Sub auspiciile ONU, în perioada 3-5 februarie 2021 s-a desfășurat, la Geneva, „forumul libian pentru dialog politic”, considerat - prin rezultatele obținute și perspectivele deschise - un punct major de cotitură spre pace și conciliere într-o țară care se află la capătul unui deceniu de „revoluție” sângeroasă și distrugătoare.

Învins de eșecuri sau, poate, trezit la realitate, aventuristul general Khalifa Haftar a salutat dialogul din metropola elvețiană pe care l-a descris, pentru circumstanță, drept un „act patriotic” realizat de „adevărați patrioți libieni”.

Rezultatele, care, fără a fi ocolite de îndoieli și suspiciuni, justifică optimismul observatorilor și comentatorilor, se regăsesc, înainte de toate, în apusul guvernului de „concordie națională” condus - în ultimii cinci ani - de premierul Fayez Al-Sarraj. Iar aceasta pune capăt, în bună măsură, unei guvernanțe bicefale, pe de o parte, și marchează, pe de altă parte, încheierea celei de „a doua revoluții libiene” - care a fost războiul intern între fostul guvern și „odiseea personală” a lui Khalifa Haftar. Dar aceasta mai înseamnă și perspectiva de destrămare a spectrului scindării teritoriale a Libiei între vest și est, dacă nu chiar ruperea acestei țări în provinciile sale istorice Cirenaica, Tripolitania și Fezzan.

În al doilea rând, la Geneva a fost convenită investirea unui succesor al lui Fayez Al-Sarraj, în persoana lui Abdel Hamid Dbeibah, un prosper om de a faceri originar din metropola portuară și petrolieră Misrata (vest).

În al treilea rând, „forumul pentru dialog politic inter-libian”, cu atribuții de colegiu electoral (constituit din 74 reprezentanți), a ales un „Consiliu prezidențial” cu trei membri și a votat investirea ca președinte a lui Mohammed Younes Menfi, originar din Benghazi (est).

Mohammed Younes Menfi (sursa: https://middle-east-online.com)

În al patrulea rând, „dialogul politic național” de la Geneva a convenit constituirea unei „Comisii militare mixte” (Comisia 5+5) formată din zece membri reprezentând, paritar, noile autorități politice și legislative, pe de o parte, și reprezentanți ai diversității de curente, grupări și miliţii înarmate, cu misiunea de a susține rezolvarea amiabilă și echitabilă a mozaicului de probleme, sechele ale războiului, precum și problemele legate de prezențele militare străine pe teritoriul libian.

Până la alegerile prezidențiale și legislative stabilite pentru data de 24 decembrie aceștia vor asigura conducerea interimară a țării, cu atribuții executive și legislative deținute cumulativ de fostul premier Fayez Al-Sarraj.

În perioada interimatului premergător scrutinului de la sfârșitul acestui an, guvernul și consiliul prezidențial vor avea drept preocupare prioritară și inevitabilă oblojirea și cicatrizarea, fie și parțială, a multelor răni provocate în cele 14 luni cât a durat „bătălia pentru Tripoli” sau „a doua revoluție libiană” (aprilie 2019 -  iunie 2020) declanșată de Armata Națională Libiană a generalului Khalifa Haftar.

Auspiciile politice și morale pe care Organizația Națiunilor Unite le-a asigurat dialogului inter-libian de la Geneva au avut, fără îndoială, o contribuție substanțială la rezultatele obținute, inclusiv în ceea ce privește renunțarea de către Khalifa Haftar la proiectele sale. Iar principalul beneficiu al acestei schimbări de giruetă se regăsește în perspectiva unei diminuări, până la eliminare, a prezenței și a multiplelor ingerințe externe în evoluțiile eșichierului intern libian. Acest aspect va fi, însă, în perioada imediat următoare, un nou și dificil nod gordian pe care tandemul Dbeibah-Menfi va trebui să-l rezolve. Deocamdată, singura reacție vocală la noua situație a venit din partea președintelui turc Recep Taiyyp Erdogan care, sub vechiul pretext al combaterii terorismului, a anunțat că Turcia nu își va retrage din Libia forțele armate și mercenarii sirieni aflați în solda Ankarei decât odată cu expirarea Tratatului Militar încheiat cu fostul guvern al lui Al-Sarraj și, oricum, nu înainte de scrutinele electorale din luna decembrie.

Se înțelege că, pentru noile autorități de la Tripoli, chestiunea prezenței străine în general și a Turciei, cu deosebire, nu constituie nici singura și nici cea mai presantă dificultate care va trebui abordată. Deocamdată, libienii care au coborât în spațiul public spre a-și manifesta satisfacția și susținerea pentru noua formulă de guvernare cer acesteia soluții imediate pentru problemele supraviețuirii cotidiene: hrană, locuri de muncă, asistență medicală, educație… Societatea libiană își dorește depășirea cât mai rapidă și reală a segmentării pe criterii tribale, confesionale sau de interese mercantile de grupuri și clanuri. Iar una din lozincile cel mai amplu scandate în Tripoli și în alte așezări importante proclamă „La sharkqiya, la gharbiya, Libia, wahda wataniya” ( „Nu o Libie de est, nici o Libie de  vest, ci unitate libiană națională”).

Dacă, pentru libieni, anul 2021 marchează încheierea unui deceniu al rupturii sociale, al învrăjbirii și războiului, același an readuce în memoria colectivă faptul că, tot în acest an, în luna alegerilor se împlinesc 70 de ani de la proclamarea independenței național-statale.

Pe de altă parte, convergența de interese între actorii politici autohtoni și puterile internaționale, la care se adaugă instalarea la Washington a unei noi administrații, sunt tot atâtea semnale încurajatoare cât privește crearea unui nou climat propice pentru reforme politice sistemice și unitare. Adică o șansă de înaintare solidară către ieșirea din lungul tunel al dictaturii și al războiului și reluarea locului pierdut în concertul lumii arabe și globale contemporane.

O conciliere șubredă, o tranziție dificilă

Cei zece ani de „primăvară arabă” care a îndepărtat de la putere gerontocrata dictatură a colonelului Muammar Al-Gaddafi au însemnat o prăbușire abruptă și sângeroasă în anarhia războiului civil care, la rândul său, a produs răni adânci, profunde fracturi și clivaje în corpul societății, dezbinare, ură și deconstrucție identitară națională și teritorială, la toate acestea adăugându-se și pluralitatea și diversitatea ingerințelor exterioare - având consecințe distructive cât privește voința și disponibilitatea libienilor de a se uni și a transforma în pacificare mercantilismul care le-a măcinat unitatea și credința într-un viitor al coexistenței și dezvoltării ca stat și ca națiune.

Sunt sechele durabile, a căror eliminare nu va fi nici realizată de pe o zi pe alta și nici lipsită de provocări pentru libienii înșiși și pentru noile instituții interimare.

Premierul Abdel Hamid Dbeibah a finalizat elaborarea unei structuri a viitorului Executiv de La Tripoli, cu angajamentul ca lista finală a echipei guvernamentale să ceară, cât mai curând, votul de investitură din partea Parlamentului libian. În acest sens, este avută în vedere o listă cu 25-26 ministere, candidații urmând a fi supuși unor atente verificări de securitate, pentru a evita accesul în instituția executivului a radicalilor islamiști și a Fraților Musulmani sau a celor care au comis crime și atrocități de război. În cazul în care această listă nu va primi votul de încredere, premierul are în vedere și varianta unui guvern de tehnocrați, într-o structură restrânsă la 15-16 ministere.

Deocamdată, pentru perioada interimatului premergător alegerilor generale de la 24 decembrie, atât premierul Dbeibah, cât și președintele Consiliului Prezidențial, Mohammed Younes Menfi, au făcut publice principalele priorități de acțiune către normalizare, priorități în lista cărora figurează, între altele :

• Asigurarea asistenței sociale și umanitare pentru victimele „revoluției” și familiile martirilor, persoanelor dispărute și pentru alte categorii sociale afectate de ravagiile conflictului;
• Reintegrarea profesională, instituțională și socială a foștilor combatanți pe fronturile războiului civil;
• Inventarierea și pregătirea unor pachete legislative menite să instaureze supremația legii, respectarea drepturilor umane și cetățenești, atragerea societății civile la viața publică națională și instituțională;
• Identificarea și evaluarea, în vederea dezvoltării, a avuției financiare și a activelor de care Libia dispune atât în interior, cât și în străinătate;
• Elaborarea unei viziuni complete și a unei strategii de dezvoltare a economiei, segmentelor sociale, de servicii și infrastructură, pregătirea alegerilor generale din ultima lună a anului;
• Reluarea și activizarea contactelor și relațiilor bilaterale cu vecinătatea arabă nord-africană, cu sudul african sub-saharian, nordul Mediteranei și marii actori ai eșichierului global;
• Asigurarea și atragerea unei susțineri cât mai consistente din partea comunității internaționale, pentru o stabilitate socio-economică rapidă și continuitatea procesului de dezvoltare durabilă.

Pentru noua guvernanță libiană, fie și provizorie, problemele privitoare la consolidarea agrementelor de încetare a luptelor și de asigurare a unei funcționalități normale a instituțiilor statale și a relațiilor dintre acestea și societate nu sunt singurele și cele mai dificile provocări. Dincolo de aspectele cotidiene ale situației post-conflict, ceea ce presupune un efort susținut se regăsește în refacerea concordiei sociale, reconstrucția încrederii și eradicarea suspiciunilor și a inevitabilului sentiment al vendetei, al răzbunării tradiționale și puternic înrădăcinate în structura identitară și în mentalul colectiv. Iar această fragmentare nu se reduce la relațiile dintre membrii societății, ci se manifestă cu deosebită insistență la nivelul marilor colectivități etnico-lingvistice, teritoriale-provinciale, sau între apartenențele identitare de clan, de trib și de interese de castă. Chiar în structura umană a celor trei noi instituţii ale reconcilierii naționale, un demnitar sau un parlamentar din Tobruk sau Benghazi găsește cu greu o cale de comunicare cu un omolog provenit din Missrata sau din Tripoli. Exprimată în alte cuvinte, această realitate constituie, fără a fi singura, una dintre cele mai complexe obstacole care vor trebui să fie depășite. La aceasta se adaugă problema, nu mai puțin spinoasă, a mozaicului de grupări și miliţii constituite pe temelii sectare, ideologice sau de mercenariat, care vor trebui eliminate, fie prin includerea lor în instituțiile statele de forță - armata națională, poliția, jandarmeria și altele, fie prin aplicarea altor modalități de inserare a acestora în țesătura edificiului social libian.

Se cuvine menționat că în Libia sunt desfășurați cca 20.000 combatanți străini, mercenari alături de prezența militară străină, convenită de fostele tabere autohtone cu diferite puteri (Federația Rusă, Turcia, Siria, Sudan, Ciad). În plus, pe teritoriul libian se află, în afara unui control din partea guvernului, importante arsenale militare de la arme și muniții individuale, până la avioane, elicoptere, drone, rampe de rachete sol-aer, mine anti-personal și alte dotări care, pentru multă vreme, vor constitui o severă amenințare pentru societatea civilă - în condițiile în care, până în prezent, statele străine implicate ignoră apelurile instanțelor internaționale de a se retrage din Libia împreună cu logistica militară adiacentă.

În tot acest efort, Libia postbelică are nevoie de asistență externă, necesară fie și doar pentru a face ca această țară să nu mai fie ceea ce a fost, vreme de un deceniu - un izvor de instabilitate, migrație ilegală, criminalitate și radicalism terorist.

Iar libienii trebuie să fie cei dintâi care să arunce „cărțile verzi” ale dictatorului Gaddafi la pubela istoriei, pentru a-și scrie propria Cartă a libertății, egalității, demnității și revenirii în marea familie a comunității globale.