Având o istorie pe cât de bogată, pe atât de intens evocată, aproape obsesiv, în discursul despre unitatea vechiului continent, sintagma pe care o folosim drept titlu pentru aceste rânduri are o semnificaţie cât se poate de simplă şi salutară. Ea se referă, în esenţa sa, la Uniunea Europeană şi la tot ceea ce, declarativ, juridic sau pragmatic se întreprinde cu respectabilă acribie pentru a face ca această „uniune” să fie protejată de lucrul comun, eficientizată şi resimţită în mod egal şi nediscriminatoriu de către entităţile care o compun prin liberă opţiune – de la cetăţenii europeni, la statele cărora aceştia le aparţin. Ceea ce, nu de puţine ori, dar tot mai frecvent, se dă uitării se regăseşte în realitatea că această unitate constituie, în integralitatea sa, un sistem de valori pe care ne place să le numim, cu mândrie, drept „europene specifice”. Valorile se manifestă într-un cadru universal şi diferit de acesta tocmai prin „europenismul” lor irepetabil şi inconfundabil.

Sistemul de valori pe temelia căruia a fost edificată unitatea europeană este „european”. Este perceput ca atare nu numai pentru că, din perspectivă istorică, îşi are originea în istoria şi conştiinţa apartenenţei la Europa, ci şi, poate într-o măsură chiar mai mare, pentru că a fost experimentat şi s-a manifestat ca european. Din rezultatele cunoscute pe care le-a avut în această ipostază, trebuie să fie menţionată apariţia însăşi a Uniunii Europene, pentru care acest sistem valoric reprezintă unul dintre lianţii decisivi pentru rezilienţa şi funcţionarea „ideii europene”.

Şi, în definitiv, cum trebuie înţeles, în morfologia sa, acest sistem european de valori? Fără a face un inventar, bine cunoscut de altfel, vom simplifica răspunsul la afirmaţia că ansamblul valorilor pe care europenii şi le adjudecă şi le revendică din perspectivă identitară poate fi definit ca un summum de concepte şi practici. De-a lungul secolelor acestea au călăuzit evoluţia continentului şi, mai ales, l-au ajutat să depăşească marile convulsii cu care s-a confruntat – inclusiv cele două războaie globale a căror scânteie a plecat din Europa şi nu din altă parte a lumii. În practicile pe care le menționam s-ar încadra codificarea drepturilor şi libertăţilor omului, ideea egalităţii între toţii cetăţenii, construcţia şi promovarea statului de drept şi a unei structuri sociale în care nimeni să nu se auto-situeze mai presus de litera şi spiritul legii, democraţia în toate formele sale de manifestare, prosperitatea pentru toţi şi contribuţia comună a tuturor la realizarea acesteia, înlocuirea forţei cu dialogul în soluţionarea conflictelor, solidaritatea ca forţă constructivă sau ca factor inhibant al segregaţiei, xenofobiei, rasismului în toate formele de manifestare a acestora şi enumerarea ar putea continua.

În contextul lumii globale şi al noilor provocări şi sfidări cu care Europa se confruntă în acest al doilea deceniu al noului secol XXI, se poate constata şi trebuie conştientizată realitatea apariţiei unor clivaje cu potenţial de evoluţie. Este vorba despre cele dintre constatarea şi enunţarea sistemului european de valori, pe de o parte şi credinţa în acesta şi în adeziunea practică şi morală la valori, pe de altă parte.

Din acest punct de vedere, ne referim, cu deosebire, la o tendinţă ascensională - manifestată atât la nivel social, cât şi în segmentul forţelor politice influente - către o tot mai vizibilă contestare şi abordare critică negativistă a acestor valori, fie în cadru sistemic, fie la niveluri secvenţiale. Se vorbeşte, astfel, de o idealizată „întoarcere la rădăcini” şi la supralicitarea valenţelor și nostalgiilor identitare naţionale. Se vorbeşte, în egală măsură, despre „democraţia controlată”, ori despre „democraţia liberală”. Factorul motrice al unor asemenea pusee este determinat, din păcate, nu de vreo febră patriotică şi identitară, ci de raţiuni mercantile, electorale, egoiste. Acestea dau naștere unui populism nociv şi unor ipostaze atitudinale nihiliste şi extremiste, în totală contradicţie cu ceea ce semnifică „ideea europeană” şi construcţia unităţii funcţionale prin solidaritate şi diversitate.

Nu sunt puţine argumentele care susţin afirmaţia că devenirea şi împlinirea Uniunii Europene se suprapune, în perioada modernă, cu istoria procesului de unificare instituţionalizată a continentului. Şi este bine să accentuăm această idee, într-un moment în care, în toamna acestui an, aceeaşi uniune este confruntată, pentru prima oară, cu un act - care poate fi doar un început - al fisurării, tot juridice şi instituţionale, act pe care imaginarul public l-a botezat „Brexit”. Populaţia Europei, obosită fie de un trecut războinic, fie de poverile care i-au fost impuse decenii de-a rândul, a căutat vindecarea în idealul unităţii. Această diversitate este specifică, nu numai la nivel naţional-statal, ci şi la nivel regional şi provincial, și, asemenea istoriei europene, este un produs al istoriei în varietatea formelor sale de manifestare.

Ce valoare paradigmatică mai poate avea, astăzi, faimosul slogan al „Europei cu două viteze”, cănd Brexitul devine realitate şi când retorica unionistă este fracturată de ameninţarea unor altor posibile exit-uri prefaţate de prefixuri derivate de la numele altor state membre?

Fără doar şi poate, în orice construcţie procesul evoluţiei nu este niciodată liniar, armonios şi convingător. Dar astăzi, la 26 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastrich şi la doar 10 ani de la adoptarea Tratatului de la Lisabona, nu sunt puţini europenii - şi nu vorbim de elitele politice, ci de simplii cetăţeni „europeni” - care constată că, în mentalul public, Europa este încă dominată de obsesia vocabulelor „de Vest și de Est. Această separaţie într-o Europă a spaţiului elitist numit Schengen invocă o comunicare anevoioasă, dacă nu chiar lipsa comunicării între un Centru care emană directive şi o periferie destinată să fie un permanent executant al respectivelor directive. Nu sunt puţini nici „europenii” preocupaţi de siguranţa locurilor de muncă sau de calitatea diferenţiată a produselor în raport cu locul consumatorilor pe harta Europei unite...

În prima jumătate a acestui an, România a deţinut preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, începută în acordurile Odei Bucuriei lui Beethoven și încheiată în ritmurile imnice lăsate posterităţii de românul George Enescu. Bilanţul acestei preşedinţii este, cu atât mai onorabil cu cât el a fost rezultatul unei experienţe inedite şi al unor eforturi pe care numai ignoranţii sau răuvoitorii le pot nega. Definirea bugetului Uniunii Europene în perioada de după anul 2020, funcţionarea Pieţei Unice Europene, impulsionarea digitalizării, securitatea internă şi combaterea fenomenului terorist, gestionarea provocărilor generate de fenomenul migraţiei, colaborarea interinstituţională reală, discursul constructiv despre Europa Siguranţei, despre Europa ca actor global, sau Europa valorilor comune sunt doar câteva dintre categoriile de probleme şi preocupări care au meritul de a privi, cu deosebire, spre perspectivă. România, singură, nu putea să facă mai mult decât poate face Europa voinţelor liber asociate.

Şi cu toate acestea, Europa nu a atins perfecţiunea sau, cel puţin, limita normalităţii funcţionale, morale şi codificate prin tratatele fondatoare. Iar aceasta constituie o serioasă sfidare pentru proiectul european, atâta vreme cât sistemul valoric axiologic al ideii europene nu va oferi o nouă perspectivă acelor cetăţeni care se simt marginalizaţi, dacă nu chiar abandonaţi, acelor europeni care continuă să vadă în unitatea europeană o comunitate artificioasă în comparaţie cu valorile naturale şi eterne oferite de apartenenţa identitară naţională. O asemenea percepţie alimentează, în societăţile din centrul şi estul Europei cu deosebire, sentimentul că pentru occidentul Europei sistemul de valori ţine, mai degrabă, de retorica tratatelor şi a documentelor birocratice, în vreme ce, în practică, se aplică o strategie a dublei măsuri din perspectiva căruia cetăţenii europeni din partea centrală şi estică a contientului sunt trataţi mai degrabă ca o categorie secundară, a cărei datorie fundamentală este aceea de a executa cu rigurozitate nişte „directive” emise la vârfurile decizionale de la Bruxelles.

Ce este de făcut?

Ar putea să pară un truism afirmaţia că pentru eliminarea şi contracararea provocărilor cu care proiectul european se confruntă este nevoie de o reîntoarcere reală şi onestă la sistemul de valori care dau esenţa şi nobleţea unităţii europene în diversitatea şi dimensiunea universală a acesteia. Cu riscul de a reitera clişee şi stereotipii, credem că, din acest punct de vedere, un lucru care ar trebui întreprins fără întârziere şi în mod ofensiv creator este acela de a recunoaşte şi a ne asuma existenţa lacunelor şi a exprima explicit voinţa de acţiune comunitară pentru readucerea stării de lucruri pe făgaşul firescului. Iar în acest sens, este imperios necesar a fi acordată o atenţie sporită, diversificată şi permanentă politicilor pan europene în domeniul educaţiei şi culturii. Acestea ar trebui să devină instrumente cu potenţial încurajator de diseminare a convingerii conştiente că patrimoniul de valori culturale, spirituale și morale are nevoie de ataşamentul egal şi explicit al tuturor societăţilor Europei şi al tuturor cetăţenilor lor, mai ales atunci când este vorba de generaţiile tinere şi emergente. Este o urgenţă necesitatea ca sistemele europene de educaţie şi învăţământ să fie mai hotărât orientate şi structurate către înfruntarea superficialităţii formative pe care o diseminează spaţiul mediatic şi mijloacele de socializare. Dacă în planul construcţiei materiale există soluţii - cu aceeaşi condiţie a generalizării echităţii - efortul se deplasează dinspre concept spre sudoare. În segmentul educaţiei, Uniunea Europeană are încă multe paralelisme conflictuale la nivelul conştiinţelor şi credinţelor - al credinţelor laice şi nu al sacralizării.

De vreme ce nou-născutul în oricare parte a teritoriului demografic european este „european”, trebuie să decidem ce șanse de dezoltare şi identificare vom da acestui nou cetăţean. În şcolile primare şi preuniversitare avem nevoie de un discurs pedagogic şi educaţional european. Dar, în același timp, nu mai trebuie să se accepte ideea că o educaţie europenizantă ar fi un factor subminant al identităţii istoriciste, după cum, pentru a fi convingătoare, educaţia europeană nu trebuie să tabuizeze idealurile din „cealaltă Europă”. Acest tabu se va îneca foarte repede în starea fizică, sanitară şi profesională a școlii. Vorbind din perspectiva ţării prin care mă definesc, îmi este greu să accept de ce la începutul ciclurilor școlare manualele nu sunt tipărite, şcolile nu sunt înnoite, profesorii nu sunt de ajuns pentru că propria pregătire, supusă examenului, este profund lacunară. Se înţelege că eliminarea acestor lacune ţine, în primul rând, de implicarea statelor, dar Uniunea Europeană instituţională poate încuraja şi facilita eforturile naţionale, inclusiv în ceea ce priveşte conţinutul european al educaţiei şi învăţământului. Abordarea sensurilor pe care le are calitatea de european şi atitudinile care izvorăsc din aceasta nu trebuie să se limiteze la memorarea sterilă a unor inventare de ordonanţe, documente şi tratate. Ea trebuie să abordeze direct şi explicativ istoria şi esenţa acesui sistem de valori unificator şi nu producător de dispute şi de interpretări de cele mai multe ori aflate în contradicţie cu sentimentul tezaurului de valori şi tradiţii istorice, etice şi morale ale identităţii naţionale.

Valorile europene sunt confruntate cu ameninţări şi provocări venite atât din interiorul, cât şi din exteriorul edificiului european. Iar afirmarea lor în fața contra-modelelor existente sau emergente trebuie să dezvăluie, prioritar, cauzele profunde ale manifestărilor anti-europene.

Este o realitate că ideea europeană nu este ocolită de slăbiciuni şi imperfecţiuni, iar reacţia la acestea trebuie să se finalizeze prin demonstrararea capacităţii proiectului european de a se auto-perfecţiona şi de a rămâne un model de realizare şi consolidare a armoniei şi echilibrului între libertate, echitate şi justiţie socială şi, în egală măsură, între democraţie şi securitate atât în vestul, cât şi în centrul şi estul unei Europe cu vocaţie valorică şi morală universală.