I
Marginalii la starea de criză

Din mai multe și complexe cauze, suficient de bine știute încât să nu mai fie nevoie de o inventariere repetitivă a lor, lumea anului 2021 (care, prin coincidență, este martoră optimistă la schimbarea administrațiilor la cârma Americii) este răscolită în lung și-n lat de crize care, prin multitudine și diversitate, nu dispun de atâtea adjective necesare pentru a se autodefini și a se particulariza fiecare: crize identitare, existențiale, morale, valorice, politico-militare, sanitare, economice și așa mai departe.
În acest climat de generalizare și acutizare a crizelor – fie locale, regionale sau cu extensii globale – un semnal recurent de alertă este lansat, de câtăva vreme, prin presa scrisă, de un respectabil diplomat egiptean - ambasadorul Ahmed Abu Al-Gheit, fost reprezentant al țării sale la ONU, fost ministru de Externe al Egiptului și în prezent secretar general al Ligii Arabe. Aceste demnități, fie doar prin simpla menționare, conferă credibilitate și gravitate atenționărilor și analizelor pertinente pe care ambasadorul Ahmed Abu Al-Gheit le oferă cititorilor săi.
Așa cum este firesc, diplomatul-analist își concentrează prioritățile tematice asupra crizelor care asaltează lumea arabă a Orientului Mijlociu, crize despre care constată că „în ultimul timp s-au agravat și intensificat și tind să devină o realitate infiltrată în mentalul arab colectiv în așa măsură, încât au devenit o obișnuință și o componentă durabilă a identității comunitare”.

Ahmad Abu Al-Gheit, Secretarul General al Ligii Arabe (Sursa: www.naharnet.com)

Dacă, din perspectivă cauzală, degetul demnitarului egiptean arată înspre „Primăvara arabă”, nu mai puțin adevărată este și realitatea conflictuală și crizele care constituie un status quo al arealului geopolitic arab. Ele nu au început odată cu „revoluțiile arabe” din 2011, ci trebuie privite, mai degrabă, ca segment istoric al unui proces conflictual început cu un secol în urmă și amplificat după cel de-al doilea Război Mondial. Acest proces a continuat cu numeroasele episoade războinice ale așa-numitului „conflict arabo-israelian” și se află și astăzi sub semnul incertitudinii cât privește soluționarea. Facem referire la: reziliența contenciosului dintre palestinieni și israelieni, războaiele civile sau purtate prin intermediari, conflictele intra-comunitare și inter-comunitare politice, sociale și confesionale arabe și religioase islamice.
Credem că nu este o exagerare în a afirma că răsturnările și prăbușirile sociopolitice și sistemice pe care lumea arabă le-a acumulat de-a lungul deceniilor au lăsat în acest spațiu al geografiei politice nu numai o erodare severă a coeziunii și unității arabe, ci și un profund vid politic, instituțional, de securitate și identitar. Și, întrucât sfera politicului nu este compatibilă cu vidul, după cum nici conceptul de securitate nu funcționează în absența instituțiilor statale puternice, Orientul Mijlociu arab a devenit un focar de atracție și un aspirator al ingerințelor exterioare, pregătite să se substituie vidului, rapace și concurențiale, dar nu spre binele și interesul autohtonilor arabi din această regiune a lumii.
„Primăvara arabă”, răsturnările pe care aceasta le-a generat, discrepanțele centrifuge ale regimurilor arabe în ce privește politicile de securitate și de alianțe, ravagiile produse de brutala erupție a seismului fundamentalist jihadist, părăsirea într-un profund con de umbră a unor efigii fundamentale ale naționalismului pan-arab, precum cea a „acțiunii arabe comune”, au fost doar câțiva dintre factorii provocatori de fracturi și polarizări în corpusul „națiunii arabe”.
Se poate constata cu ușurință că statele arabe au fiecare o politică a Siriei, o politică a ecuației păcii cu Israelul, o politică a dezvoltării, o politică a securității, o politică a blocurilor sau a lumii globale, adică tot atâtea „dosare” cărora le lipsește, însă, esențialul și anume strategia și foaia de parcurs pentru soluționarea „dosarului” respectiv și, nu în ultimul rând, le lipsește o viziune și o strategie asumată și consensuală a „acțiunii arabe comune”, ca pilon fundamental de susținere și legitimizare a însăși Ligii Arabe și ca expresie a unității și coeziunii comunitare arabe.

II
Liga Statelor Arabe, între realități și discurs

Privită dintr-o perspectivă strategică, lumea arabă de astăzi se află într-o stare de defensivă în fața unei internaționalizări ofensive, desfășurată pe mai multe direcții. Acesta este, cel puțin, punctul predominant de vedere al analizelor arabe care, procedând la o auto-victimizare programatică în raport cu comunitatea internațională, ajung la sentința axiomatică potrivit căreia lumea extra-regională și arealul occidental al acesteia se află, cauzal, la originea tuturor nefericirilor și rateurilor arabe, ceea ce le impune datoria de a se mobiliza și a acționa pentru a readuce în Orientul Mijlociu arab fericirea, prosperitatea și dezvoltarea. Ceea ce ignoră această manieră de abordare – adoptată, ca viziune tactică, și de către Liga Statelor Arabe – este realitatea, ignorată de cele mai multe ori, că rădăcinile „nefericirii arabe” trebuie căutate în primul rând nu în afara spațiului arab, ci în interiorul intim al acestui corpus – Orientul Mijlociu. Iar gestionarea și corectarea disfuncțiilor existente în casa și în grădina arabă nu constituie un apanaj al Consiliului de Securitate sau al Organizației Națiunilor Unite și a organizațiilor și agențiilor sale specializate, ci ține de sensul, datoria și programele regimurilor și societăților regionale și ale Ligii Arabe, ca simbol și expresie a asocierii volitive între toți locatarii și proprietarii acestei case și grădini.
După o lungă și capricioasă „primăvară”, sistemul arab - în defensivă fiind sau chiar din această cauză - nu dispune de o politică unitară și cooperantă de apărare – o carență pe care nici exprimările discursive de bune-intenții, nici declarațiile și comunicatele, inclusiv ale Ligii, nu pot să se substituie pragmatismului, iar perpetuarea acestei iluzii comode va însemna continuarea apelurilor la „asumarea răspunderii” adresate forurilor sau puterilor externe. Cu observația că atunci când un actor extra-regional își manifestă disponibilitatea de a răspunde apelului, deschiderea manifestată riscă a fi etichetată drept „tentativă de ingerință în treburile arabe”, în vreme ce lipsa de răspuns a „comunității internaționale” va fi privită, drept „indiferență” și “dezinteres”.

III
Perspectiva Biden

Discursul de investitură rostit la 20 ianuarie 2021 de președintele Joe Biden a fost receptat, la nivel global, cu sentimente și comentarii heteroclite, varietatea acestora aflându-se în relație cauzală directă cu climatul existent în spațiile geopolitice de proveniență și cu natura problemelor, conflictelor și așteptărilor, la fel de variate, din respectivele zone. De la îndoieli inspirate de scepticism la elogii hiperbolizate de încrederea în viitorul lumii de după Trump, se poate spune că, dincolo de diferențele cromatice și armonice ale oratoriului de întâmpinare a noului om super puternic al lumii, nu au fost puțini cei are au văzut în Joe Biden un proroc vestitor și deschizător al porților către pace, concordie și perfecțiune universală și purtător al noilor „Table ale Legii”, puse sub oblăduirea Libertății, eternizată în chip statuar pe piedestalul său de la fluviul Hudson.
Lumea arabă, cu Mashriqul și Maghrebul său, nu este nici singura și nici cea de pe urmă între aspiranții la o poziție cât mai avansată, dacă nu chiar preferențială pe lista de priorități a politicilor și demersurilor de politică externă ale noii administrații de la Washington.
Dar a discuta despre disponibilitatea și abordările pe care președintele Biden și echipa sa le vor avea în legătură cu situația existentă în aceste coordonate orientale ale geografiei politice presupune și chiar impune constatarea prealabilă că, doar în ultimii patru ani cât au durat „afacerile secolului” imaginate și nășite de Administrația Trump, acest Orient Mijlociu a trecut printr-o dramatică „schimbare la față”. O transformare care permite afirmația că, dacă nu se poate vorbi, încă, de un „nou Orient” în sensul visat la vremea respectivă de Șimon Peres și de Condoleezza Rice, în schimb se poate afirma că o nouă paradigmă s-a conturat și se consolidează în ce privește semnificația politică, geopolitică și conflictuală a acestei regiuni. Iar de voința, de profunzimea și de limitările cu care va fi confruntat așteptatul proces de „de-trumpizare” internă și externă va depinde în mod decisiv și amplitudinea implicării „noii Americi” în tratarea nodurilor gordiene de care suferă sau pe care le acuză mentalul colectiv al „reformei” mult-așteptate.

Care ar fi, sintetizate, liniile definitorii ale acestei paradigme și ce trăsături majore îi evidențiază fizionomia?
1. Eșecul sloganurilor reformiste ale „Primăverii arabe”, conjugat cu încheierea guvernanțelor gerontocrate într-o serie de state arabe a însemnat, pe de o parte, reorientarea prioritară a noilor elite decizionale arabe către organizarea și funcționarea societății și instituțiilor statale, sau gestionarea conflictelor civile interne, ceea ce, pe de altă parte, a marginalizat progresiv vechile argumente ideologice și doctrinare ale conflictului arabo-izraelian - văzut ca o confruntare între „națiunea arabă” și „dușmanul sionist”. Dacă pentru o parte a comunității arabe cunoscutele sintagme negaționiste precum triada celor trei nu („NU recunoașterii Israelului, NU negocierii cu statul evreu, NU păcii cu acesta”) sau la fel de vechea formulă a „Frontului Rezistenței și Refuzului” și-au pierdut atractivitatea, pentru o altă parte a acestei comunități și, mai ales, a monarhiilor petroliere din Golf, inamicul tradițional nu mai reprezentă un inamic, iar inamicul existențial a fost identificat în regimul teocratic iranian – o ostilitate circumscrisă competiției regionale pentru influență confesională și control în registrul geografiei politice regionale.
2. În contextul războaielor civile și al diseminării extremismului islamist terorist, Orientul Mijlociu a fost martor al unui proces de internaționalizare care a însemnat atât o intensificare a competiției între marii actori internaționali pentru influență și control regional, cât și ascensiunea unor puteri regionale – Statele Unite, Federația Rusă, Turcia, Iranul, Arabia Saudită, de pildă – cu toate consecințele negative cât privește revenirea lumii arabe la o normalitate funcțională succesivă marasmului politic, social-economic și identitar de după tulburea „Primăvară arabă”.
3. În condițiile politicii mijlociu-orientale elaborate și implementate de fosta administrație Donald Trump, în anul 2020 a fost demarată seria „Acordurilor Abraham” de normalizare multilaterală a relațiilor bilaterale dintre lumea arabă și statul Israel, acorduri la care au subscris, deja, un număr de patru state arabe – Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudan (acordul Abraham cu această țară urmând a fi semnat în luna martie a.c.), cu perspectiva ca „procesul Abraham” să poată fi continuat. Adăugând, la acestea, acordurile de pace Egipt-Israel, Iordania-Israel și Aranjamentele palestiniano-israeliene de la Oslo, rezultă că, oficial și juridic, o treime din numărul statelor membre ale Ligii Arabe recunosc Israelul și sunt în curs de oficializare și dezvoltare a relațiilor politico-diplomatice și în alte domenii de interes bilateral. Este o evoluție care, respectată rațional, dinamic și cu bună-credință, poate avea un aport benefic pentru însănătoșirea climatului general și consolidarea ideii de pace și coexistență în această regiune atât de sensibilă și de erodată de logia ireductibilă a confruntării și a conflictelor.
4. În același cadru al poziționării față de dosarul Orientului Mijlociu, fostei administrații Donald Trump îi revine paternitatea politică și morală a măsurilor unilaterale puternic aliniate la politica și pozițiile israeliene, măsuri cunoscute drept „afacerea secolului” și tot atât de neproductiv descurajante și controversate în ceea ce privește procesul de soluționare echitabilă și durabilă a problemei palestiniene. Adăugând la aceasta retragerea unilaterală din „acordul nuclear” cu Iranul (JPCOA) și aplicarea unei tactici a „presiunilor maximale” împotriva acestei țări, se poate spune că, dincolo de problemele interne ale statelor arabe, „conflictul din regiunea Orientului Mijlociu” este structurat în prezent pe trei segmente generatoare de tensiune și cu potențial exploziv, respectiv: problema palestiniană, contenciosul activ între SUA plus monarhiile arabe din Golf în frunte cu Arabia Saudită, pe de o parte și Iranul islamic, de altă parte și eforturile de eradicare a fenomenului terorist-islamist.
Din perspectiva declarațiilor de intenție, se poate spune că, în fiecare din aceste segmente ale dinamicii strategice a Orientului Mijlociu, există motive încurajatoare cât privește o posibilă străpungere a zidului de neîncredere și necomunicare și deschiderea unei ere a concordiei și a rațiunii constructive.
În ceea ce privește dosarul palestinian, Administrația Biden pare decisă a reveni la formula „celor două state” drept cadru de identificare a unui modus vivendi între israelieni și palestinienii care vorbesc despre revenirea la o conferință internațională de pace la care, pe lângă părțile beligerante, să ia parte activă membrii „cvartetului internațional” (SUA, Rusia, ONU și Uniunea Europeană) și la care să fie cooptate și state arabe precum Egiptul, Iordania, Arabia Saudită. În plus, Autoritatea Națională Palestiniană a renunțat la vetoul prin care refuza calitatea Americii de mediator în  procesul de pace, în vreme ce Joe Biden a făcut trimiteri discursive la redeschiderea Biroului de Reprezentare Palestiniană la Washington și la reluarea asistenței financiare pentru Agenția UNRWA, suspendată de Donald Trump.
Este dificil de imaginat că președintele Biden va fi dispus și va încerca să denunțe unele din rezoluțiile fostei Administrație Trump, precum cele privitoare la recunoașterea Ierusalimului drept capitală indivizibilă a Statului Israel și transferul ambasadei americane de la Tel-Aviv în Orașul sacru, sau recunoașterea suveranității israeliene asupra așezărilor evreiești din Cisiordania.
Semnalele emise atât de noua administrație de la Washington, cât și de regimul islamic din Teheran sunt, de asemenea, încurajatoare cât privește abordarea complexelor și tensionatelor relații americano-iraniene, chiar dacă, deocamdată, între cele două tabere se desfășoară un susținut război psihologic, în care fiecare dintre beligeranți așteaptă ca primul pas către dialog să fie făcut de celălalt și insistă ca adversarul să-și îndeplinească angajamentele asumate prin JPCOA, Iranul condiționând orice măsură de relaxare de încetarea sancțiunilor economice.
Dacă la toate acestea adăugăm și influența pe care statele arabe semnatare ale acordurilor de normalizare a relațiilor cu Israelul o pot avea în procesul de reconstrucție a unității se poate spune că, în climatul tensionat al Orientului Mijlociu, o revenire rațională la politica „pașilor mici” practicată de Henry Kissinger ar putea să creeze premisele unei implicări productive a noii administrații americane în configurarea unui Orient Mijlociu al păcii, stabilității și coexistenței.