Anul 1918, din primăvară până-n iarnă, a fost pentru români un an de acțiune politică majoră. La timpul respectiv românii trăiau în trei state – Regatul României, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rusiei, exemplu clasic de națiune divizată. Tânărul stat român, trecut prin faza Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, prin alegerea la Iași (5 ianuarie 1859) și București (24 ianuarie 1859) a unui singur domn, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, dovedește că are o elită intelectuală capabilă de acțiune politică în interes național. Situat pe cursul Dunării, statul român s-a format și datorită unui interes european la Dunăre și Marea Neagră, pentru a fi un garant al libertății navigației prin Gurile Dunării – aspecte prevăzute expres în Tratatul de pace de la Paris din 1856, de după Războiul Crimeii (1853-1856). Chiar dacă a rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, prin prevederile acestui Tratat, statul român a ieșit de sub garanția exclusivă a Rusiei și a intrat sub garanția celor șapte puteri europene semnatare – Anglia, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia și Imperiul Sultanilor. În cei șapte ani de domnie, Alexandru Ioan I reușește să unească efectiv cele două principate românești și să pună bazele României moderne. Noul stat român va deveni un pol de atracție pentru românii din Imperiul Habsburgic – din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și din Bucovina, dar și din Imperiul Rusiei – din Basarabia. Românii din afara României vor avea de acum înainte cu cine să se unească. Evenimentele din 1866 – răsturnarea lui Alexandru Ioan I și înlocuirea acestuia cu un principe străin, din dinastia de Hohenzolern-Sigmaringen, în persoana lui Carol I – au fost primite de elitele intelectuale românești din afara României ca o etapă de consolidare a statului român spre care aspirau. Schimbarea de statut a României prin obținerea independenței față de Imperiul Otoman, pe câmpurile de luptă din Bulgaria, în urma războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878, recunoașterea internațională ca stat independent și suveran prin Congresul de la Berlin din 1878, urmată de proclamarea regatului la 1881, au avut un ecou pozitiv în rândurile românilor din afară, care simțeau acum că au o „țară-mamă”, la care pot apela în caz de nevoie. Sentimentele identitare ale românilor din Austro-Ungaria au depășit coordonatele regionale ale Transilvaniei – în sensul ei larg, cu Banatul, Crișana și Maramureșul – încă de la instaurarea compromisului dualist, între națiunile dominante austriacă și ungară. Expresia lansată de Ioan Slavici în primul cotidian românesc din Transilvania, Tribuna, care apare din 1884 la Sibiu, că „soarele pentru români la București răsare”, denotă depășirea cadrului regional și conștientizarea apartenenței lor la națiunea română ca întreg. Acest sentiment al apartenenței naționale la întreg arealul românesc era valabil în 1918 atât pentru românii din Transilvania, cât și pentru cei din Bucovina și din Basarabia, dar și din Regatul României. Românii au dovedit la 1918 că aveau o conștiință națională și că erau o națiune politică pe deplin capabilă să-și construiască un stat național unitar.

Odată cu izbucnirea primului război global, în vara anului 1914, România își propune ca obiectiv politic principal realizarea idealului național prin unirea teritoriilor locuite de români. Constrângerile Tratatului de alianță a României cu Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania și Italia) din 1883 nu se mai justificau la izbucnirea conflictului, deoarece Austro-Ungaria nu a fost atacată și a luat ea decizia de a declara război Serbiei, fără a informa aliatul de la București. România, în înțelegere cu Italia – ambele având de revendicat teritorii austro-ungare locuite de co-etnici – și-au declarat neutralitatea (Acord între premierii Antonio Salandra și Ion I.C. Brătianu, semnat la București, la 23 septembrie 1914). Dilema guvernului de la București consta în alegerea priorității – eliberarea teritoriilor ocupate de Austro-Ungaria (Transilvania și Bucovina) sau a celor stăpânite de Rusia (Basarabia). Primele propuneri teritoriale pentru România le face Rusia, care solicită intrarea celei dintâi în război în schimbul recunoașterii dreptului la unire cu teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români, respectiv Semigradia (numele dat de ruși Transilvaniei) și Bucovina de Sud. Schimbul de note diplomatice, din 1 octombrie 1914, între ministrul rus de externe, Serghei Dimitrievici Sazonov și ambasadorul român la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy, are semnificația unui acord româno-rus. Prin acesta, Ion I.C. Brătianu (prim-ministru) obține, în schimbul unei neutralități „binevoitoare”, acceptul pentru unirea la România a teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria, atunci când se va considera oportun. Acordul va fi însă ținut secret, deși avea acceptul regelui Carol I, care a decedat în scurt timp (10 octombrie 1914). Urmașul său la tron, regele Ferdinand I, se va dovedi mult mai flexibil în raporturile cu Antanta și sprijinirea acțiunilor de realizare a unificării teritoriilor locuite de români din imperiile vecine.

Evoluția situației militare din primii doi ani de război, în general favorabilă Puterilor Centrale, a determinat o presiune din partea Antantei pentru o cooperare cu România. În primul rând Franța a insistat la Sankt Petersburg și la Londra pentru acceptarea condițiilor puse de guvernul român. Campania diplomatică a lui Ion I.C. Brătianu se încheie la 17 august 1916, prin semnarea la București a Convenției politice între România și Antantă (Franța, Anglia, Italia și Rusia) privind integritatea teritorială și frontierele României după război. Convenția recunoștea, la art. III, dreptul României de a anexa teritoriile monarhiei austro-ungare, respectiv Bucovina, Transilvania și Banatul. Hotărârea guvernului Brătianu este aprobată de Consiliul de Coroană convocat de regele Ferdinand I. Pentru realizarea obiectivului național, România a intrat în război alături de Antantă, la 27 august 1916 și a prezentat singura declarație de război Cabinetului de la Viena. Acest document este expresia revendicărilor naționale românești, formulate cu toată hotărârea și demnitatea cerute de protocolul internațional.

Așadar, în august 1916, prioritatea guvernului de la București era eliberarea românilor din Austro-Ungaria. În ce privește Basarabia, aceasta putea fi recuperată, ipotetic, doar pe calea intrării României în război de partea Puterilor Centrale și împotriva Rusiei. Contextul național și internațional nu permitea României o asemenea opțiune la timpul respectiv.

În condițiile în care acțiunea militară a României în Transilvania s-a soldat cu un eșec, care duce la ocuparea capitalei București de către trupele germane și austro-ungare, urmată de refugierea la Iași a Casei Regale și o parte a administrației militare și de stat, nu se poate vorbi de realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei prin intervenția armatei române. În aceste circumstanțe, elitele intelectuale și structurile politice ale românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia au acționat ele însele pentru realizarea idealului național.

Derapajul bolșevic de la Sankt Petersburg (1917-1918) și propagarea fenomenului revoluționar în rândurile armatei țariste permit desprinderea Basarabiei de Imperiul Rusiei. La 2 decembrie 1917, Basarabia se proclamă provincie autonomă, iar la 24 ianuarie 1918 își proclamă independența, ca „Republică Democratică Moldovenească”. În condițiile în care pe teritoriul Basarabiei erau cantonați de la începutul războiului cca. un milion de soldați ai armatei țariste, aflați acum sub influența revoluției bolșevice într-o deplină degringoladă, s-a creat o stare de spirit anti-rusă și anti-bolșevică. La solicitarea noilor autorități de la Chișinău, la 10/23 ianuarie 1918 armata română a intrat în Basarabia, cu scopul declarat de a restabili și apăra ordinea. Astfel, la 27 martie/9 aprilie, a fost posibilă întrunirea „Sfatului Țării” de la Chișinău, care a decis unirea „Republicii Democratice Moldovenești”, în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, cu Regatul României. Astfel, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină și s-a unit cu România.

Înfrângerea armatelor austro-ungare pe frontul italian și încheierea Armistițiului de la Padova (3 noiembrie 1918) au dus la declanșarea procesului de implozie a acestui imperiu, prin devoluție (transferul de putere de la centru spre comunitățile naționale componente). Consiliile naționale ale austriecilor germani, ale maghiarilor, polonezilor, italienilor, cehilor și slovacilor, sârbilor, croaților și slovenilor, ale românilor din Bucovina și Transilvania, odată ce preiau prerogativele puterii, nu mai acceptă reformarea statului imperial prin federalizare și procedează la constituirea de state naționale sau la unirea teritoriilor locuite de ei cu statele co-etnice. În consecință, la 14/27 octombrie 1918 românii din Bucovina organizează, la Cernăuți, o „Adunare Constituantă” care decide constituirea unui Consiliu Național format din 50 de membri și a unui Comitet Executiv, condus de Iancu Flondor. După mai multe confruntări cu forțe paramilitare ucrainene, care amenință securitatea Consiliului Național Român, are loc intervenția armatei române (Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic), care restabilește ordinea la Cernăuți. În aceste condiții, la 15/28 noiembrie 1918 s-a întrunit, la Palatul Mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate unirea Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.

Unificarea statului național român este finalizată prin decizia de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Adunarea națională de la Alba Iulia s-a ținut pe un teritoriu liber, neocupat de armatele Antantei și nici de trupele germane aflate în retragere. Armata română se afla, la data proclamării unirii, în zona de margine a Transilvaniei, pe aliniamentul Reghin – Târgu Mureș și se îndrepta nu înspre Alba Iulia, ci spre Brașov. Consiliul Național Român, organul de conducere al tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, a convocat pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională. Aceasta era formată din 1228 de delegați aleși, cu drept de vot, trimiși de toate comunitățile rurale și urbane, de bisericile românești ortodoxe și greco-catolice și de diferite organizații profesionale. Aceștia reprezentau întregul popor român cuprins în partea ungară a Imperiului Austro-Ungar. În plus, la adunare au venit aproape 100.000 de români din toată Transilvania, din Banat și părțile vestice – din Crișana și Maramureș. Marea Adunare Națională întrunită la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Până la integrarea deplină în statul român, s-au format Marele Sfat Național, cu rol legislativ, subordonat parlamentului de la București și Consiliul Dirigent, cu rol executiv, subordonat guvernului României.

Sub șocul deciziilor de la Alba Iulia, unde maghiarii nu au participat, Consiliul Național Ungar (Guvernul Republicii Ungare autoproclamate, dar nerecunoscută internațional) discută pentru prima dată, la 18 decembrie 1918, problema formării și apărării Ungariei pur etnice, dar societatea ungară în ansamblul ei se dovedește a fi nepregătită să renunțe la conceptul medieval al Ungariei istorice. Drept urmare, la 21 martie 1919, guvernul Mihály Károly demisionează și asigură transferul pașnic al puterii către extrema stângă, constituindu-se primul guvern comunist ungar, condus de Bèla Kun. Acesta proclamă la Budapesta Republica Ungară a Sfaturilor (sau Republica Sovietică Ungară), pe modelul bolșevic instaurat de Vladimir Ilici Lenin în Rusia. În politica externă, Bèla Kun și-a propus să păstreze vechile frontiere ale Ungariei istorice și a proferat amenințări la adresa Cehoslovaciei și a României.

În partea de est a României, Armata Roșie bolșevică și-a propus nu numai recuperarea Basarabiei, ci și comunizarea întregului teritoriu al statului român. La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, ministrul plenipotențiar român de la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy, este arestat de noua putere instalată în Rusia, dar eliberat după două zile numai la intervenția întregului corp diplomatic din localitate, fiind obligat să părăsească Rusia Sovietică. Mai mult, la 13/26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului (condus de V.I. Lenin) decide ruperea relațiilor diplomatice cu România și expulzarea din Rusia a reprezentanților guvernului român.

În consecință, hotărârile de unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României erau direct amenințate de două state cu regim comunist - în est Rusia Sovietică și în vest Republica Sovietică Ungară, care acționează militar și cu mijloacele terorismului de stat. Această conjunctură obligă România să acționeze militar, în condiții de război, pe tot parcursul anului 1919, pentru apărarea propriului teritoriu și pentru implementarea deciziilor luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în anul anterior. În același timp, hotărârile adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia trebuiau recunoscute internațional la Conferința Păcii de la Paris, derulată pe parcursul anilor 1919-1920.

Încheierea armistițiilor cu statele învinse, Austro-Ungaria (la Padova, 3 noiembrie 1918) și Germania (la Compiègne, 11 noiembrie 1918), a permis Puterilor Aliate și Asociate să acționeze pentru pregătirea și deschiderea Conferinței de Pace. Chiar din acest act de armistițiu, Germania recunoaște caducitatea Tratatului de pace de la Buftea-București (24 aprilie/7 mai 1918), pe care România a fost obligată să-l semneze cu Puterile Centrale, după defecțiunea rusă de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917) soldată cu ieșirea Rusiei din război. În același timp, o analiză a experților militari francezi cu privire la Armistițiul de la Padova include o referire la România, subliniind că textul armistițiului nu ia în considerare chestiunea Transilvaniei și Bucovinei, iar evacuarea „Valahiei” este subînțeleasă. Conform analizei, România, chiar dacă pentru moment nu mai este aliat, poate redeveni și atunci publicarea armistițiului cu Austro-Ungaria ar trebui să includă evacuarea teritoriilor românești revendicate de acest stat. Menționarea României este legată de acțiunea Comandamentului militar francez de a redeschide un front românesc. O reintrare în război a României, alături de Aliați, a fost de natură să alarmeze Budapesta prin iminența unei acțiuni în Transilvania. În consecință, Consiliul Național Ungar, ca organ executiv, condus de Mihály Károly, încearcă realizarea unei înțelegeri cu Comandantul șef al Armatei Aliate de Orient, generalul Franchet d'Esperey, pentru a obține din partea Aliaților garantarea frontierelor Ungariei. Negocierile se încheie prin semnarea, la Belgrad (13 noiembrie 1918), a unui document oarecum similar cu cel de la Padova, intitulat „Convenția militară între Armatele Aliate și Guvernul ungar”. Ungaria este pusă din acest moment într-o situație avantajoasă din cel puțin patru motive: este pentru prima dată parte la o convenție internațională și i se recunoaște status-quo-ul; obține o delimitare a frontierelor estice și sudice, prin linia marcată de valea superioară a Someșului Mare, Bistrița, Mureș-Sat, valea Mureșului până la Tisa, Subotița, Baja, Pecs, cursul Dravei până la unirea acestui râu cu frontiera Slovenia-Croația; elimină cuvântul „provizoriu” din art. 6 al Armistițiului de la Padova, care este înlocuit cu formularea „Administrația civilă rămâne acolo în mâinile guvernului actual”; obține, prin art. 17, „neamestec în probleme ce țin de administrația internă”. Convenția militară de la Belgrad va fi declarată de către francezi drept nevalabilă abia peste două săptămâni, fără a fi denunțată. La 1 decembrie 1918, Ministerul Afacerilor Externe al Franței a informat pe reprezentanții Puterilor aliate și asociate, acreditați la Paris, că tratatul încheiat cu guvernul ungar nu poate fi interpretat ca o recunoaștere a acestuia și că acordul semnat la Belgrad trebuie considerat ca „o înțelegere locală făcută cu o autoritate locală”, iar art. 17 al Convenției militare, care menține administrația maghiară pe întregul teritoriu al vechii Ungarii, nu poate fi acceptat deoarece, în baza acestuia, Mihály Károly a trimis trupe de ocupație în Slovacia, pe teritoriul Cehoslovaciei, țară recunoscută și aliată a Antantei. De asemenea, linia de demarcație stabilită prin această convenție nu ține seama de revendicările naționale românești și valabilitatea ei a fost negată de Guvernul României de la București și de Consiliul Național Român de la Arad, care vor reuși să obțină deplasarea ei succesivă spre Vest.

Franța își definitivează punctul de vedere privind statutul participării României la Conferința de Pace abia la sfârșitul lunii decembrie 1918. Hotărârea prevede ca guvernele aliate și asociate să trateze România ca aliat, pe motivul participării sale reînnoite la război, iar Tratatul de alianță din 4/17 august 1916 se consideră abrogat de drept, prin Tratatul din 24 aprilie/7mai 1918 de la Buftea-București. Guvernul francez propune ca Aliații să formuleze o nouă declarație, luând ca bază Tratatul din 1916, pentru examinarea cererilor românești, avându-se în vedere unirea Basarabiei cu România și interesele generale și speciale ale Aliaților. La începutul lunii ianuarie 1919, Anglia anunță că este de acord cu punctul de vedere al guvernului francez privind admiterea României la Conferința de Pace în calitate de aliat, dar propune să se amâne comunicarea privind neluarea în considerație a Tratatului de alianță din 4/17 august 1916. Aceste atitudini determină protestul guvernului român pe lângă guvernele Puterilor aliate și asociate față de poziția lor de a nu recunoaște Tratatul de alianță din 4/17 august 1916. Sub aceste auspicii se va derula activitatea de aproape doi ani (1919-1920) a delegației române la Conferința de Pace de la Paris, care avea drept mandat obținerea recunoașterii internaționale a deciziilor de unire cu Regatul României adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Delegația României pleacă la Paris pe 10 ianuarie și ajunge pe 13 ianuarie 1919, având în frunte, ca prim delegat, pe Ion I.C. Brătianu, șeful guvernului. El este însoțit de Constantin Brătianu, secretar general al delegației, de colonelul Toma Dumitrescu și de I. Plessia. În cei doi ani de activitate, componența delegației suferă modificări determinate de schimbările de guvern și de cooptarea unor reprezentanți din provinciile istorice unite cu țara în anul 1918. Amintim următoarele persoane care au reprezentat România la Conferința de Pace de la Paris: delegați plenipotențiari – Ion I.C. Brătianu (prim delegat), Nicolae Mișu (al doilea delegat), generalul Constantin Coandă, Nicolae Titulescu, dr. Ioan Cantacuzino, dr. Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu, Constantin Diamandy, Ioan Pelivan, George Danielopol, etc. Delegația a cuprins consilieri și experți – P. Zahariade și S. Rosenthal, consilieri, Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade și Mircea Djuvara – experți pentru probleme juridice, col. Toma Dumitrescu – chestiuni militare, G. Caracostea, C.D. Creangă, Ermil Pangrati, George Crișan, Neagoe Flondor, D. Gheorghiu, D. Marinescu, Ioan Mocsoni, Gheorghe Moroianu, Ludovic Mrazec, Eugen Neculcea, Mihail Șerban, George Popescu, Nicolae Ștefănescu, Ion Tănăsescu – probleme economice și financiare, Caius Brediceanu, Ioan Coltor, Arhip Roșca, Vasile Vitenco, Alexandru Lapedatu, Traian Vuia – probleme etnografice și geografice, Aurel Vasiliu și I. Plessia – ca atașați pe lângă președintele delegației.

Forumul păcii de la Paris avea ca sarcină fundamentală consacrarea internațională a statelor nou apărute sau reîntregite în urma dispariției imperiilor multinaționale german, austro-ungar, otoman și țarist. Lucrările au fost deschise la 18 ianuarie 1919 și au participat peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați și militari, consilieri și experți din 32 de țări. Conferința de Pace a optat de la început pentru politica dublului standard, bazată pe ierarhia de putere. Statele au fost împărțite în două categorii – marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese limitate. Din prima categorie au făcut parte Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, ultima fără a juca un rol activ, fiind denumită „partenerul tăcut”. România a făcut parte din categoria statelor mici, la fel ca și Polonia, Cehoslovacia sau Regatul Sârbo-Croato-Sloven (în viitor Iugoslavia). Față de acestea din urmă, recunoscute și acceptate ca state aliate, România a avut de depășit dificultăți suplimentare.

Organul principal de lucru al Conferinței a fost „Consiliul celor zece”, din care au făcut parte șefii de stat sau primii miniștri și miniștrii Afacerilor Externe ai Franței, Angliei, SUA, Italiei și Japoniei, respectiv George Clemenceau și Stephen Pichon, David Lloyd George și Arthur James Balfour, Thomas Woodrow Wilson și Robert Lansing, Vittorio Orlando și baronul Sidney Sonnino, marchizul Kimmachi Saionji și baronul Makino. Din martie 1919, „Consiliul celor zece” se împarte în „Consiliul celor patru” (sau „Consiliul Suprem”), din care fac parte șefii de stat sau primii miniștri din Franța, Anglia, SUA și Italia (primul ministru al Japoniei a participat numai la discutarea și luarea hotărârilor în problemele ce au interesat țara sa) și „Consiliul celor cinci”, având ca membri miniștrii Afacerilor Externe ai celor cinci mari puteri. Biroul Conferinței era format din: președinte – George Clemenceau; vicepreședinți: Robert Lansing, David Lloyd George, Vittorio Orlando, marchizul Saionji. Secretariatul General era asigurat de Paul Eugène Dutasta (Franța), ca secretar general, ajutat de câte trei secretari proveniți din alte state catalogate ca mari puteri. Au fost înființate 17 comisii și comitete pentru diverse probleme: Societatea Națiunilor; răspunderi pentru război și sancțiuni; reparații de război; chestiuni financiare; chestiuni economice; chestiuni teritoriale, cu patru subcomisii pentru problemele cehoslovace, poloneze, românești, sud-slave (iugoslave), belgiene și daneze; probleme militare și navale interaliate, etc. Consiliul Suprem și-a exprimat clar poziția față de România, permițându-i să participe la conferință doar cu doi delegați, în timp ce Serbiei, care nu capitulase niciodată, i-a acceptat trei delegați. De asemenea, Marile Puteri i-au dat României locuri numai în șapte din cele 17 comisii însărcinate cu investigarea diferitelor probleme concrete și cu pregătirea rapoartelor asupra acestora pentru factorii de decizie ai Conferinței de Pace. Dar, pentru a se evita o eventuală obstrucție din partea României, experții români au fost excluși din două comisii – cele care se ocupau de frontiere și de minorități. Consternat de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea aliaților occidentali, Ion I.C. Brătianu a pledat cu mai multă forță cauza României. Astfel, la 31 ianuarie 1919, în fața Consiliului Suprem, I.I.C. Brătianu a respins orice compromis cu privire la revendicările teritoriale ale României. A cerut cedarea întregului Banat, în conformitate cu termenii tratatului din 1916, evocând istoria și statistici etnice pentru a-și justifica revendicarea și opoziția față de împărțirea regiunii. Cei prezenți nu s-au lăsat impresionați, chiar dacă Brătianu a invocat faptul că moartea a 335.000 de soldați români în război ar justifica prin ea însăși pretenția României. A doua zi, la 1 februarie 1919, el și-a continuat expunerea, argumentând că România trebuie să primească întreg teritoriul ce i s-a promis în 1916, ca recompensă dreaptă pentru sprijinul dat Antantei și a respins propunerile Consiliului Suprem de a organiza plebiscite în teritoriile disputate – Basarabia, Bucovina și Transilvania, unde adunări populare au votat unirea cu România în anul precedent – 1918. În expunerea sa, Brătianu a făcut și o ofertă – dacă aspirațiile teritoriale ale României vor fi satisfăcute și dacă aliații vor acorda permisiunea de a se înainta mai departe către apus în Ungaria, armata română va distruge bolșevismul, „o boală gravă și contagioasă” care se răspândește cu repeziciune din Rusia spre Ungaria și Europa Centrală. Răspunsul Consiliului Suprem a fost departe de așteptările lui Brătianu – acesta a votat pur și simplu pentru înființarea unei Comisii Teritoriale Românești, a cărei sarcină era să judece legitimitatea revendicărilor României.

La Conferința de Pace, problemele teritoriale s-au amestecat printre alte probleme – hotărârea celor Patru Mari de a realiza o pace pentru Europa care să convină propriilor lor interese, drepturile minorităților în statele succesoare în general și în România în particular, amenințarea extinderii bolșevismului în Europa Centrală. În consecință, prioritatea Conferinței de Pace, impusă de Franța, țară gazdă, a fost încheierea păcii cu Germania. Acțiunea a fost finalizată la 28 iunie 1919, prin semnarea Tratatului de la Versailles. Prin acest tratat, interesele celor Patru Mari – SUA, Franța, Anglia, Italia – erau satisfăcute. România, alături de Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, figurau printre semnatari, fiind deci recunoscute ca state aliate și confirmate ca subiecte de drept internațional. Conform Tratatului de la Versailles, Germania pierde toate coloniile, retrocedează Franței Alsacia și Lorena, Belgiei – Eupen, Malmédy și Moresnet, Poloniei, pe care o recunoaște ca stat independent – Poznania și o parte din Silezia Superioară, Danemarcei – Nordul regiunii Schleswig. Prin secțiunea militară a Tratatului, Germania desființează serviciul militar obligatoriu, forțele armate sunt limitate la 100.000 de oameni, zona Rinului este demilitarizată și este obligată să plătească reparații de război, a căror sumă urma să fie stabilită ulterior. Prin art. 116, Germania se obligă să recunoască „independența tuturor teritoriilor desprinse din vechiul imperiu al Rusiei”, iar prin art. 117 să recunoască valabilitatea tratatelor încheiate cu „statele ce s-au constituit sau se vor constitui în întregul sau în parte din teritoriile vechiului imperiu al Rusiei”. Totodată, este semnat Pactul Societății Națiunilor, care formează prima parte a tuturor tratatelor de pace încheiate cu foștii inamici, precum și statutul Organizației Internaționale a Muncii (OIM), care formează partea a 13-a a Tratatului de pace cu Germania și a celorlalte tratate de pace.

În Tratatul de la Versailles cu Germania, România estre vizată în trei chestiuni: I. În problema reparațiilor, prin art. 224 și anexa VII se prevede încetarea tuturor drepturilor, titlurilor și privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța-Istanbul, ce intră în posesia României; II. În art. 259, alineatul 6, Germania este obligată să renunțe la Tratatul de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918, iar în art. 292 Germania recunoaște ca fiind abrogate toate tratatele, convențiile și înțelegerile încheiate cu România „înainte de 1 august 1914 sau de la această dată până la punerea în vigoare a tratatului de față”. De asemenea, prin art. 232 Germania era obligată să plătească „toate pagubele cauzate populației civile a fiecăreia din Puterile aliate și asociate”, cuantumul lor urmând a fi stabilit de o comisie din care România nu a făcut parte, deși o treime din teritoriul ei s-a aflat timp de doi ani sub ocupația Puterilor Centrale; III. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării (CED), cu sediul la Galați, care gestiona navigația pe sectorul Brăila – Sulina și înființarea pentru sectorul de la Brăila la Ulm a unei Comisii Internaționale a Dunării (CID), urmând ca o conferință specială să definitiveze statutul politico-juridic al Dunării. Referitor la această ultimă chestiune, la 26 iunie 1919, Ion I.C. Brătianu a înaintat Consiliului Suprem un memoriu cu privire la situația creată României prin măsurile de administrare a Dunării întreprinse de Marile Puteri. Se cerea restabilirea regimului de navigație existent înainte de război la Gurile Dunării și restituirea către statul român a vaselor sale capturate de către armatele inamice și transportate în apele lor teritoriale, care se găseau în posesia provizorie a armatelor aliate, precum și limitarea atribuțiilor misiunilor militare franceze, engleze și americane pe Dunăre la rolul lor de a aproviziona armatele aliate. Prin memoriu, se solicita completarea CID cu reprezentanții Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și României. La 23 august 1919, Consiliul Suprem a comunicat delegației române că este de acord cu admiterea reprezentanților celor trei state în CID, dar respinge celelalte cereri conținute în memoriu.

Aliatul Germaniei în grupul Puterilor Centrale, Austro-Ungaria, se dezintegrase în ultimele luni ale anului 1918. Se căutau parteneri de dialog și aceștia nu puteau fi decât cei ce purtau responsabilitatea declanșării războiului mondial, națiunile dominante din statul dualist, austriecii și ungurii. Cele două națiuni și-au constituit și ele propriile structuri statale independente, Austria și Ungaria. Acestea au avut statutul de state învinse și vor face obiectul unor tratate de pace distincte, cu fiecare dintre ele. Tratatul de pace de la Versailles menționează expres, la art. 80, că „Germania recunoaște și va respecta în mod strict independența Austriei”, dar nu face nici o referire la Ungaria. La 29 mai 1919, delegațiile României, Poloniei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei și Greciei au fost informate asupra principalelor clauze ale proiectului Tratatului de pace cu Austria și ale unui tratat special referitor la minorități. În acest ultim proiect, art. 5 prevede dreptul Marilor Puteri de a lua măsurile ce le consideră necesare pentru a „proteja” interesele minorităților din România. De asemenea, în textul tratatului cu Austria se făcea referire la obligația României de a prelua o parte importantă a datoriei de stat a fostei monarhii austro-ungare. În fața acestei situații, Ion I.C. Brătianu acționează în numele țărilor aliate mici și mijlocii, cere și obține de la președintele Conferinței un răgaz de 48 de ore pentru studierea textului tratatului. El a încercat să solidarizeze toate statele mici și mijlocii interesate în tratatul cu Austria, pentru a protesta împotriva faptului că nu au fost consultate la stabilirea clauzelor acestuia. Deoarece nu a reușit, delegația română se angajează singură într-o dispută îndelungată și dură cu Marile Puteri, pentru a obține ameliorarea unor prevederi, precum și o modificare a clauzelor ce lezau independența și suveranitatea țării.

Pentru delegația română la Conferința de Pace, problema teritorială cea mai importantă era legată de Transilvania. Aici dificultățile își aveau originea în linia de demarcație de-a lungul Mureșului în Transilvania centrală, stabilită prin „Convenția militară între Armatele Aliate și Guvernul ungar” de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918. Aceasta nu s-a menținut, trupele române continuând să înainteze în ciuda interdicțiilor formulate de Consiliul Suprem. La 24 februarie 1919, Alexandru Vaida-Voevod, membru al delegației României, a adresat Consiliului Inter-Aliat de Război de la Versailles o notă prin care contesta valabilitatea prevederilor Convenției militare de la Belgrad, deoarece partea ungară nu se mai putea pronunța pentru ținuturile românești din fostul imperiu. El cerea aplicarea pentru România a aceluiași tratament acordat Cehoslovaciei, care primise autorizația să nu țină seama de prevederile Convenției militare în cauză și permisiunea pentru trupele române de a înainta până la limita teritoriilor românești. Drept urmare, Consiliul Inter-Aliat de Război a stabilit la 26 februarie 1919 o nouă linie de demarcație, de-a lungul căii ferate ce ducea de la Satu Mare prin Oradea la Arad. Cele trei orașe au rămas în afara zonei românești și continuau să fie ocupate de trupe franceze. Pentru a preîntâmpina alte ostilități, Consiliul a creat o zonă neutră între armata română și armata ungară, la vest de linia de demarcație. Această hotărâre privind noua linie de demarcație între Ungaria și România a fost adusă la cunoștința părților interesate la 20 martie 1919. Comunicarea a fost făcută guvernului ungar de lt.col. Fernand Vix, de la Misiunea Aliată din Budapesta. „Nota Vix” a provocat o criză politică în Ungaria prin demisia „președintelui provizoriu”, Mihály Károly și instalarea unui nou guvern, format din comuniști și socialiști de stânga conduși de Béla Kun, care a proclamat Republica Sovietică la 21 martie 1919. Victoria bolșevismului la Budapesta a avut o influență puternică în Bavaria și Austria, ceea ce a determinat Conferința de Pace de la Paris să privească Republica Sovietică Ungară ca o amenințare și să decidă, în 28 martie 1919, să o mențină sub blocadă economică. Noul regim ungar nu mai avea contacte decât cu Austria și Rusia Sovietică. Aceasta din urmă a recunoscut imediat regimul sovietic instaurat la Budapesta și a fost de acord cu propunerea liderului comunist de a  încheia o alianță a proletariatului ungar cu guvernul sovietelor. În ce privește relațiile cu vecinii, Béla Kun a păstrat distanță față de iugoslavi, proferând amenințări numai la adresa Cehoslovaciei și a României. În timp ce discursul acestuia era bolșevic, interesul vizat era cel național-ungar. Béla Kun s-a pronunțat în favoarea Convenției militare de la Belgrad și a cerut aliaților să determine armata română să se retragă la est de linia Mureșului. În aceste condiții, Consiliul Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu, s-a adresat printr-un memoriu Guvernului României, prin care cerea ca populația Transilvaniei să fie protejată, deoarece în zona ocupată de trupele ungare românii erau maltratați și torturați. La București, regele Ferdinand a aprobat hotărârea Consiliului de Miniștri, din 11 aprilie 1919, de a ordona armatei să ocupe teritoriile delimitate în Transilvania de Consiliul Inter-Aliat de Război de la Versailles, care a făcut obiectul „Notei Vix”. Pentru regele României, care era și comandant suprem al armatei, înaintarea în Transilvania era o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii externe, cât și din acela al situației interne. Un atac ungar în regiunea Munților Apuseni, în noaptea de 15/16 aprilie, a determinat contraatacul armatei române, care a înaintat până la Tisa și s-a oprit pe acest aliniament la începutul lunii mai 1919.

La Paris, Aliații au cerut șefului delegației române, Ion I.C. Brătianu, ca armata să se retragă de pe Tisa, pe aliniamentul stabilit de Consiliul Inter-Aliat de Război, ceea ce acesta a refuzat. Impasul ivit între Aliați și Brătianu în privința frontierelor a fost accentuat de disputa referitoare la politica României față de minorități. Convins că nu putea obține nimic mai mult la Paris, cel puțin pentru moment, Ion I.C. Brătianu părăsește Conferința de Pace la 2 iulie 1919. Întors acasă, Brătianu prezintă un amplu raport asupra activității delegației române la Paris, la 9 iulie 1919, într-o ședință a Consiliului de Miniștri prezidată de regele Ferdinand și la care participă și Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Consiliul aprobă activitatea desfășurată de delegația română și hotărăște să nu semneze Tratatul de pace cu Austria. Această „politică de rezistență” va duce, în perioada iulie-decembrie 1919, la un adevărat „război al notelor” între guvernul român și Consiliul Suprem. Atitudinea de rezistență a României este amplificată de acțiunea sa militară în Ungaria. Deși Consiliul Inter-Aliat de Război de la Paris a hotărât, la 11 iulie 191, ocuparea militară a Ungariei de către trupele Antantei, nu a fost întreprins nimic concret. În concepția Aliaților, o cruciadă anti bolșevică părea imposibil de realizat. Un proiect francez ce prevedea organizarea unei ofensive coordonate franco-româno-iugoslave a eșuat din lipsă de efective. Pentru Franța cel puțin, România se arăta atunci singura forță capabilă de acțiune imediată în zona Europei Centrale. Sugestia unei operații rapide în regiune aparținea mareșalului Foch și a fost acceptată de premierul francez Clemenceau. În aceste condiții, România a trebuit să rezolve singură criza ungară. După ce are loc un atac al trupelor ungare împotriva trupelor române aflate la Est de Tisa (20-23 iulie), trupele române contraatacă (24 iulie), trec Tisa (27 iulie) și intră în Budapesta la 3 august 1919. Intervenția armatei române la Budapesta și înlăturarea lui Béla Kun nu a fost apreciată la Paris ca un fapt pozitiv, Consiliul Suprem solicitând României evacuarea imediată a Ungariei. Drept urmare, la numai o zi după capitularea Ungariei, Consiliul Suprem numește o comisie formată din patru generali din armatele franceză, engleză, americană și italiană, cunoscută drept „Comisia Generalilor”, cu misiunea de a reprezenta la Budapesta statele aliate și asociate în tratativele dintre români și unguri. În lunile august-noiembrie 1919, trupele române staționate în Budapesta au ajutat la reorganizarea administrației și aprovizionarea populației ungare cu alimente și carburanți, la repunerea în funcțiune a fabricilor și la reluarea activității în instituțiile de stat. În acest timp, armata română acționează pentru recuperarea utilajelor și materialului de război și de cale ferată ridicate de armata germană și austro-ungară din România în perioada ocupației și depozitate în regiunea capitalei ungare. Raporturile dintre România și Aliați s-au complicat din momentul instalării la Budapesta a guvernului István Friederich și proclamării arhiducelui Joseph de Habsburg ca șef al statului. Expertul britanic Franck Rattigan adresează ministrului său de externe, Arthur James Balfour, o notă în care apără politica României față de reproșurile Conferinței de Pace, susținând următoarele: Consiliul Suprem a interzis României ocuparea Budapestei după ce orașul fusese cucerit; Aliații ceruseră cooperarea României la marșul asupra Budapestei; românii acționaseră în autoapărare; acuzațiile de brutalitate erau răspândite de ziarele maghiare; soldații maghiari nu purtau uniformă, deci nu puteau fi deosebiți de civili; regimul habsburgic nu a fost instalat de Brătianu. Rezolvarea raporturilor româno-ungare va fi încredințată de Aliați, în toamna anului 1919, diplomatului englez George Clerk, ministru plenipotențiar al Marii Britanii la Praga. Misiunea Clerk avea mandatul de a instaura la Budapesta o democrație parlamentară liberală și de a determina retragerea armatei române din Ungaria.

Între timp, Marile Puteri, prin presiuni și mici concesii, caută să determine guvernul român să semneze Tratatul de pace cu Austria și Tratatul Minorităților. La 8 septembrie 1919, Consiliul Suprem avertizează guvernul român că, dacă nu va semna cele două documente, România nu va fi admisă nici la semnarea Tratatului cu Bulgaria. Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint-Germain-en-Laye în 10 septembrie 1919, iar la ceremonie nu a participat niciun delegat din partea României. Prin acest tratat se recunoaște independența Austriei și a tuturor statelor vecine, inclusiv a celor formate pe fostele teritorii ale monarhiei austro-ungare. Austria cedează Italiei Tirolul de Sud, orașele Trieste și Zadar, peninsula Istria și regiunea Craina. Prin tratat are dreptul la o armată de numai 30.000 de oameni și este obligată să plătească despăgubiri de război. Un articol special interzice alipirea Austriei la Germania. Prin art. 59, Austria se obligă să recunoască unirea Bucovinei cu România, iar prin art. 87 recunoaște hotarele statelor ce s-au constituit sau se vor constitui din teritoriile fostului imperiu al Rusiei. Art. 60 din tratat impune României clauze privind regimul minorităților, al tranzitului și comerțului (dezvoltate într-un tratat special), iar art. 61 obligă statul român să preia o parte din datoria publică a fostei monarhii.

Intransigența lui Ion I.C. Brătianu nu numai că nu a obținut rezultatele scontate, dar a ajuns să prejudicieze interesele României la Conferința de Pace. La două zile după semnarea Tratatului de la Saint Germain cu Austria, la București a intervenit o criză guvernamentală determinată de demisia lui Brătianu și a guvernului său. Criza s-a încheiat la 27 septembrie 1919, prin formarea unui guvern de militari și tehnicieni condus de generalul Arthur Văitoianu, aflat sub influența lui I.I.C. Brătianu. Noul premier a neglijat relațiile externe și a declarat că nu este abilitat să semneze Tratatul de pace cu Austria, delegația română la Paris reiterând încă odată motivele pentru care nu îl poate semna. Chiar dacă a luat decizia de evacuare în patru etape a Budapestei, la 14 noiembrie 1919, atitudinea generalului Arthur Văitoianu a determinat, pe 15 noiembrie, un nou ultimatum din partea Consiliului Suprem de la Paris, prin care se cerea guvernului român îndeplinirea „fără discuție, fără rezerve și fără condiții” a următoarelor rezoluții: să evacueze în întregime teritoriul ungar, retrăgându-se în frontierele definitive fixate de Conferință; să accepte constituirea Comisiei Interaliate având misiunea de a opri, controla și aprecia rechizițiile făcute în Ungaria de la începutul ocupației române; să semneze Tratatul de pace cu Austria și Tratatul asupra minorităților în condițiile indicate de Consiliul Suprem. Guvernul român a fost somat să răspundă în termen de opt zile. În caz contrar, delegația română trebuia să se retragă de la Conferința de Pace, iar statele membre ale Consiliului Suprem urmau să rupă relațiile diplomatice cu România. Nota a fost înmânată guvernului român la București în seara zilei de 24 noiembrie și trebuia dat un răspuns până la 2 decembrie 1919. În această situație limită, guvernul Văitoianu a refuzat și a demisionat la 28 noiembrie 1919. După mai multe consultări, regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea noului guvern pe Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al Partidului Național Român din Transilvania. Noul guvern Vaida-Voevod a depus jurământul la 1 decembrie 1919. Premierul desemnat, care a păstrat portofoliul Afacerilor Străine, a hotărât să accepte condițiile Consiliului Suprem pentru a nu periclita câștigurile deja obținute la Paris și a restabili bunele relații cu Occidentul. În consecință, la 10 decembrie 1919 guvernul Alexandru Vaida-Voevod a semnat, prin delegații săi la Conferința de Pace – generalul Constantin Coandă și Ion Pelivan, Tratatul de pace cu Austria de la Saint-Germain-en-Laye, Tratatul minorităților și Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine. Prin acest ultim tratat (semnat la 27 noiembrie 1919), frontiera între România și Bulgaria este stabilită „astfel cum exista la 1 august 1914”.

Pentru delegația României la Conferința de Pace mai rămăseseră pe agendă trei probleme teritoriale importante – Banatul, Basarabia și Transilvania, a căror soluționare se va prelungi până în 1920. Situația Banatului s-a rezolvat relativ favorabil. După ce Ion I.C. Brătianu a insistat să încorporeze în România întreaga regiune, în baza criteriilor unității economice, geografice și a populației (600.000 de români față de 400.000 germani și 300.000 sârbi), Consiliul Suprem a trasat o frontieră aproximativ etnică între România și noua Iugoslavia – românii au primit două treimi din regiune, iar sârbii o treime. Armata sârbă, care ocupase cea mai mare parte a Banatului, inclusiv orașul Timișoara, a abandonat porțiune ce revenea României în mâinile armatei franceze, care a predat-o apoi armatei române în iulie 1920, evitându-se un conflict armat româno-sârb.

Problema dobândirii de către România a Basarabiei s-a dovedit a fi mai dificilă. Aceasta a fost discutată în fața Comisiei Teritoriale Românești încă din 22 februarie 1919, însă argumentele premierului Ion I.C. Brătianu că în Basarabia 70% din populație era românească și că unirea cu România a fost realizată liber de către o adunare legal constituită, Sfatul Țării, nu au reușit să-i convingă pe Aliați. Secretarul de Stat american, Robert Lansing i-a cerut premierului român un plebiscit în Basarabia. Brătianu a răspuns că nu are nici un dubiu în privința rezultatului, dar că nu este de acord cu o retragere a armatei române din regiune, deoarece ar expune populația la „anarhie bolșevică”. Întreaga chestiune basarabeană a fost amestecată cu alte probleme în suspensie între Aliați și România și s-a prelungit aproape tot anul 1920. La începutul acelui an, premierul Alexandru Vaida-Voevod face vizite la Paris și Londra și ajunge la înțelegere cu Aliații în privința evacuării Ungariei. Cu toate acestea, „Consiliul Ambasadorilor”, care se constituise în cadrul Conferinței de Pace după plecarea șefilor de state și de guverne din Paris, a declarat că nu va semna tratatul pe care îl elaborase cu privire la Basarabia până când România nu va semna pacea definitivă cu Ungaria.

Această ultimă chestiune a mai rămas de rezolvat în Europa Centrală, respectiv aducerea Ungariei la Conferința de Pace de la Paris. Problema a căzut în sarcina Misiunii Clerk. După mai multe contacte avute la Budapesta și București, Sir George Clerk obține acordul autorităților politice și militare române pentru retragerea armatei din Ungaria. Mai trebuia rezolvată instalarea la Budapesta a unui guvern capabil să mențină ordinea, format pe bază de alegeri libere, prin vot universal și care să semneze pacea cu Aliații. De asemenea, „Comisia Generalilor” a obținut retragerea arhiducelui Joseph de Habsburg de la conducerea statului, însă persoana lui István Friederich, devenit ministru-președinte al Ungariei, nu este acceptată de Consiliul Suprem. În aceeași zi în care capitala ungară a fost evacuată de trupele române, 14 noiembrie 1919, sub supravegherea militarilor Antantei, amiralul Miklós Horthy a intrat în Budapesta în fruntea unei forțe armate de 2000 de oameni. În zilele imediat următoare, delegatul Aliaților, Sir George Clerk, a purtat consultări cu partidele politice ungare. Acesta a realizat, la 24 noiembrie 1919, un guvern de coaliție condus de Károly Huszár, care s-a declarat de acord să îndeplinească cerința Consiliului Suprem de a semna Tratatul de pace. O delegație ungară condusă de contele Albert Apponyi a sosit la Paris pe 7 ianuarie 1920, iar textul Tratatului de pace i-a fost remis pe 15 ianuarie, cu o primă dezbatere în Consiliul Suprem Interaliat pe 16 ianuarie. Delegația ungară a apărat la Paris integritatea Ungariei „istorice” și a încercat să disculpe țara de responsabilitatea războiului. La încheierea ședinței, Georges Clemenceau a atras atenția șefului delegației ungare că deciziile nu pot fi luate „exclusiv pe baza celor declarate de o singură parte” și a acordat un termen de două săptămâni pentru remiterea unui răspuns din partea României. Delegația ungară a depus la Secretariatul Conferinței de Pace o serie de „note prealabile” privind poziția față de tratat, dar nu a reușit să determine o modificare a textului original.

La 20 februarie 1920, delegația română a depus la Conferința de Pace un memoriu de răspuns la demersul ungar în problema frontierelor, iar la 24 februarie un document similar este depus din partea delegațiilor română, sârbo-croato-slovenă și cehoslovacă. Acest ultim demers comun al celor trei delegații a avut drept rezultat urgentarea lucrărilor conferinței. Consiliul Suprem s-a reunit la Londra la 3 martie 1920 și a dezbătut cu prioritate Tratatul cu Ungaria, iar la 8 martie Consiliul miniștrilor de externe și a ambasadorilor a reluat această temă și a hotărât să nu mai fie revizuite clauzele teritoriale, militare, financiare și de tranzit din Tratatul cu Ungaria. De asemenea, cele două reuniuni din capitala britanică au decis să respingă toate cererile ungare, cu o singură excepție – a fost admis un referendum în Burgenland, teritoriu care urma să fie atribuit Austriei, unde numai orașul Sopron a votat rămânerea în Ungaria. Aceste ultime decizii au determinat o schimbare de guvern la Budapesta – cabinetul Károly Huszár este înlocuit la 15 martie 1920 cu un altul, condus de Sándor Simonyi-Semadan, care și-a asumat responsabilitatea semnării Tratatului de Pace. Consiliul Suprem răspunde obiecțiilor părții ungare la chestiunile teritoriale prin „scrisoarea Millerand”, respectiv hotărârea de a nu schimba nimic din clauzele stabilite în proiectul de tratat. În loc de răspuns la această scrisoare, șeful delegației ungare, Albert Apponyi, anunță, la 16 mai, demisia sa și a colaboratorilor săi. Drept consecință, Consiliul Suprem anunță data semnării tratatului la 4 iunie 1920 și solicită Ungariei să numească delegați cu puteri depline pentru semnarea acestuia. Evenimentul a avut loc la data propusă, în clădirea Marelui Trianon din Versailles.

Tratatul de Pace de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 17 state aliate și asociate și de Ungaria. În preambul se consacră încetarea existenței Austro-Ungariei, iar în textul tratatului se folosește expresia „teritoriile care aparțineau fostei monarhii austro-ungare”, ceea ce confirmă dispariția statului imperial și nu a unui stat ungar. De altfel, prin art. 73 se recunoaște Ungaria ca stat independent și suveran. În consecință, Tratatul de la Trianon este actul de naștere a Ungariei, ca stat modern, ca subiect de drept internațional. Mai mult, prin art. 73 Ungaria este obligată să nu renunțe la acest statut, pentru a împiedica pe viitor o posibilă „uniune personală” cu un alt stat. Convenția militară de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, niciodată validată, dar întotdeauna invocată, a fost anulată prin acest tratat. La fel, este denunțat, prin art. 193, Tratatul de la Buftea-București, din 7 mai 1918 impus României de Puterile Centrale, de pe urma căruia Ungaria, ca parte a Austro-Ungariei, a avut beneficii teritoriale și de altă natură. De asemenea, se stipulează că, odată cu intrarea în vigoare a tratatului încetează starea de război, iar Puterile Aliate și Asociate pot stabili relații oficiale cu Ungaria. Prin art. 27 au fost fixate frontierele Ungariei cu Austria, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu Cehoslovacia și cu România. Prevederile acestui articol au legalizat desprinderea de Austro-Ungaria a teritoriilor locuite de români (Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș), de slovaci (Slovacia), ruteni (Rutenia, trecută la Cehoslovacia) și sud-slavi (Croato-Slavonia). Conform art. 46, o comisie formată din șapte membri (cinci numiți de Puterile Aliate și Asociate și câte unul de România și Ungaria) urmează să traseze pe teren frontiera. Comunități maghiare importante, dar minoritare, rămân în aceste teritorii și vor fi integrate noilor state. Tratatul prevede ca persoanele care au indigenatul într-un teritoriu și se deosebesc prin naționalitate și limbă de majoritatea populației să aibă dreptul ca în timp de șase luni să opteze pentru cetățenia pe care o doresc. Pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri sunt create tribunale arbitrale mixte. Prin articolele 54-60, Ungaria se obligă să asigure protecția minorităților rămase pe propriul ei teritoriu, prevederile fiind identice cu cele impuse celorlalte state succesorale Austro-Ungariei, inclusiv Austriei. Din partea Ungariei, tratatul a fost semnat de Gaston de Bénard (Benard Agoston), ministrul Muncii și Ocrotirii Sociale și de Alfred Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar. Din partea României, acest tratat a fost semnat de Nicolae Titulescu, fost ministru și dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat. Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul României după dezbateri aprinse, dar echilibrate, începute la 11 august 1920 și încheiate la 17 august (în Senat) și la 26 august (în Camera Deputaților).

Parlamentul Ungariei a ratificat tratatul numai după un ultimatum al Marilor Puteri semnatare, transmis la Budapesta. Drept urmare, s-a decis ca Tratatul de la Trianon să nu fie discutat, ci acceptat numai sub presiunea forțelor majore. S-a stabilit ca documentul să fie votat de 60 de deputați, desemnați prin tragere la sorți, pentru ca nimeni din membrii Adunării Naționale Ungare să nu poată fi făcut vinovat sau tras la răspundere pentru actul ratificării. Votul propriu-zis a avut loc la 15 noiembrie 1920, într-o atmosferă de doliu. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Ministerul Afacerilor Străine al Franței (depozitarul tratatelor) – de către guvernul român la 4 septembrie 1920, iar de către guvernul ungar la 23 martie 1921. Tratatul de Pace cu Ungaria a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat și de celelalte puteri semnatare. Practic, din punct de vedere juridic, conform prevederilor acestui tratat, starea de război din primul război mondial încetează la 26 iulie 1921.

Cu toate acestea, pentru România a mai rămas de rezolvat problema Basarabiei. Abia la 3 martie 1920, Consiliul Suprem adresează guvernului român o notă, semnată de David Lloyd George, prin care informează asupra deciziei Conferinței de Pace privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România. În baza acestei comunicări, la 28 octombrie 1920 se semnează, la Paris, Tratatul prin care principalele Puteri Aliate și Asociate – Marea Britanie, Franța, Italia, și Japonia - recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între Prut și Nistru. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franța la 24 aprilie 1924 și de Italia la 23 mai 1927, dar nu a fost ratificat de Japonia.

Practic, toate noile câștiguri teritoriale ale României au primit confirmarea pe plan internațional abia în toamna anului 1920. Acum, la 100 de ani de la recunoașterea de drept a Marii Uniri, se pune problema terminologiei pe care o folosim – mai putem spune România Mare sau România Întregită? Pierderile teritoriale suferite în 1940 – Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța, Transilvania de Nord și Cadrilaterul – au fost numai parțial refăcute în 1944 și confirmate prin Tratatul de pace cu România de la Paris din 1947 (în cazul Transilvaniei de Nord). Consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 mai persistă, încă, în cazul României. România Mare de atunci a fost apogeul statalității românești moderne. În anul 1918, Transilvania, Banatul, Maramureșul și Bucovina au venit cu bogățiile solului și subsolului – cu aurul, cărbunele și sarea, dar și cu codrii seculari și multă industrie, Basarabia cu solul ei bogat și codrii de stejar, la care Vechiul Regat avea Dunărea și Gurile Dunării și poarta de respirație economică de la Marea Neagră – portul Constanța, dar și marea câmpie a Dunării, întregul Bărăgan și Lunca Siretului. Cel mai mare câștig de atunci au fost însă oamenii – populația României a crescut de la 7,5 milioane de locuitori (cât avea Vechiul Regat), la 14. 669.841 de locuitori în 1919, pentru a ajunge în 1930 la 18 milioane de locuitori. Spațiul de locuire a crescut de asemenea, de la 137.000 kmp la 295.049 kmp. Și pentru că cei peste 100 de ani care au trecut de la confirmarea prin sistemul de tratate de la Versailles a României întregite până azi, în 2021, sunt deja istorie, putem vorbi și noi de România „istorică”.

NOTĂ: Studiul a fost publicat inițial în revista Magazin Istoric, numerele 4(637), 5(638) și 6(639)/2020.

Bibliografie:

Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007.

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.

Alexandru Ghișa, România și Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relațiilor diplomatice (1918-1921), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Muzeul Județean de Istorie Brașov, 1995.

A.D. Xenopol, Românii și Ungurii, Editura Albatros, București, 1999.

Nicolae Enciu, 1918 pe ruinele imperiului spulberat de istorie. Basarabia în pragul modernității, Editura ARC, Chișinău, 2018.

Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe românești în date, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Ioan Scurtu, Tratatul de la Trianon – o analiză de text și câteva considerații, în „Perspective”, revista Fundației Europene Titulescu, nr. 1/2020.