În 1992, islamologul şi orientalistul francez Olivier Roy publica, sub titlul „Eşecul islamului politic”, o carte devenită cu rapiditate best-seller, mai ales în cercurile orientalisticii occidentale contrariate de teza, în aparenţă paradoxală, care susţinea că revirimentul şi expansiunea islamismului vor conduce, inevitabil, către eşecul, dacă nu chiar către moartea acestuia. Argumentaţia lui Olivier Roy era construită pe ideea că, dacă islamiştii vor continua să considere Coranul drept Constituţie şi program de guvernanţă politică, conceptul însuşi de islam politic era condamnat la extincţie prin afirmarea ostentativă a unei utopii în totală adversitate cu realităţile şi evoluţiile lumii contemporane.

Primele exercţii ale puterii acaparate de islamul politic în contextul tulbure al „Primăverii arabe” din Tunisia şi Egipt, precum şi ascensiunea abruptă şi violentă a efemerului „Stat Islamic din Siria şi Irak” au fost doar două dintre resorturile care au readus în prim plan discursul despre islamul politic, însoţit de fireasca interogaţie: „A murit islamismul?”.

La aproape 30 de ani de la sentinţa pronunţată de Olivier Roy, rândurile de faţă îşi propun un posibil răspuns, pornind de la peisajul de astăzi al islamismului, cu accent pe spaţiul geopolitic al lumii arabe care a fost principala pepinieră şi solul fertil pentru germinaţia şi dezvoltarea islamului politic, aşa cum se prezintă acesta în manifestările şi nuanţele sale contemporane.

Modul în care este definit termenul de islamism sau islam politic prezintă confuzii şi imprecizii, în măsura în care ne aflăm în faţa unei sintagme care nu constituie, prin ea însăşi, o categorie invariabilă, ci o construcţie aflată sub permanenta ofensivă a unor influenţe exogene care ţin de contextul istoric, politic, naţional, cultural şi cutumiar în care se poate vorbi cu temei despre existenţa fenomenului în discuţie. Tocmai această multitudine de influenţe şi determinanţi externi a impus cercetătorilor – şi impune şi astăzi – ca abordarea să se limiteze, de fapt, la arealul de existenţă şi manifestare a confesiunii musulmane sunnite care constituie zdrobitoarea majoritate a islamului în lumea arabă a Orientului Mijlociu şi nu numai.

Aşa cum a fost instrumentat şi codificat încă de la sfârşitul primului Război Mondial, islamismul lumii arabe a îmbrăcat mai multe forme teoretice şi practice care, de-a lungul evoluţiei lor, au avut în comun atitudinea de contestare atât a sistemului statal şi politic al statelor arabe construite pe ruinele imperiului otoman, cât şi a clericalismului tradiţionalist aliat regimurilor politice şi îndrumat de centre teologice normative, precum Universitatea religioasă „Al-Azhar” din Cairo. Pentru teoreticienii islamismului rigorist, islamul dogmatic trebuia să fie „reformat” şi purificat de influenţele occidentale dar şi de practici apreciate a fi contrarii mesajului mahomedan – cultul sfinţilor, misticismul sufit, coabitarea defensivă cu instituţia statală secularistă şi altele. Autodefinindu-se drept orientare militantistă, adepţii acestei doctrine ţin să dovedească această trăsătură definitorie inclusiv în planul lingvistic, prin autodefinirea lor ca „islamişti” (islamiyyun) şi abia apoi ca „musulmani” (muslimūn).

Progresiv, doctrina islamismului se cristalizează şi se esenţializează în sloganuri lipsite de echivoc cât priveşte obiectivele şi abordările: „islamul trebuie să conducă” toate segmentele vieţii individuale, familiale, comunitare, statale şi instituţionale. Conceptul tradiţonal al Constituţiei ca izvor organic al justiţiei şi moralei este înlocuit de Coran, din care derivă sistemul de drept islamic cunoscut sub numele de Sharia, ş.a.m.d.

Islamismul arab: un monolit cu mai multe chipuri

În mod eronat, mai toate abordările contemporane islamice ale fenomenului islamist, au pornit de la premisa, ridicată la rangul de postulat, potrivit căreia spaţiul islamic – fundamentat în revelaţia profetică şi codificat de jurisprudenţa coranică – constituie un corpus cu morfologie de monolit şi, în consecinţă, nefisurat de nuanţe, de falii şi contradicţii nu de puţine ori ireconciliabile. Este un postulat construit, mai degrabă, pe o temelie emoţională, orgolioasă şi neconfirmată în evoluţia experimentală şi obiectivă. Liantul care defineşte idealurile ideologice şi doctrinare islamice – pe deasupra specificităţilor variabile de la o arie islamică la alta – se regăseşte în aspiraţia către edificarea unei societăţi în care centrul de referinţă este reprezentat de supremaţia absolută a islamului şi a codificărilor sociale şi jurisdicţionale. Acestea derivă din esenţa islamului considerat ca apogeu şi etapă finală holistică a mesajului relevat de sacralitate, prin misionarismul mahomedan a cărui întruchipare temporală şi umană este Coranul. Aceste repere comune ale teologiei şi ideologiei religioase arabo-islamice sunt, însă, supuse unor dezbateri diferenţiate. Dacă pentru unii teoreticieni legea inslamică Sharia este înţeleasă ca un cadru şi o normă comportamentală prioritar etică, alte curente islamiste receptează aceleaşi surse dintr-o perspectivă socio-religioasă, iar o a treia categorie de analişti şi legiuitori fac din jurisprudenţa islamică un fundament exclusivist al construcţiei juridice şi instituţionale în toate sectoarele vieţii asupra cărei Legea acţionează. Dacă se au în vedere multiplele nuanţe existente în ceea ce priveşte interpretarea textelor fondatoare islamice (ijtihād), islamismul actual în lumea arabă prezintă analizei trei mari segmente, delimitate în funcţie de programele, doctrinele şi finalităţile urmărite, diferite între ele şi chiar antagonice: islamul politic sau politizant, curentele islamice salafiste şi islamul jihadist sau militantist.

1. Islamul politic

Este sintagma prin care se identifică acele curente, orientări şi şcoli religioase, filosofice şi teologice al căror numitor comun se regăseşte nu atât în interesul pentru reforma sau reinterpretarea fundamentelor şi clarificarea chestiunilor religioase stricto sensu, ci în instrumentalizarea acestora pentru accesul la pârghiile instituţionale ale puterii, ca etapă pentru reforma statului şi societăţii, în concordanţă cu legea islamică existentă considerată ca unic izvor al puterii şi al reformei morale islamizante a individului, comunităţii şi naţiunii.

Precedată de ample dezbateri în mediile intelectuale arabe ale vremii, apariţia propriu-zisă a „islamului politic” a avut loc în contextul politic creat de prăbuşirea imperiului (califatului) otoman, la sfârşitul primului Război Mondial şi proclamarea, în 1924, a regimului republican în Turcia, context în care învăţătorul egiptean Hassan Al-Banna a pus, în 1928, bazele primei confrerii a islamului politic, sub numele de „Mişcarea Fraţilor Musulmani”. Aceasta avea ca dublu obiectiv impunerea independenţei naţionale şi reconfigurarea statului şi societăţii, după un „model islamic” al cărui crochiu a fost schiţat de Hassan Al-Bana însuşi.

Hassan Al-Banna (1906-1949) (sursa: www.bbc.co.uk)

Ideologia confreriei a cunoscut o rapidă expansiune în lumea arabă, sub forma unui amalgam de mişcări, partide şi organizaţii mai mult sau mai puţin fidele doctrinei lui Al-Banna dar deosebite de aceasta prin obiectivele naţionale şi naţionaliste ale fiecăreia dintre aceste entităţi. Mişcarea palestiniană Hamas, partidul tunisian „Al-Nahda” (Renaşterea), formaţiunile omonime din Siria şi Iordania, „Partidul centrist” (Al-Wasat) din Egipt, „Partidul Reformator” (Islāh) din Yemen sunt doar câteva dintre acestea. Tentativele de preluare prin forţă a puterii în unele state arabe sau eşecul efemerei guvernări a islamului politic, pe fondul „Primăverii arabe” au făcut ca ideologia Frăţiilor Musulmane şi formele organizatorice ale acestora să fie interzise sau catalogate drept „teroriste” în majoritatea statelor arabe, ceea ce nu înseamnă şi dispariţia doctrinară şi programatică a islamului politic care, în condiţii de ilegalitate sau de îngrădire, continuă să activeze sub acelaşi drapel al implementării islamului ca unic factor motrice al musulmanilor din „pământul islamului”. 

2. Islamul salafist

Semantica acestui denominativ a fost şi continuă să fie afectată de imprecizie şi neclaritate în măsura în care salafismul a fost pus, pe nedrept, în relaţie de sinonimie cu islamul militant jihadist. Etimologia acestui termen se regăseşte în substantivul arab salaf, cu forma de plural aslāf, traductibil prin „strămoş”, „predecesor”, „precursor”, „fondator” ca formă generică de identificare a primilor convertiţi la religia predicată de profetul islamului şi consideraţi a fi părinţii întemeietori ai religiei musulmane, în perioada de începuturi a erei islamice a comunităţii arabe şi, progresiv, a „naţiunii” islamice – Umma. Prin prisma acestei precizări, salafismul se defineşte ca un spaţiu al curentelor conservatoare, puternic tradiţionaliste şi promotoare ale rigorismului şi puritanismului religios şi social, în concordanţă cu învăţăturile şi canoanele dogmatice şi teologice, aşa cum au fost acestea codificate de premergătorii din perioada de cristalizare a islamului timpuriu. Proclamat drept religie oficială a Regatului Arabiei Saudite, acest islam salafist mai este cunoscut, în mod curent, şi sub denumirea de „wahhabism”, după numele teologului, lider tribal religios şi războinic, Muhammad Ibn Abd Al-Wahhab (1703-1792), promotor al renaşterii islamului în dimensiunile şi sensurile sale genuine şi care, în 1744, împreună cu familia arabă tribală Al-Saud, din Nejd, în Peninsula Arabică, a fost cofondator al regatului saudit pe temelia impunerii unei ordini politice şi sociale inspirată de rigorismul învăţăturilor tradiţionaliste predicate de Abd Al-Wahhab.

Muhammad Ibn Abd Al-Wahhab (sursa: www.historica.fandom.com)

Profund ostil islamului şiit şi ritului duodeciman iranian, cu deosebire, preocupat nu atât de sfera politicului, cât de asigurarea, din partea acestuia, a libertăţii de manifestare religioasă în sociate, salafismul a înregistrat, în ultimele decenii o dublă tendinţă de radicalizare religioasă cu o dublă coloratură. Și este vorba, pe de o parte de curentul salafismului angajat militant (al-salafiyya al-harakiyya), cu motivaţii critice la adresa unui pretins laxism al regimului faţă de rigorismul religios (desfiinţarea celebrei „poliţii de moravuri” sau legiferarea drepturilor femeii de a fi prezente în viaţa publică, deschiderea cinematografelor şi a teatrelor etc.), în vreme ce o altă orientare auto-intitulată „redeşteptarea” (Al-Sahwa), militează pentru un rigorism religios pietist şi mai accentuat. Departe de a reprezenta o provocare ameninţătoare la adresa regimului, asemenea manifestări se înregistrează, mai ales, în Arabia Saudită şi exprimă o atitudine de rezistenţă la proiectele „moderniste” ale prinţului moştenitor Mohammed Bin Salman, inclusiv prin îngrădirea unor privilegii ale clasei fruntaşilor teologi din societatea autohtonă. 

3. Islamismul jihadist

Spre deosebire de categoriile precedente ale gândirii şi practicii islamiste arabe contemporane, jihadismul islamic prezintă câteva coordonate care îi particularizează identitatea. Doctrinarii acestui curent renunţă la semificaţia fundamentală a jihadului înţeles ca strădanie, efort interior de autoperfecţionare şi aspiraţie pentru ridicarea individului la statutul de om universal (sens codificat ca atare în textul coranic sub apelativul de „Jihadul Mare”). În schimb, aceștia se consacră exclusiv asupra a ceea ce însuşi profetul Muhammad a identificat prin termenul de „Jihadul Mic”, care presupune latura marţială, războiul sacru „pe calea lui Dumnezeu” şi martiriul pentru impunerea globală a „adevăratei credinţe” în lumea temporală şi spaţială.

Deşi, în faza instituţională a fenomenului platforma ideologică a jihadismului a avut un caracter sincretic, care a îmbinat elemente doctrinare ale „Frăţiilor Musulmane”, teoretizate de teologul egiptean Sayyid Qutb (1906-1966), de clericul medieval sirian Ibn Taymiyya (1263-1328) şi idei împrumutate din salafismul wahhabist al sauditului Mohammad Ibn Abd Al-Wahhab, jihadismul s-a distanţat progresiv de fundamentele ideatice, pentru a-şi construi propriul „islam” ultra-radical a cărui esenţă depăşeşte caracterul naţional, pentru ca, prin violenţă extremă, să „purifice” lumea de „necredincioşi” (în speţă civilizaţia occidentală creştină şi evreii dar şi musulmanii care nu se supun „noului islam” militant) şi să edifice califatul global.

Sayyid Qutb (sursa: www.historica.fandom.com)

Despre ascensiunea, faptele şi declinul acestui jihadism transnaţional şi cu veleităţi globaliste a fost produsă o abundentă literatură, astfel încât nu detaliem aici această „saga” brutală şi sângeroasă care, la câţiva ani de la proclamaţiile triumfaliste privind victoria luptei de eradicare a acestui flagel, continuă să se manifeste şi să ameninţe în forme adaptate la realitatea „post-jihadistă” care tinde, încă odată, să acţioneze pentru o nouă renaştere.

  * * *

Neputinţa islamului politic de adaptare la realităţile politico-sociale şi filosofice ale lumii arabe a făcut ca acesta să lunece pe panta unui fundamentalism populist şi conservator. În acelaşi timp, acesta, la rândul său, a încurajat o contraproductivă suprapunere de sensuri între islamul politic doctrinar, pe de o parte, şi supralicitarea violentă şi radicală a acestuia, pe de altă parte, survenită în defavoarea deschiderii către intruziune şi modernitate.

Pe de altă parte, „toamna islamistă” de după „Primăvara arabă” a potenţat faptul fundamental, că islamismul arab a trecut la un proces al mutaţiilor şi re-problematizărilor identitare, de căutare a unor noi paradigme politice, doctrinare şi ideologice în care nu puţine dintre curentele şi entităţile islamiste tradiţionaliste se orientează către o formă inedită a doctrinei social-democrate, ca în cazul partidului tunisian „Al-Nahda” (Renaşterea) sau către platforme în a căror titulatură se regăsaşte ideea de justiţie şi dezvoltare, adică un summum de concepte respinse anterior dar care se diseminează progresiv în discursul islamist – democraţia, drepturile cetăţeneşti şi umane, egalitatea de şanse sau competiţia electorală. Toate acestea nu înseamnă, însă, o disoluţie a islamismului, propovăduită de Oliver Roy, ci sugerează, mai curând, o strădanie de distanţare în raport cu proiectul islamist (social şi statal) către abordări pragmatice şi utilitariste ale rolului islamului politizat în contemporaneitate.

Este, însă, prematur să se proclame, deja, moartea islamismului, aşa cum preconizează programul anti-separatist al gândirii politice franceze exprimată de preşedintele Emmanuel Macron care prefigurează, prea devreme, un islam laic şi având pe creştet efigia republicană a cocoşului galic.