitare, precum şi de „reaşezare” şi „restructurare” a relaţiilor din interiorul societăţilor - al celor europene, cu deosebire - în contextul multiculturalismului şi al valorilor tradiţionale şi sacralizate în virtutea unor edicte depăşite de realităţile vremii contemporane. În Franţa, dar nu numai, nu sunt puţine mijloacele de informare în masă care exprimă, la unison, opinii critice la adresa numeroaselor şi repetatelor concesii făcute, de-a lungul anilor, în favoarea islamismului radical.

Citatele din textele teoreticienilor islamizanţi inserate în rândurile de faţă aduc mărturii grăitoare asupra faptului că, în contemporanitatea noastră, lumea se află în faţa unui radicalism islamist puternic tradiţionalist, dificil de penetrat şi contracarat doar prin mijloace ideologice şi reglementări de ordin juridic. Problema la care nu s-au făcut şi, probabil, nu se vor face referiri serioase (adică, netributare apartenenţelor politice sau mercantile ale referenţilor) se regăsește în lipsa dorinţei de dialog sau din diferenţialele care definesc ideea însăşi de dialog. Un mai vechi addagio afirmă că în detaliile oricărei faţete ale existenţei trebuie să fie căutat şi, eventual, alungat, îngerul decăzut. Măsurile tactice aplicate sau anunţate în statele cu democraţii consolidate - interzicerea vălului musulman, închiderea lăcaşurilor şi aşezămintelor cultice şi formativ-educaţionale islamice, pregătirea de teologi guvernamentali care să îi înlocuiască pe predicatorii radicalizaţi - sunt fără îndoială utile, fără a fi în acelaşi timp şi suficiente cât priveşte rezultatele obţinute. Închiderea unor canale de diseminare a radicalizării nu împiedică funcţionarea altora. Cum poate fi considerat, bunăoară, refuzul unui musulman pios de a da mâna cu o femeie - atitudine care, în faţa legii, nu constituie un delict, dar întreţine şi încurajează separatismul şi comunitarismul la marginea societăţii seculare şi public proclamată ca fiind deschisă multiculturalismului.

A nu ţine seama de aceste realităţi şi a nu repara lacunele imputabile instituţiilor statale - marginalizarea, ghetoizarea, inegalitatea de şanse şi demnitate identitară - se dovedeşte a fi o opţiune prea puţin sau deloc productivă. În aceeaşi măsură, a supralicita autoritarismul şi mijloacele represive în detrimentul statului de drept şi al valorilor sale înseamnă a ignora întreaga istorie modernă a lumii arabo-islamice care, să nu uităm, a fost leagăn şi teren de germinare şi diseminare a islamismului radical.

Geografia politică a Occidentului se află într-un moment de răscruce, în care va avea de ales între sanctificarea virtuţilor laicismului şi o viziune holistică a situaţiei, inclusiv prin garantarea particularismelor care nu prejudiciază statului şi societăţii.

Iar aceasta înseamnă, sintetic, identificarea şi crearea unui echilibru stabil între braţul de fier şi înţelegerea non-invazivă a alterităţii într-o lume globală.

____________________________________________________________

[1] În discursul francez şi european, separatismul este înţeles ca atitudine a unei minorităţi de auto-excludere şi auto-marginalizare, tendinţa de a trăi după legile propii, în vreme ce termenul mai vechi de multilateralism se referă, punctual, la fragmentarea societăţii în grupări etno-confesionale opuse şi ireconciliabile.