General de brigadă (r) Mircea MÎNDRESCU
18/01/2021 Regiune: Global Tema: Geopolitică și geostrategie„Dreptul, după cum este lumea, este prezent numai între cei egali în putere, în timp ce cei puternici fac ceea ce pot, cei slabi suferă ceea ce trebuie.”
Alternanța dintre război și pace, ca fenomene ciclice care au jalonat istoria societății umane din cele mai vechi timpuri, reprezintă deja un truism. Deosebit de interesant este că statistici care acoperă o perioadă de aproximativ 2500 ani demonstrează că perioadele de război întrec în frecvență perioadele de pace.[1]
Lumea nu este o mare liniștită. Suntem departe de sfârșitul istoriei[2]. În opera sale, Niccolo Machiavelli ajungea la concluzia că puterea, lăcomia, dorința de a domina sunt elementele care caracterizează politica, pe care o definea ca fiind eminamente conflictuală, complet separată, prin implementarea ei, de cerințele moralei, eticii sau religiei.[3] Nu sunt necesare surse de informații extraordinare sau capacitate de analiză de excepție pentru a concluziona că, mutatis mutandis, lumea contemporană este sediul unde asemenea situații și comportamente există din plin.
Sun Tzu afirma că ”arta războiului este de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea care duce spre supraviețuire sau nimicire. Este neapărat să fie studiat temeinic (n.a: domeniul). Războiul este o problemă serioasă: ne temem că oamenii n-ar trebui să meargă la război fără cugetarea pe care acesta o merită.”[4]
Punctul de plecare în alegerea temei prezente, este reprezentat nu doar de îndemnul filozofului-strateg Sun Tzu, ci mai degrabă de argumentul legat de caracterul fundamental al întrebării din titlu și de răspunsul asociat acesteia. Este fundamental să înțelegem corect lumea în care trăim și, ca urmare, esența relațiilor internaționale care guvernează societatea contemporană. Globalizarea a accentuat această nevoie. Odată ce primul pas, înțelegerea, a fost făcut, pot fi prefigurate și măsurile și acțiunile necesare, calibrate situațiilor. Preluând de la Sun Tzu, problematica este vitală pentru stat. Mergând pe această linie, se poate afirma că dezvoltările tehnologice și prognozele privind modificările pe care acestea le vor aduce, accentuează importanța problematicii pentru existența omenirii.
Ce contează în contextul contemporan în care trăim și ce va conta în acel viitor pe care îl construim astăzi, atât în plan material cât și profund uman prin modelarea generației viitoare: forța dreptului sau dreptul forței?
Iată o întrebare care merită un răspuns argumentat, pentru că acesta va contribui la triangularea clară a poziției unde ne găsim ca civilizație, ne va arăta cât de aproape ne aflăm față de modelul declarat. În același timp, prin sublinierea a ceea ce contează în societatea internațională, va orienta eforturile statelor, societăților și comunităților.
Având în vedere că un răspuns comprehensiv nu poate fi construit aici, ceea ce se intenționează este schițarea unui răspuns cât de cât comprehensibil și argumentat la întrebarea din titlu.
Lumea în care trăim nu este un loc prietenos, fiind din ce în ce mai competitivă. Suntem martorii violenței atât pe stradă cât și între state. Manu militari a fost și este prezent în viața noastră. Este evident că rațiunea supremă este interesul individual și că singurul prieten sigur și „gratis” este reprezentat de capacitățile proprii.
În construirea argumentului, am început prin schițarea câtorva elemente privind relațiile internaționale (care în sine sunt un dat, o existența obiectivă, chiar dacă sunt un produs al oamenilor subiectivi) după cum acestea sunt codificate în teoria acestor relații, care este parte a politologiei. S-a simțit nevoia unei sumare descrieri a curentelor realist și idealist, văzute ca fiind opțiunile majore ale gânditorilor în domeniu. Alte câteva școli de gândire importante sunt doar enumerate. Această realitate internațională este câmpul de acțiune al forței dreptului sau al dreptului forței în relațiile internaționale. Urmează o scurtă abordare a conceptului de putere. Acest concept, mai bine spus modul în care puterea este privită, reprezintă unul dintre criteriile fundamentale care așază linii de despărțire între diferitele școli de gândire ale teoriei relațiilor internaționale. Pasul următor este reprezentat de abordarea fenomenului război. Este evident că puterea lui A asupra lui B nu se manifestă, în fapt sau potențial, numai prin violență, inclusiv armată. Războiul (termen care în contextul lucrării de față trebuie privit lato sensu, ca violență armată organizată neimplicând, în mod necesar, prezența unei declarații formale în acest sens) este pe deplin prezent atât în istorie cât și în viața contemporană. Războiul reprezintă una din formele de manifestare a puterii. Formă extremă, adevărat, dar adoptată de unele state sau impusă unora. Dacă această formă există, atunci, a fortiori, își justifică existența și celelalte forme de manifestare a puterii. Din punct de vedere politic, războiul este un mijloc de îndeplinire a obiectivelor politice. El poate fi drept, sau destinat impunerii dreptului, sau poate fi injust. Lucrarea de față va aborda, pe scurt, și conceptul de război drept.
Ideea cu care se concluzionează este că forța va continua să structureze relațiile dintre state și, ca urmare, statele vor gândi politici, strategii și modalități pentru a fi puternice și, mai ales, pentru a părea în acest fel. Această situație va coexista cu așa numită capcana a lui Tucidide[5], care reprezintă o ilustrare, chiar o definire a relațiilor dintre state. Dreptul forței sau forța dreptului? Atitudinea față de dreptul internațional, inclusiv în ceea ce privește utilizarea forței, va depinde de cum este văzut acest drept. Percepția depinde de nivelul în care acesta est văzut ca favorabil îndeplinirii obiectivelor politice proprii sau nu. Acest lucru este deja evident, China transmițând mesaje care spun că sistemul internațional stabilit la sfârșitul Războiului II Mondial, la Bretton Woods și San Francisco, nu este pe placul său. Pe tărâm militar, non alinierea Chinei la concepția actuală a războiului drept este și mai pregnantă dacă se are în vedere cartea scrisă de doi colonei ai Forțelor Aeriene Chineze, Qiao Liang și Wang Xiangsui și intitulată, sugestiv, Război fără restricții.
Jus ad bellum va fi la latitudinea politicienilor (ex: invazia și anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia). Totul va depinde de calculul politic. Ce se câștigă versus la ce cost. Jus in bello, codificat, în principal, în cadrul sistemelor Haga și Geneva, are șanse mai mari în ceea ce privește respectarea regulilor. Acest tip de drept face apel la valori naturale și este mai puțin politizat.
Deci, forța dreptului se va face simțită în Jus in bello și dreptul forței in Jus ad bellum (care, funcție de obiectivele urmărite prin utilizarea forței, rămâne Jus sau poate deveni inJus).
Relațiile internaționale: puțină teorie
În cuvintele lui Henry John Temple, al treilea Viconte Palmerston ”nu avem aliați veșnici și nu avem dușmani pentru totdeauna. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, este datoria noastră să urmărim aceste interese.” [6]
Subiectul utilității și utilizării forței și al păcii și războiului în lumea contemporană este abundent discutat în câmpul teoretic furnizat de politologie (ramura relațiilor internaționale), fiind prezent și pe agenda practicienilor politicii și în mapele cu probleme de rezolvat ale strategilor politico - militari.
Violența colectivă organizată, cu forma ei supremă războiul, prin prezența în cotidian, sau în spectru, a solicitat atenția practicienilor și, apoi, când masa critică necesară a fost atinsă (dată de frecvența existenței și de importanță, prin consecințe) a determinat apariția eforturilor dedicate analizei și sintezei realităților percepute, la început doar empiric. Invitabil, pasul următor a fost făcut generându-se teoria dedicată fenomenului.
Lucrările și dezbaterile generate de problematica relațiilor internaționale s-au coagulat, de-a lungul timpul, în câteva școli de gândire, sau curente principale, care, la rândul lor, au dat naștere, uneori, la variații pe orbitele teoriilor principale.
Pentru adepții școlii realiste, statul este actorul principal în relațiile internaționale. Există o diferență calitativă între politica internă și politica externă a unui stat. Relațiile internaționale sunt sub semnul anarhiei, cauzate de lipsa unui guvern mondial. Se înregistrează o predominanță a politicii de securitate națională (high politics) față de celelalte politici (low politics). Relațiile dintre state sunt dominate de matrici conflictuale, de teamă și rivalitate. Statele caută să își maximizeze securitatea și puterea, cele două configurații fundamentale derivate din acest efort fiind cea a echilibrului puterii, respectiv a hegemoniei. Natura umană este una rea, rapace, marcată de dorința de a domina. Morala are un rol redus în relațiile internaționale și se poate observa rolul instrumental al Dreptului Internațional Public (care servește intereselor marilor puteri). Realiștii constată existența unor legi obiective care guvernează domeniul politicului.[7]
În concepția idealistă, statele pot învăța să trăiască în pace și armonie. Acestea trebuie să descopere interesele comune, având în vedere că există o armonie a intereselor lor. Se apreciază că securitatea colectivă garantează pacea. De asemenea, comerțul liber între națiuni asigură pacea. Renunțarea la diplomația secretă este un aspect pozitiv. Dezmembrarea imperiilor multinaționale și dreptul la autodeterminare al popoarelor sunt benefice pe termen lung pentru întreaga umanitate.[8]
Alte curente teoretice care concluzionează asupra elementelor definitorii ale relațiilor internaționale sunt: curentul liberal – pluralist; teoria marxistă; curentul societății internaționale (școala engleză a relațiilor intenționale); post-modernismul; feminismul; constructivismul. Mai sunt și altele, mai puțin cunoscute. Deși importante, nu se vor face alte referiri la ele în prezenta lucrare.[9]
Puterea: elementul ordonator
În concepția lui Jeff Vail, relațiile de putere sunt definite ca fiind abilitatea unei anumite entități de a influența acțiunile unei alte entități. Se pare că acest tip de relație reprezintă o constantă a lumii, în toate domeniile, lipsa încrederiii depline în afirmarea concluziei (evidențiată prin utilizarea expresiei ”se pare”) venind din limitele cunoașterii actuale.[10] După cum se vede, puterea lui A, măsurată funcție de influența sa asupra lui B, impune concluzia că puterea își face apariția ca urmare a existenței unor relații de interacțiune.
Pentru realiști, puterea reprezintă principalul mijloc prin care se pot îndeplini interesele naționale. Conceptul de putere nu este încremenit în istorie. Acesta prezintă, pe de o parte, stabilitate, dacă este văzut prin prisma efectelor dorite (influența: celălalt să facă ceea ce se cere de la el) dar este, în același timp, și dinamic, când sub lentilă se găsesc mijloacele (forța agricolă, capacitatea demografică, forța industrială, potența financiară, performanțele cibernetice, informatice, de influențare prin mass media etc) care, prin utilizare, sau uneori prin simpla existență/prezență (Royal Navy era privită ca fiind a force in being), să conducă la determinarea celuilalt de a face cum se dorește.
Însumând criteriile oferite de mai mulți autori clasici (Morgenthau, R. Aron, N. Spykman și alții) se poate conglomera următorul portofoliu de criterii care definesc, contribuie și măsoară forța, și, prin asta, statura unui stat în relațiile internaționale: populația (evoluția demografică, structura pe vârste, nivelul de educație etc); puterea militară proprie și a aliaților; teritoriu (mărime și detalii de relief și planimetrie); industrie (mai ales tehnologiile de vârf); economia; resursele de energie; coeziunea social – economică; moralul național; calitatea leadership-ului și guvernării; organizarea internă; calitatea diplomației; voința colectivă a populației; liantul ideologic/ civic; prestigiul în cadrul comunității internaționale; gradul de control și influență în contextul activității organizațiilor internaționale (setting the agenda and gathering the votes).[11]
Războiul și pacea: rezultate și mijloace ale puterii
“S-ar putea să nu fii interesat de război dar războiul este interesat de tine”
Leon Trotsky
Există două concepții principale despre război în istorie. Oamenii pot fi clasificați fie ca optimiști, fie ca pesimiști. Etichetarea alternativă așează în contrast idealiștii cu realiștii sau pe cei care cred în progres cu scepticii. Optimiștii/ idealiștii cred în progres. În contextul istoriei, acest lucru înseamnă progresul către eventuala abolire, sau, cel puțin, cea mai puternică ameliorare, a războiului. În contrast, realiștii/ pesimiștii cred în constanță și în continuitate, în existența provocărilor internaționale și a răspunsurilor la aceste provocări ale liderilor politici și statali. Pesimistul-realist nu este convins că istoria omenirii va produce orice altceva decât o repetare a istoriei trecute, deși în contexte diferite. Optimistul-idealist susține că rasa umană se îmbunătățește din punct de vedere al comportamentului strategic, aspect care are la bază învățarea din greșelile din trecut.[12]
În opiniile multor autori, realismul este, la origine, o transpunere în teorie a vestitei politici Realpolitik folosită de Otto Eduard Leopold von Bismarck. Bismark, fost prim-ministru al Prusiei, a fost principalul artizan al creării Imperiului German, în 1871, devenind, apoi, primul cancelar al acestuia. El a avut o contribuție extraordinară la edificarea Europei în a doua jumătate a secolului 19, fiind cunoscut drept Cancelarul de fier.[13] În atingerea obiectivelor sale privind Germania în arena internațională, Bismarck a folosit fără scrupule războiul și pacea, mergând pe linia celor declarate în fața Landtag-ului, la 29 septembrie 1862, unde și-a exprimat regretul vis-a-vis de ostilitatea deputaților față de aprobarea bugetului militar. A doua zi, la o ședință a unui comitet bugetar, Bismarck a descris și mai bine viziunea sa politică, afirmând:
”Poziția Prusiei în Germania nu va fi determinată de liberalismul ei, ci de puterea sa ... Prusia trebuie să-și concentreze forța și să o păstreze pentru momentul favorabil, care a venit și a dispărut de mai multe ori. De la tratatele de la Viena, frontierele noastre au fost prost concepute pentru un corp sănătos politic. Nu prin discursuri și decizii majoritare se vor decide marile întrebări ale zilei - aceasta a fost marea greșeală din 1848 și 1849 - ci prin fier și sânge.”[14]
Războiul și pacea sunt subiecte centrale ale acelei ramuri a științei politice care studiază relațiile internaționale. Din păcate, în opinia lui Colin Gray[15], în pofida aprecierii oficiale acordate problematicii războiului și păcii, se pare că studenții la studii strategice știu prea puțină istorie, în timp ce studenții la istorie și relații internaționale sunt înclinați să ignore sau să nu realizeze pe deplin dimensiunea strategică a subiectelor lor.[16]
Războiul și frica de război au fost, de departe, cei mai puternici factori care au modelat cursul relațiilor internaționale în ultimele două secole.[17]Istoria relațiilor internaționale din această perioadă se pretează ușor la înțelegere în cadrul oferit de strategia politică și militară. Perspectiva strategică nu explică totul, dar surprinde curenții majori de schimbare și continuitate, această perspectivă asigurând o unitate de interpretare și oferind cea mai convingătoare explicație a ceea ce s-a petrecut sau a ceea ce nu s-a întâmplat, de ce și cu ce consecințe. În opinia unor autori, războiul a creat lumea modernă prezentă mai mult decât orice altă influență.[18]
Această afirmație necesită prezența unui amendament, și anume că, înainte de a fi remodelată, lumea modernă a fost desființată de mai multe ori prin războaie. John Boyd ar defini procesul ca având două faze: distrugere și creație.[19] Fiecare dintre marile conflicte dintre anii 1792–1815, 1914–18, 1939–45 și 1947–89 a avut efecte transformatoare fundamentale asupra relațiilor internaționale.[20]
Geoffrey Perret[21] ne spune că „Începând cu 1775, nicio națiune de pe Pământ nu a avut la fel de multă experiență în război ca Statele Unite: nouă războaie majore în nouă generații”. El avertizează că statele sunt făcute și desfăcute prin decizii strategice variate, printre care și cele care conduc la o pregătire excesivă a apărării (care conduce de multe ori la apariția Dilemei Securității[22]) sau la purtarea de războaie.[23]
Aproape toate țările au fost create în urma unui proces de violență de mai mare sau mai mică amploare. Există câteva excepții, dar sunt atât de minore încât demonstrează autoritatea regulii generale. Deci, oamenii recurg la violență individuală și organizată (acest eseu are în vedere violența organizată, de timp armat/ militar, adoptată de organizații de tip statal sau echivalent) pentru a-și atinge obiectivele. Este suficient să răsfoiești paginile istoriei sau ale ziarelor actuale. Dar de ce?
Tucidide (490 – 390 î.Hr), în a sa Istorie a Războiului Peloponeziac (desfășurat între Atena, alături de aliații ei, și Sparta, alături de aliații acesteia, în cea de a doua jumătate a secolului 5 î. Hr.), afirma că relațiile dintre entitățile politico – militare (cetăți sau state, conform timpurilor în care a trăit) sunt inerent conflictuale. Într-un pasaj al istoriei sale, care ar putea fi denumit ca proto–realist (în sensul că premerge realismul clasic prin descrierea pe care o face), Tucidide afirmă că actorii relațiilor internaționale sunt inegali ca putere și că cei puternici vor face mereu ce vor, urmând ca cei slabi să sufere și să se adapteze.[24] Privind la lumea în care trăia și la conflictul inter-grec pe care l-a istorisit, Tucidide concluzionează că oamenii luptă din motive de teamă, onoare și interes.[25] Vedem aici, ca motive ce provoacă conflictul, atât emoții (onoare, teamă) cât și nevoi (interes).
Sun Tzu recunoaște războiul ca fiind o necesitate politică. Pe de altă parte, el susține echilibrarea conduitei militare violente din considerații umanitare, conform virtuților confucianiste (în special ren = bunăvoința și yi = neprihănirea). El pledează astfel pentru reținere și reguli, atât în inițierea războiului (jus ad bellum), cât și în conducerea acestuia (jus in bello). Conform gândirii sale, apogeul excelenței militare este reprezentat de știința de a învinge inamicul fără utilizarea violenței. Se poate aprecia că această abordare nu este doar utilitaristă, ci se bazează și pe considerații morale, aspect care este evident în regula sa privind tratarea prizonierilor de război cu demnitate. Sun Tzu opinează că o armată care se întoarce acasă sau soldații care fug nu trebuie să facă obiectul unui atac. Astfel de păreri erau radical opuse ortodoxiei militare a vremii. Prizonierii nu erau considerați demni de încredere pentru a fi încorporați în armata proprie și, ca urmare, era mai prudent să fie eliminați pentru a se maximiza șansele de succes în viitoarele operațiuni. Principiile susținute de Sun Tzu în ciuda faptului că erau, în conformitate cu preceptele vremii, dezavantajoase din punct de vedere operațional, au fost promovate de acesta pentru că se întemeiau pe necesitatea superioară de a păstra viața umană. Mai mult de două milenii mai târziu, astfel de principii sunt reflectate în Convențiile de la Geneva și Haga și în protocoalele lor suplimentare.[26]
Machiavelli apreciază că sunt de neevitat conflictele între oameni și între entitățile colective, deoarece setea de putere sau dorința de dominare a conducătorilor, combinația de putere (simbolul leului) și viclenie (simbolul vulpii) conduc, în final, la violența colectivă.[27]
Scrierile de la începutul secolului al XIX-lea ale generalului și gânditorului militar prusac Carl von Clausewitz provoacă entuziasm și dezaprobare în egală măsură. Printre susținătorii lui Clausewitz se numără cei care consideră opera sa seminală (chiar dacă nu a fost finalizată de autor), ”Despre Război” ca fiind o piatră de hotar în filozofia politică occidentală. La sfârșitul anului 1970, filosoful englez Philip Windsor a descris-o ca fiind „singura lucrare de talie filosofică despre război în perioada modernă”. Bernard Brodie, într-un eseu introductiv la una dintre edițiile operei clausewitzene, scria că aceasta „...nu este pur și simplu cea mai mare, ci singura carte cu adevărat grozavă despre război”. Înainte de a-și schimba opinia despre Clausewitz, într-un mod care ar putea fi apreciat ca fiind radical, Martin Van Creveld a descris cartea ca fiind „comoara eternă a spiritului uman”. Mai recent, profesorul de politologie și strategie Colin Grey a preluat cauza lui Clausewitz, descriind opera acestuia ca fiind „etalonul de aur pentru teoria strategică generală”, apreciind ideile autorului ca „ineluctabile intelectual”.[28]
Prima perspectivă de cercetat este dictonul clausewitzian asupra legăturii indisolubile dintre politică și război. Generalul prusac insistă asupra faptului că „singura sursă a războiului este politica” și că „războiul este pur și simplu o continuare a relațiilor politice, cu ajutorul altor mijloace”, apoi susține că „politica transformă elementul covârșitor distructiv al războiului într-un simplu instrument” și că „dacă războiul face parte din politică, politica îi va determina caracterul”[29]
Războiul este un comportament politic care folosește forța. În istoria strategică, politica este suverană. În anii 1790, ca și astăzi, istoria s-a mișcat în ritmul pasiunilor și calculelor politice.[30]
În ceea ce privește forța militară ca mijloc politic, strategia este puntea dintre puterea militară și scopul politic.[31] Ordinea de precădere, de sus în jos, este: obiectiv politic – strategie politică – strategie politico-militară – strategie militară națională.
Războiul este prezent și în scrierile lui Hobbes. În concepția acestuia, spectrul războiului cotidian a dominat viața oamenilor înainte de formarea statelor. Formarea acestora din urmă a condus la pace internă (pe baza unui contract social intern) dar, pe plan extern, domnește anarhia. Această stare permite și facilitează apariția războiului, împiedicând stabilirea unei păci durabile.[32]
La rândul său, J.J. Rousseau asociază anarhia existentă între statele suverane cu conflictul inexorabil dintre ele.
Morgenthau, Aron, Waltz și Mearsheimer văd, la rândul lor, lumea ca fiind anarhică, dominată de lupta pentru supremație[33], unde, la sfârșit, ceea ce contează este autodeterminarea (self-help-ul) și unde războiul, ca mijloc de reglementare a unor relații între entități și state este posibil și, ca urmare, probabil.
Deci, războiul s-a constituit mereu într-o opțiune politică care a fost la dispoziția politicienilor.
Pe de altă parte, s-a dovedit că este mai facil să se afirme teoretic că războiul este un instrument politic, în comparație cu dificultățile și nesiguranța care acompaniază utilizarea în practică - cu eficacitate și eficiența - a acestui mijloc, astfel încât obiectivele politice planificate a fi îndeplinite să fie, în final, atinse. Istoria relațiilor internaționale este plină de exemple de războaie purtate în moduri autodistructive din punct de vedere politic, dacă nu militar.[34]
Războiul este un concept legal (în anumite condiții), o instituție socială, o idee complexă care îmbrățișează relația totală dintre beligeranți. Pe de altă parte, în sens operațional, în dimensiunea sa militară, războiul se referă la desfășurarea efectivă a operațiunilor și acțiunilor. Războiul poartă ștampila caracteristică, chiar definitorie, a violenței, dar cu toate acestea, statele și alte comunități politice apelează la război pentru a-și urmări interesele.
Cele două concepte (războiul ca mijloc politic și războiul ca acțiuni militare) sunt esențial diferite, aspect clar delimitat dacă analizăm istoria. George Washington nu a dovedit că este un comandant militar genial pe parcursul Războiului de Independență American (văzut ca ansamblu de acțiuni militare). În schimb, a fost cu adevărat remarcabil în ceea ce privește purtarea războiului (ca instrument politic). Istoria înregistrează un verdict în favoarea Revoluției Americane, ceea ce face ca punctul să fie clar. Ca exemplu revers, Clausewitz a susținut că Napoleon era „Dumnezeul războiului”, dar ar fi mai exact să subliniem că Împăratul a fost un zeul al războiului văzut ca acțiuni militare. În ceea ce privește războiul ca instrument politic, odată cu trecerea timpului, succesele sale de pe câmpul de luptă nu au dus la victorii suficient de decisive din punct de vedere politic, care să pună bazele unei păci care să dureze.[35]
Următoarea temă este dependența războiului de societate. Războiul este o instituție socială și este purtat de societăți, nu numai de state. Datorită multitudinii tipologice și contextuale a războiului, acesta nu are nimic asemănător unui impact social standard pentru toți. Al Doilea Război Mondial a fost literalmente o luptă totală pentru Germania, Uniunea Sovietică și Marea Britanie. A fost un conflict care a necesitat mobilizarea completă a resurselor acelor țări.[36] Pentru alte țări, conflictul mondial a fost mai puțin distrugător, urmând ca, pentru unele, acest conflict să se constituie în oportunitate de dezvoltare.
Conceptul de război drept
Teoria războiului drept are o istorie lungă. Nereferindu-ne, pentru moment, la Biblie, Aristotel sau Cicero, putem spune că Sfântul Augustin și apoi Sfântul Toma de Aquino au fost primii care au pus bazele teoriei războiului drept, care ia în discuție nu numai justificarea războiului, ci și tipurile de comportament care trebuie adoptate în astfel de circumstanțe. Argumentele Sfântului Toma de Aquino vor deveni un model pentru scolastici și avocați.[37] Acest tip de preocupare își avea sorgintea în faptul că, pe de o parte, ororile războiului erau evidente dar, pe de altă parte, acesta era văzut ca necesar în anumite condiții. De unde efortul intelectual de a-l face mai uman și, prin asta, utilizabil.
Din punct de cronologic, catalogarea războaielor în drepte sau nedrepte nu începe cu Sfântul Augustin sau Toma de Aquino, analiza motivelor care au dus sau duc la declanșarea războaielor fiind o preocupare care atinge începuturile civilizației umane. Preocupări asemănătoare interogațiilor creștine de tip augustian au fost identificate și în Egiptul antic, în China confucianistă, în India - unde, în cuprinsul Mahabharatei, este identificabilă idea războiului drept.
Aristotel a fost cel care a introdus ideea de război drept în lumea elenă, acesta văzând războiul ca pe o ultimă opțiune, care prevedea, ca regulă generală, utilizarea acelor mijloace și procedee care să nu pună în imposibilitate restabilirea păcii. Concepția aristoteliană este de interes nu doar prin primordialitatea ei în lumea elenă, ci și prin faptul că celebrul filozof din Stagira includea în rândul războaielor drepte nu numai pe acelea ale căror scopuri fundamentale vizau ”evitarea de a deveni sclavi ai altora”, ci și pe cele care aveau drept obiectiv punerea în situație de sclavie a acelora care erau ”sclavi naturali”[38]. Această incluziune, astăzi de neconceput, este încă o dovadă că războiul, ca fenomen psiho-social complex era și este condus conform cu standardele vremurilor, inclusiv în ceea ce privește morala.
Teoria privind războiul drept are în sfera sa de analiză problematica privind motivele pentru care un război este declanșat și purtat, fiind definit prin prisma furnizată de două domenii de analiză. Pe de o parte, se are în vedere un aspect eminamente teoretic - care se concentrează pe justificarea, din punct de vedere etic, atât a motivelor care privesc declanșarea războiului cât și a formelor și modalităților de materializare a acțiunilor care se nasc și se desfășoară pe parcursul acestuia. Pe de altă parte, este vorba de aspectul eminamente istoric, așa numita ”tradiție privind războiul drept” - care are în vedere diferitele reguli sau seturi de norme sau reguli care au apărut sau guvernat desfășurarea războiului sau a conflictelor militare de-a lungul istoriei. Cele mai cunoscute seturi de astfel de reguli sunt cele încapsulate în convențiile și protocoalele de la de Geneva și Haga.
Jus ad bellum și Jus in bello
Teoria războiului drept se particularizează în două domenii subsumate, guvernate fiecare de seturile lor de criterii. Primul domeniu, Jus ad bellum, vizează, în principal, motivele pentru care războiul este declanșat. Al doilea domeniu, Jus in bello, are sub lupă modalitatea în care războiul este condus, modul în care operațiunile militare sunt planificare și desfășurate. Relativ recent, au apărut autori care propun introducere unui nou domeniu denumit Jus post bellum. Evident, acest nou domeniu a apărut din necesitatea de a face trecerea în condiții de legalitate (lato sensu), de la condițiile de ostilitate la cele de pace și normalitate. Există autori care propun trecerea dincolo de post bellum, așezând pe masa discuțiilor termeni precum Jus ex bello[39] sau Jus terminatio.[40]
Dacă ar fi să generalizăm, printr-un fel de rotunjire ideatică, am putea afirma că primul domeniu este gestionat cu precădere de politicieni, al doilea, datorită caracterului operațional pregnant, fiind mai ales apanajul specialiștilor în planificare și conducerea operațiunilor strategice, operative și tactice, în marea lor parte militari sau cu pregătire militară.
Primul domeniu are în vedere îndeplinirea obiectivelor politice cu ajutorul forței militare distructive sau pacificatoare (impunerea păcii, menținerea păcii și toate formele asociate acestora două), în timp ce al doilea domeniu gestionează modalitatea prin care forța militară este utilizată pentru îndeplinirea obiectivelor operaționale/ militare la toate nivelurile (strategic, operativ, tactic). Îndeplinirea paletei obiectivelor strategice asigură îndeplinirea obiectivelor politice.
În continuare, vor fi evidențiate câteva elemente privind Jus ad bellum, problematica care vizează aspectele legate de Jus in bello urmând a fi abordată cu altă ocazie. Se va sublinia doar că, în ceea ce privește Jus in bello, scopul declarat este asigurarea respectării principiilor morale care guvernează acțiunile individuale sau colective, pornind de la o viziune etică asupra interacțiunilor umane.[41]
Jus ad bellum are în vedere utilizarea forței militare, mai ales de factură violentă, pentru îndeplinirea obiectivelor politice.
În spațiul ideatic clasic, care guvernează teoria aferentă acestui concept, sunt consacrate o serie de criterii, care sunt întrebări și în același timp condiții a căror îndeplinire, sau neîndeplinire, conduce la etichetarea războiului ca fiind unul just/drept sau injust/nedrept, criteriile fiind formulate conform regulilor și cutumelor societății care le emană, de unde se trage concluzia că ele au evoluat de-a lungul timpului. Se poate spune că aceste criterii conțin o parte statică, care s-a dovedit a fi inamovibilă, alături de o parte dinamică, în mișcare, transformare. Ele vin din trecut, guvernează prezentul și, prin asta, modelează viitorul. Îndeplinirea acestor criterii determină societatea să considere războiul drept. Ele furnizează temelia, fundamentul acțiunilor, prin aceea că generează și mențin un moral ridicat, condiție esențială pentru atingerea acelui nivel de hotărâre, rezistență și reziliență necesar acceptării suferințelor și distrugerilor inerente unui conflict violent.[42] Nu există o concepție monolit privind numărul și definirea criteriilor definitorii, cu toate că, în esență, culturile/ civilizațiile privesc în mod unitar problematica. Ocazional, apar deosebiri, în sensul că anumiți autori favorizează criterii mai vast construire, mai generale, în contrast cu alți autori care sunt adepții unei segregări mai accentuate a acestora.
Prima condiție este aceea a ”cauzei drepte”.[43] Aceasta condiție este cea mai importantă atunci când se au în vedere consecințele asupra moralului național. Ea oferă, sau nu, ceea ce anglo-saxonii numesc ”the moral high ground”. Cauza dreaptă poate genera energii extraordinare sau poate eroda capacitatea strategică a unei națiuni până la implozie. În acest sens, un exemplu clasic este cel al angajării americane în Vietnam, în deceniul 7 al secolului trecut. În pofida victoriilor militare continue și a pierderilor majore produse adversarului, eșafodajul strategic american s-a șubrezit continuu și, în cele din urmă, s-a năruit din cauză că națiunea americană nu a crezut în justețea motivelor intervenției SUA în teatrul vietnamez și, mai larg, în cel indo-chinez.
Un alt criteriu care consolidează ideea de război drept se referă la faptul că injustețea suferită de partea care recurge la forță trebuie să fie mai mare decât cea suferită de adversar. Deci, după cum se vede, acțiunea devine cu atât mai dreaptă, mai justă, cu cât dezechilibrul ”suferințelor” este mai accentuat.[44]
O altă condiție care trebuie îndeplinită este aceea care cere ca numai autoritățile publice recunoscute ca având acest drept pot recurge la război.[45]
Un alt criteriu este cel care supune analizei esența intenției urmărite prin război.[46] Nu este suficientă justețea cauzei (cum ar fi apărarea ca urmare a unui atac), o importanță fundamentală având și intenția, scopul practic urmărit prin acțiunea declanșată. Este evident că cele două criterii sunt într-o interrelație și interdependență. Acest criteriu este extrem de apropriat de cel al proporționalității.
Interesantă este introducerea probabilității succesului ca și criteriu care contribuie la Jus ad bellum.[47] Acest criteriu are în vedere concordanța dintre nivelul probabilității atingerii obiectivele propuse și costurile aferente inevitabile. Cu alte cuvinte, o probabilitate scăzută de atingere a obiectivelor propuse și/ sau un cost disproporționat în comparație cu câștigurile politice avute în vedere conduc la neîncadrarea războiului în panoplia celor drepte.
Penultimul criteriu prezent în acest model este cel care prevede că războiul trebuie să fie ultima ratio, ultima calea de urmat atunci când toate celelalte modalități s-au dovedit a fi inefective sau ineficiente.
Ultimul criteriu, dar nu și cel din urmă, este cel care are în vedere proporționalitatea beneficiilor și a eventualelor câștiguri politice cu consecințele negative și costurile recurgerii la forță.
Viitorul: îl trăim deja?
În partea finală a cărții sale dedicate viitorului războiului (The Future of War), Lawrence Freedman concluzionează că războiul ca fenomen, ca politică și acțiune are, din păcate, viitor. Mai mult, în pofida unor posibile începuturi modeste (în ceea ce privește dezvoltarea, scopurile și efectele distructive), dimensiunile acestuia pot crește ajungând la forma clasică a acestuia (în sens clausewitzian).[48] În condițiile existenței armamentului de distrugere în masă, o astfel de perspectivă este un scenariu de coșmar, o asemenea dezvoltare putând conduce la o catastrofă planetară.
Violența internațională, cu acea particularizare a sa numită război, nu va dispărea, continuând să se constituie, ca mereu în istoria de până acum, într-un instrument de o factura aparte, special, la dispoziția clasei politice. Statele mici nu se pot opune acestei realități, iar statele mari nu vor să renunțe la acest mijloc politic, care le avantajează prin faptul că sunt în posesia atuului necesar: forța.
Ca urmare, pentru perioada de timp practic previzibilă se pare că singura variantă, singura soluție la dispoziție, este de a face eforturi pentru reglementarea fenomenului război astfel încât să impunem forța dreptului în interiorul dreptului forței.
Forța va continua să structureze relațiile dintre state și, ca urmare, statele vor gândi politici, strategii și modalități pentru a fi puternice și, mai ales, pentru a proiecta o asemenea imagine. Forța unui stat, care în realitatea relațiilor internaționale ordonează eșichierul internațional, nu se referă numai la forța militară. Forța unui stat rezultă din însumarea paralelogramică a tuturor capabilităților acelui stat, nu numai de natură materială (potențialul științific și tehnologic fiind inclus aici) dar și ideatice. Competiția internațională va fi acerbă, incluzând formatul tucididetian.
Dreptul forței sau forța dreptului?
Atitudinea față de dreptul internațional, inclusiv în ce privește utilizarea forței, va depinde de forța actorului internațional și de modul în care acesta vede acest drept. Istoria arată că forța dreptului a fost favorizată și postulată în măsura în care regulile acelui drept au convenit. Când acele reguli și-au încetat determinarea favorabilă s-a trecut la eforturi de schimbare a lor sau, la nevoie, au fost încălcate flagrant.
Lumea de astăzi și orizontul către care aceasta pare să fie orientată în prezent nu conduc la concluzia că vor apărea schimbări fundamentale.
„Dreptul, după cum este lumea, este prezent numai între cei egali în putere, în timp ce cei puternici fac ceea ce pot, cei slabi suferă ceea ce trebuie”.[49]
Tucidide, Istoria războiului peloponeziac
BIBLIOGRAFIE
_____________________________________________________________
[1] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 135
[2] Aluzie la celebra frază a lui Francis Fukuyama.
[3] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 17
[4] Sun Tzu, ”Arta Războiului”, Editura Antet, 1999, pg.7
[5] Termenul a fost inventat de politologul american Graham T. Allison într-un articol din 2012 pentru Financial Times și este bazat pe un citat al istoricului atenian antic Tucidide, care a afirmat, în Istoria războiului peloponeziac, că „apariția Atenei și teama pe care aceasta a insuflat-o în Sparta au făcut ca războiul să fie inevitabil”
[6] TOP 10 QUOTES BY HENRY JOHN TEMPLE, 3RD VISCOUNT PALMERSTON | A-Z Quotes la https:www.azquotes.com
[7] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 19
[8] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 19
[9] Ibidem
[10] Jeff Vail, ”A Theory of Power”, iUniverse, Inc, 2004, pg. 4.
[11] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 77
[12] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg 264
[13] "Realpolitik" with Cabour and Bismark - Nationalist Movements and Unification of Italy and Germany (weebly.com), https:// folmerpriject1.weebly.com/ realpolitik-with-cabour-and-bismark.html
[14] https://www.age-of-the-sage.org/quotations/bismarck_blood_iron.htm
[15] Colin Gray (1943 – 2020) a fost profesor de relații internaționale și studii strategice la Universitatea din Reading, Marea Britanie. De asemenea, acesta a predat și la universitățile din Hull, Lancaster, York, Toronto și British Columbia. A publicat peste 30 de volume.
[16] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg.1
[17] Ibidem
[18] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg. 1
[19] John Richard Boyd (23 ianuarie 1927 - 9 martie 1997) a fost pilot de vânătoare al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite și consultant la Pentagon în a doua jumătate a secolului XX. Teoriile sale au fost extrem de influente în planurile și strategiile militare, sportive, de afaceri și de rezolvare a litigiilor.
[20] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg. 2
[21] Geoffrey Perret este un autor englez care scrie despre istoria americană. Opera sa se concentrează în primul rând pe dinamica politică care influențează deciziile militare strategice și tactice, precum și pe teme politice mai largi. A publicat peste treisprezece cărți care tratează o varietate de subiecte.
[22] Dilemă de securitate, în științe politice, o situație în care acțiunile întreprinse de un stat pentru a-și crește propria securitate provoacă reacții în alte state, care la rândul lor duc la o scădere, mai degrabă, decât la o creștere a securității statului care a adoptat inițial măsurile. Cf https:// www.britannica.com/topic/security-dilemma
[23] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg. 2
[24] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg. 142
[25] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History” pg.276
[26] Sun Tzu’s Art of War and the First Principles of International Humanitarian Law – Cambridge International Law Journal (cilj.co.uk)
[27] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg. 142
[28] Paul Cornish ” Clausewitz and the Ethics of Armed Force: Five Propositions”, doi:10.1080.15027570310000676 (clausewitz.com) la www.clausewitz.com/readings/C/ornish.pdf
[29] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg.22
[30] Idem, pg.6
[31] Ibidem
[32] Șerban Filip Cioculescu ”Introducere în teoria relațiilor internaționale”, Editura Militară, 2007, pg 142
[33] Idem, pg 144
[34] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History”, pg.6
[35] Colin S. Gray ”War, Peace and International Relations An Introduction to Strategic History” pg.7
[36] Idem, pg.8
[37]Bertrand Lemennicier ”Classical Just War Theory: a Critical View”, la www.Justwartheoryanditscritics3042003.pdf, pg.2
[38] Just war theory - Wikipedia
[39] https:// www.fb03.uni-frankfurt.de/57754285/Two_Doctrines_of_Jus_Ex_Bello.pdf
[40] https:// www.journals.uchicago.edu/doi/10.1086/679559
[42] Napoleon: ”În război, trei sferturi se referă la caracterul personal și relațiile dintre oameni; numărul și cantitatea materialelor produc restul rămas”, la https://shannonselin.com/2014/08/10-napoleon-bonaparte-quotes-context
[43] Summary of Just War Theory | Reason and Meaning la https://reasonandmeaning.com
[44] Summary of Just War Theory | Reason and Meaning la https://reasonandmeaning.com
[45] Ibidem
[46] Ibidem
[47] Ibidem
[48] Lawrence Freedman, ”The Future of War a History”, Penguin Books, 2018, pg 286
[49] Thucydides Quotes (Author of History of the Peloponnesian War) (goodreads.com) la https://www.goodreads.com
© Copyright 2024 Ingepo Consulting SRL.
Toate drepturile sunt rezervate.
ISSN: 1843-701X
Conditii de publicare Termeni şi CondiţiiSite-ul şi buletinul sunt disponibile pentru publicitate. Pentru detalii vă rugăm să ne contactaţi.
Open in English