La 11 februarie 2011, crivățul „primăverii arabe” ajungea în Yemen, după ce, în Tunisia și Egipt măturase din fotoliile puterii două regimuri gerontocratice și despotice. A trebuit ca în Arabia Felix să mai curgă sânge înainte ca alt dictator autocrat, Ali Abdullah Saleh, să urmeze soarta tunisianului Bin Ali și a egipteanului Hosni Mubarak. Ca și în alte state arabe cuprinse de jocul de domino al „primăverii arabe”, yemeniții au alungat dictatura pentru a trece direct și pustiitor într-un război civil care, la vârsta de zece ani, nu dă semne că s-ar apropia de orizontul păcii și al revenirii la viață.

În limbajul neutru al statisticilor furnizate de Organizația Națiunilor Unite, bilanțul deceniului de război civil yemenit se materializează în peste 100.000 morți (o cifră cu un nivel înalt de aproximație), iar 80% din populație supraviețuiește în totală dependență de asistența umanitară externă. Asta în vreme ce teritoriul național – devenit  front unanim al unui război prin interpuși între coaliția arabă bicefală saudito-emirateză și regimul teocratic iranian – este segmentat și controlat discreționar de actorii direct implicați în acțiunile combatante: guvernul președintelui Abd Rabbuh Mansur Hadi, susținut de coaliția arabă și recunoscut de comunitatea internațională, mișcarea rebeliunii tribale houthite, susținuta de Iranul islamic, separatiștii sud-yemeniți, sprijiniți de Emiratele Arabe Unite și, cu titlu „independent”, celule și grupări radical-islamiste ale fostului Stat Islamic Da'ish și ale rețelei Al-Qaida din Peninsula Arabică (AQPA).

Un memento succint

La 26 martie 2014 - sub numele de cod „Furtuna Fermității” (Asifa Al-Hazm) și cu obiectivul declarat de instaurare a „ordinii și legitimității” în Yemen - coaliția arabă condusă de saudiți (și formată, inițial, din Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain, Kuwait, Maroc, Egipt, Sudan și Iordania, cu sprijin colateral din partea Pakistanului) începe o intervenție armată pentru care este mobilizat un potențial de 150.000 de soldați și 116 avioane de luptă.

După un an de atacuri ineficiente și producătoare, preponderent, de distrugeri, morți și dezintegrare social-economică a statului yemenit, denumirea intervenției a fost schimbată în „Readucerea Speranței” (Istiadat Al-Amal). O speranță care, până astăzi, este prizoniera unui orizont nebulos, iar războiul din vechea „Arabia Felix” a rămas o expresie însângerată a unui război absurd și ireductibil între orgolii, ambiții și competiții germinate dintr-un sol al conflictului interconfesional și al ambițiilor de putere și expansiune care marchează nu doar conflictul saudito-iranian, ci și mințile altor lideri regionali însetați de iluzii și proiecte imperiale.

Ceea ce s-a auzit mai puțin sau deloc în acest deceniu de confruntare, este realitatea dramelor pe care yemeniții simpli le trăiesc în continuarea unei jumătăți de secol trecut ca un tăvălug uniformizant peste istoria unei țări ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate în originile cronologice, culturale, lingvistice, arabe și islamice, dar care este silită a trăi în condițiile de alienare ale Evului Mediu.

Asemenea altor țări și popoare arabe, yemeniții au suferit avalanșa dictaturilor militare, a guvernanțelor autocratice personale și de clan sau tribale. Oficial, intervenția militară condusă de Arabia Saudită și-a propus realizarea a patru obiective majore: încetarea războiului, reinstaurarea puterii legitime reprezentată de Abd Rabbuh Mansur Hadi, menținerea în funcțiune a instituțiilor statale și lichidarea secesionismului houthit susținut de Iran. Realitatea nedeclarată a fost și este una mai complexă, căci, dincolo de obiectivele strategice și tactice ale campaniei militare, monarhia saudită a urmărit scopul fundamental de a plasa Yemenul în sfera sa de influență și a utiliza această țară drept pârghie pentru consolidarea propriului leadership regional și construirea unui larg front sunnit împotriva „semilunii” șiite iraniene. Niciunul dintre a ceste obiective nu a fost atins în cei zece ani de război, și aceasta în pofida potențialului militar uriaș de care monarhia saudită dispune și a simpatiei și susţinerii de care a beneficiat din partea fostei administrații americane Donald Trump.

Perspective posibile

În prima săptămână a lunii februarie a.c., emisarul special al ONU pentru Yemen, britanicul Martin Griffiths, a efectuat - pentru prima oară - o vizită de lucru la Teheran, având pe agenda discuțiilor (cu ministrul de externe Mohammed Javad Zarif) situația generală din Yemen și identificarea unei încheieri negociate a războiului din această țară.

Martin Griffiths

Demersul mediatorului Griffiths a avut loc la puține zile după ce noua administrație de la Casa Albă a anunţat o dublă decizie importantă, respectiv încetarea susținerii militare și logistice americane pentru campania saudită în Yemen și  abrogarea deciziei prin care, din ordinul fostului președinte Donald Trump, mișcarea rebelă yemenită Houthi a fost inclusă pe lista organizațiilor teroriste externe pe care, anual, o întocmește Departamentul de Stat. De altfel, încă din primele declarații publice de politică externă de după instalarea oficială în Biroul Oval, președintele Joseph Biden și-a exprimat preocuparea pentru situația umanitară dezastruoasă din Yemen, sugerând că această problemă va constitui o prioritate pe agenda sa politică în regiunea Orientului Mijlociu. În cadrul acestor măsuri, pe care agenția France Presse le califica drept o turnură strategică în politica regională a noii administrații americane, se înscrie și numirea unui reprezentat special al SUA pentru dosarul yemenit, în persoana diplomatului de carieră Timothy Lenderking, misiunile sale și rezultatele acestora urmând a fi raportate nemijlocit președintelui Biden.

De partea sa, mișcarea yemenită Houthi a salutat decizia Casei Albe de radiere acestei grupări din lista entităților teroriste.

Dacă saudiții au eșuat în retorica de a reda yemeniților o speranță bazată pe recursul la forța armată, o nouă rază de speranță, mai realistă și construită pe logica umanitarismului și a dialogului, pare a veni dinspre malul apusean al Atlanticului. Secretarul de stat Antony Blinken a chemat toți actorii implicați în conflict să se alăture demersurilor politico-diplomatice ale SUA pentru o încheiere cât mai rapidă a crizei yemenite. De partea sa, nou-numitul reprezentant american pentru Yemen, Timothy Lenderking, și-a început misiunea în regiune printr-o serie de întâlniri și discuții cu oficiali saudiți și yemeniți, inclusiv președintele Rabbuh Mansur Hadi, în vreme ce rebelii houthiţi au declanșat atacuri împotriva armatei yemenite în ideea de a-și asigura, pe front, o poziție de forță în cazul unor viitoare negocieri politice.

De data aceasta, transformarea în realitate a speranței va depinde de măsura în care actorii de pe eșichierul războiului și de pe marginea acestuia vor avea hotărârea și insistența necesară pentru înlăturarea barierelor psihologice care fracturează atât societatea yemenită, cât și forțele sale politice. Dar nu mai puțin importantă va fi și angajarea preopinenților la regândirea relațiilor și piedicilor care obturează comunicarea între puterile regionale cărora li se datorează, substanțial, și reziliența unui conflict care a făcut ca fosta „Arabia Felix” să devină o cvasi-inexistentă „Arabia Infelix” care așteaptă să vină întruparea speranței.