I

Victoria lui Joe Biden în cursa electorală pentru Casa Albă i-a îndemnat pe unii analiști, politicieni și formatori mediatici de opinie israelieni și palestinieni, în egală măsură, să formuleze întrebări și să elaboreze scenarii și prognoze privind perspectivele ca noua administrație să readucă pe făgașul speranțelor unul dintre dosarele Orientului Mijlociu care, fără a avea o dimensiune geopolitică şi strategică de primă mărime, se regăseşte, prin caracterul său recurent existenţial, politic, moral, uman şi juridic, în întregul narativ al conflictelor incendiind de decenii climatul Mijlociu-Oriental, cu reverberaţii imprevizibile asupra echilibrului între război şi pace pe eşichierul geostrategiei globale. Este vorba, cum lesne poate fi înţeles, de contenciosul palestiniano-israelian, a cărui miză este dată de drepturile legitime ale palestinienilor la a dispune liberi de propriul stat suveran, independent şi durabil.

După mandatul Barack Obama (între 2009-2017), căruia Joseph Biden i-a fost vice-preşedinte, fotoliul prezidenţial de la Casa Albă a fost ocupat de Donald Trump. Politica şi iniţiativele acestuia legate de chestiunea palestiniană au însemnat tot atâtea nefericite răsuciri de cuţit în rana palestiniană care, nevindecată de infirmele Acorduri de la Oslo, din septembrie 1993, a evoluat vertiginos către starea malignă, la aceasta contribuind cu frenezie şi proiectele lui Donald Trump aliniate exclusiv şi univoc la abordările şi interesele israelienilor. Angajamentul politic de mediator neutru a fost înlocuit cu contrariul său, împins până la limita maximală şi chiar dincolo de aceasta. În aceste condiţii, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmud Abbas, a decis să renunţe la rolul de mediator al Statelor Unite în procesul de negocieri cu partea israeliană, decizie asupra căreia, în perioada de tranziţie dintre alegerile prezidenţiale americane şi instalarea oficială a lui Joe Biden în Biroul Oval, preşedintele palestinian a revenit, exprimând disponibilitatea de reîntoarcere la dialog şi la rolul avut de Washington anterior preşedinţiei lui Donald Trump.

Joe Biden și Mahmud Abbas (sursa: Arhiva Associated Press)

 II

La 4 iunie 2009, nou-alesul preşedinte american Barack Obama efectua prima sa vizită într-o ţară arabă şi islamică, destinaţia aleasă pentru a prezenta lumii arabo-islamice un mesaj de concordie şi o mână întinsă fiind capitala egipteană Cairo. În alocuțiunea rostită cu acest prilej, Barack Obama nu a omis să evoce şi spinoasa problemă palestiniană, spunând că „poporul palestinian, musulmani şi creştini, a suferit în căutarea unei patrii a sa şi vreme de decenii a îndurat durerile şi suferinţele dezrădăcinării. (…) Situaţia poporului palestinian este intolerabilă, iar America nu va întoarce spatele aspiraţiilor legitime ale palestinienilor de a trăi în demnitate şi a avea propriul lor stat palestinian (…) Singura soluţie pentru a satisface aspiraţiile părţilor trece prin existenţa a două state în care palestinienii să trăiască în condiţii de securitate şi pace. De aceea voi căuta, personal, o asemenea rezolvare. (citat în: Dumitru Chican: Jihad sau drumul spre Djanna, Ed. Corint, Bucureşti, pp. 266-267).

De la pronunţarea acestor mesaje-angajamente au trecut 11 ani, răstimp în care preşedintelui Obama i-au fost acordaţi, ante-factum, laurii lui Alfred Nobel pentru o pace rămasă în aşteptarea aceluiaşi Godot care nu mai ajunge în gară. Barack Obama a trecut în cronică pentru a-şi scrie memoriile, iar la cârma „America First” a venit miliardarul Donald Trump. În locul celor două state ale predecesorului, Trump a pus o redundantă afacere a secolului, agrementată cu la fel de edulcoratul slogan al „prosperităţii prin pace”, iar locul „unităţii de acţiune arabă comună” a fost luat de serialul acordurilor de normalizare a relaţiilor statale arabo-israeliene, puse sub titlul generic al biblicului patriarh Abraham, prin care vechea şi faimoasa „Iniţiativă arabă (saudită) de pace” din 2002 a fost pusă şi ea în sertarul istoriei: la vremea respectivă, fostul prinţ-moştenitor şi viitor suveran saudit Abdallah II propunea Israelului (şi Liga Arabă susţinea) recunoașterea de către comunitatea arabă a statului Israel, la schimb cu eliberarea teritoriilor arabe aflate sub ocupaţie şi crearea unui stat palestinian în frontierele de dinaintea războiului de şase zile, având capitala în Ierusalimul răsăritean. Nimic din toate acestea nu a devenit faptă. Doar Barack Obama îşi priveşte nostalgic însemnele premiului Nobel, păstrate în galantarul din camera de zi, în vreme ce Donald Trump aşteaptă şi el o râvnită coroniţă din partea lui Alfred Nobel. Liderii de la Ramallah şi din Gaza au protestat cu vehemență împotriva „trădării” săvârşite de Emiratele Arabe Unite, Bahrain şi Sudan, prin acordurile „Abraham” de normalizare a relaţiilor lor cu statul evreu, ignorând două lucruri fundamentale: acela că guvernele din cele trei state arabe au dat asigurări că îşi vor folosi relaţiile directe cu Israelul pentru influenţarea pozitivă a procesului politic de pace şi acela că, în definitiv, relaţiile bilaterale ale statelor sunt o chestiune de suveranitate şi de decizie exclusivă a statelor respective. Spre a nu mai aminti faptul că, în contextul „procesului Madrid-Oslo”, Organizaţia de Eliberare a Palestinei a recunoscut Israelul, fiind ea însăşi recunoscută de Israel ca unică reprezentantă a poporului palestinian. Şi aceasta după ce două importante state arabe – Egiptul, în 1979 şi Iordania, în 1994 – semnaseră cu Israelul primele tratate de „normalizare” şi pace.

Acesta este, privit de pe ţărm, vârful aisbergului palestinian la trecerea în noul an 2021 şi în al treilea deceniu al secolului.

III

Afirmaţia mediatică potrivit căreia, din 20 ianuarie 2021, dosarul conflictului israeliano-palestinian va constitui una dintre priorităţile stringente pe agenda de politică externă a noii administraţii americane riscă să se arate a fi factică, prematură şi neproductivă. În conjuncturile existente şi în lumina experienţei acumulate de toţi actorii implicaţi în acest dosar, importantă şi favorizantă nu mai este atât compresia timpului sau vanitoasa speranţă a încoronării cu frunzele de laur ale suedezului Alfred Nobel, cât strădania de regândire şi reproblematizare dintr-o perspectivă contemporană a însuşi conceptului de negociere şi instrumentalizare a acestuia ca receptacul în care atât palestinienii, cât şi israelienii să adune laolaltă acele elemente care, descătuşate de crusta tabuurilor şi a prejudecăţilor sacralizate, să ofere tinerelor generaţii de palestinieni şi israelieni o înţelegere şi acceptare comună a valorilor unui viitor posibil al coexistenţei în pace şi dreptate egale. Aceasta înseamnă, pe de o parte, efortul de diseminare în societatea şi în mentalul comun israelian a înţelegerii obiective a consecinţelor pe care le generează starea de ocupaţie perpetuă în numele unor postulate care, ne place sau nu, sunt depăşite de spiritul veacului pe care iluminismul şi romantismul l-au identificat prin franțuzescul „mal du siecle”. De partea cealaltă, la nivel individual şi colectiv, palestinienii au nevoie de unitate, de coerenţă politică şi de instrumente decizionale unitare, energice şi capabile să negocieze folosind mijloace elastice temeinic argumentate prin recursul la principiile şi canoanele dreptului internațional. Buna-credință de ambele părți, echilibrul între cuantumul compromisurilor sau distanțarea de impunerea cu orice preţ a propriilor condiţii maximizate sunt tot atât de neproductive ca şi doctrinele radicale precum cele palestiniene ale instituirii statului islamic pe întregul teritoriu al Palestinei istorice, sloganul aruncării evreilor în mare, sau promovarea discursului care descria Palestina drept un „pământ fără oameni pentru oameni fără pământ”.

Generalul în rezervă Benny Gantz, lider al partidului de centru dreapta „Albastru şi Alb”, vicepremier al coaliţiei de guvernare constituită împreună cu formaţiunea „Likud” condusă de premierul activ Benjamin Netanyahu şi posibil prim-ministru, prin rotaţie cu Netanyahu, declara într-un interviu pentru cotidianul londonez de limbă arabă „Al-Sharq Al-Awsat” (Orientul Mijlociu) că „Israelul nu intenţionează să se retragă din zonele ocupate după 1967, dar vrea ca palestinienii să aibă o suprafaţă geografică adecvată (!?-n.n.) care să le permită a duce o viaţă confortabilă… Ierusalimul trebuie să rămână unit, dar va fi loc şi pentru o capitală palestiniană. Este un oraş mare care are locuri sacre pentru noi toţi”. Ori, chintesenţa „cauzei palestiniene” şi a drepturilor legitime revendicate de palestinieni în numele acesteia nu se reduce la o „suprafață geografică adecvată” şi la accesul palestinienilor musulmani şi creştini la locurile sacre din „cetatea sfântă”, ci înseamnă, în primul rând, dreptul palestinienilor la a dispune de propriul stat înţeles ca entitate constiuită dintr-un teritoriu cu frontiere sigure şi recunoscute, titular al suveranităţii şi al unei puteri instituţionale de guvernare a unui popor” (Cf. Le Petit Larousse, Larousse, Paris, 1996, p. 410)

IV

Benjamin Netanyahu și Joe Biden (sursa: www.gettyimages.com)

În ultimele aproape trei decenii, relaţiile bilaterale – pe problemele Orientului Mijlociu – dintre Statele Unite şi Israel au evoluat după o sinusoidă relativ ciclică, cu vârfuri şi scăderi, de la Bill Clinton care şi-a adjudecat realizarea Acordurilor de la Oslo, la mandatul de stagnare al lui George W. Bush, ocupat aproape în exclusivitate cu războaiele din Afghanistan şi Irak, la tensiunile şi umbrele care au învăluit raporturile, mai degrabă personale, dintre președintele Barack Obama şi premierul israelian Benjamin Netanyahu până la gravele dezechilibre induse de administrația Donald Trump în procesul căutării unei soluţii politice în favoarea părţii israeliene – soldate, între altele, cu ruptura produsă prin decizia Autorităţii Palestiniene de a nu mai recunoaşte calitatea Statelor Unite de mediator în conflictul cu statul evreu. Dincolo de disensiunile conjuncturale apărute între Israel şi Casa Albă, protejarea dinamicii tradiţionale a relaţiilor americano-israeliene a constituit tabuul şi linia roşie pe care nici Israelul şi nici liderii americani nu au avut vreodată intenţia să le depăşească.

Pentru palestinieni, venirea lui Joe Biden la Casa Albă este văzută, chiar cu un entuziasm debordant, drept „prăbuşirea trumpismului”, revenirea administraţiei la un echilibru al poziţionărilor americane în relaţiile dintre beligeranţi şi reaprinderea speranţei într-un viitor al negocierilor de pace, inclusiv prin implicarea noii administraţii în temperarea ofensivităţii israeliene şi o abordare mai deschisă faţă de doleanţele şi aşteptările palestinienilor. La 20 decembrie 2020, conducerea Autorităţii Naţionale Palestiniene şi cea a Oranizaţiei de Eliberare a Palestinei anunţau – poate prea devreme – revenirea la relaţiile cu SUA şi la medierea americană. O revenire condiţionată, însă, prin revendicări adresate unui preşedinte încă neinstalat oficial în Biroul Oval. Redeschiderea Biroului de Reprezentare al OEP la Washington, redeschiderea consulatului american în Ierusalimul de Est, reluarea asistenței financiare americane pentru UNRWA (Agenția ONU de Ajutorare a Refugiaților) şi alte instituții palestiniene, încetarea de către Israel a politicii expansionist-teritoriale în Cisiordania, readucerea pe agenda negocierilor a platformei „celor două state” ca unică soluţie a contenciosului sunt doar câteva dintre condiţiile formulate. Şi acestea lansate cu o lună de zile înainte ca Joe Biden să primească investitura şi în momentul în care noul președinte declara explicit că prioritățile sale stringente se referă la probleme globale şi multilaterale (precum relațiile cu China sau reîntoarcerea Americii la Tratatul Climateric de la Paris) sau, pe plan intern, crearea de urgență a unor noi locuri de muncă pentru americani.

Este adevărat că Joe Biden a transmis semnale încurajatoare, afirmând public că „adevărata problemă în dosarul palestinian o constituie regimul de ocupaţie israeliană” şi că „întreruperea distructivă (de către administraţia Trump) a relaţiilor politico-diplomatice cu Autoritatea Naţională Palestiniană şi anularea programelor de asistenţă financiară trebuie să fie corectată şi orientată în direcţia constructivă”. Dar nu trebuie uitat că Joe Biden are relații vechi şi cordiale cu politica şi cu politicienii israelieni – care datează din anii ‘70, când premier în Israel era Golda Meir. Israelul a fost ţara în care, proaspăt investit ca senator din partea statului Delaware, Joe Biden a făcut prima sa vizită în străinătate. Şi tot Joe Biden este cel care, în faţa Senatului, declara că „dacă nu exista un stat Israel, ar fi trebuit ca SUA să-l inventeze pentru a-şi proteja interesele în regiune”.

Joe Biden nu poate să fie privit ca un deus ex machina şi salvatorul providenţial care dispune de soluții miraculoase pentru toate problemele. Astfel încât, pentru deblocarea şi repunerea procesului de pace pe făgașul normal, protagoniștii nu-i pot cere să facă mai mult decât îi îngăduie convingerile, identitatea americană, etica şi statutul. Joe Biden ar putea însă, cu bunăvoința tuturor, să determine sfărâmarea zăvorului care blochează poarta către pacea echitabilă şi durabilă şi – de ce nu? – către laurii lui Alfred Nobel.