O scurtă evaluare a realismului nuclear

Lumea a intrat într-o a doua eră nucleară, însă această eră nu este definită de o competiție bipolară globală a superputerilor similară celei din timpul Războiului Rece, care implica arsenale nucleare masive cu capacitatea de a se distruge reciproc de mai multe ori. În această nouă eră, puterile nucleare regionale vor defini proliferarea și peisajul conflictual. Aceste state au arsenale nucleare mici, sunt adesea prinse în rivalități regionale de lungă durată și sunt implicate în multiple conflicte active.

Convingerea că proliferarea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă prezintă amenințări grave pentru securitatea națională, stabilitatea regională și internațională, a determinat majoritatea statelor să ia măsuri pentru a preveni răspândirea acestor arme și pentru a crea o bază și condiții pentru eliminarea lor din arsenalele tuturor statelor. Astfel, în urma unor negocieri îndelungate s-au pus bazele unor tratate și convenții care se referă la controlul capabilităților nucleare și al armelor chimice sau biologice. Cel mai cunoscut tratat în acest sens este Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT), deschis spre semnare în data de 1 iulie 1968. Totuși, NPT este limitat deoarece niciun stat nu poate fi obligat să îl semneze. Mai mult, trei actori care dețin capabilități nucleare – India, Pakistan și Israel[1] – nu s-au alăturat niciodată tratatului. Există nouă state care dețin arme nucleare: grupul cunoscut sub denumirea de P5 (SUA, Federația Rusă, China, Marea Britanie și Franța) care au capabilități nucleare în temeiul NPT, și grupul format de India, Pakistan, Israel și Coreea de Nord, care au dezvoltat tehnologia nucleară dincolo de prevederile internaționale. Deținerea capabilităților nucleare este legitimată din punct de vedere realist de mai multe motive, inclusiv securitate și prestigiu. Ele sunt văzute ca garanția de securitate supremă, deoarece niciun stat nuclear nu a intrat vreodată în război cu un alt stat posesor de armă nucleară.

Totuși, majoritatea politicilor utilizate pentru prevenirea sau încetinirea proliferării au fost negative, în sensul că sunt concepute pentru a îngreuna achiziționarea de către guverne a componentelor necesare pentru obținerea unei astfel de capabilități. Sancțiunile au fost, de asemenea, folosite pentru a descuraja furnizorii potențiali de tehnologie sau materiale, precum și pe presupușii beneficiari. În plus, controlul armelor este un instrument pentru încetinirea sau inversarea proliferării verticale (ex. Statele Unite și Federația Rusă) sau pentru a preveni proliferarea orizontală, cel mai cunoscut caz fiind cel al Iranului.

Deși majoritatea realiștilor contemporani discută despre arsenalul nuclear internațional doar contextualizat, aproape întotdeauna incluzându-l în analiza crizelor regionale, eticheta de „realism nuclear”[2] este, totuși, un fenomen intelectual transnațional și interdisciplinar, care se suprapune cu realismul politic, dar nu îl exclude, așa cum este conceput în prezent în relațiile internaționale și teoria politică. Pentru realiștii nucleari, revoluția nucleară a fost reperul central în dezvoltarea unei forme de gândire politică globală care a încercat să sintetizeze o viziune realistă asupra lumii propunând, în același timp, și o agendă cuprinzătoare pentru schimbare.

Realismul nuclear sintetizează lucrările lui Günther Anders, John H. Herz, Lewis Mumford și Bertrand Russell. Citite împreună, teoriile lor au puternice afinități cu acele variante ale realismului din secolul al XX-lea care încearcă să formuleze „un răspuns etico-politic la combinația viscerală dintre războiul industrial, democrația de masă, genocidul mecanizat, naționalismul, capitalismul global și dezvoltarea tehnologiilor de distrugere în masă fără precedent”[3] (Bell, 2008: 5). La fel ca alți realiști clasici cunoscuți, cum ar fi Reinhold Niebuhr și Hans J. Morgenthau, realiștii nucleari aveau o agendă intelectuală distinctă, care depășește limitele, uneori fluide, dintre studiile politice, relații internaționale și critica socială.

Cea mai relaxată abordare a proliferării vine de la Kenneth Waltz. Deși există o tensiune între viziunea pesimistă a umanității care stă la baza neorealismului și optimismul pe care îl implica poziția sa,[4] Waltz crede că descurajarea nucleară  face o diferență substanțială și pozitivă și că aceasta ar putea fi replicată chiar și în părțile mai turbulente ale sistemului internațional. După ce a contestat consensul universal opus proliferării nucleare în anii 1970, el nu a văzut niciun motiv să-și schimbe opiniile odată cu sfârșitul Războiului Rece. El și-a argumentat teoria într-o dezbatere cu Scott Sagan,[5] insistând că sistemul internațional este încă în mare parte modelat de principalii săi actori, care încă se regăsesc în strânsoarea balanței de teroare „indestructibilă”. În ciuda eforturilor depuse, Statele Unite și Uniunea Sovietică/Federația Rusă nu au reușit să scape de logica acestei balanțe și de precauția necesară în politicile lor externe. Deoarece un război nuclear la orice scară pentru orice actor ar fi catastrofal, amenințarea unui astfel de război ar exercita întotdeauna un puternic efect de descurajare. Conform lui Waltz, ar fi greșit să presupunem că puterile mai mici nu ar fi capabile să facă față responsabilităților lor nucleare sau să acționeze în propriul interes.

Pe de altă parte, Sagan a atras atenția asupra deciziilor la limită din istoria nucleară a Statelor Unite – apelurile la un război preventiv, neglijarea vulnerabilităților critice, slăbiciunile procedurilor organizaționale care ar fi putut duce la detonări neautorizate. Astfel, Sagan încurajează gândirea critică și descurajarea proliferării în afara grupului P5 stabilite prin NPT. Însă stoparea unui program nuclear inițiat de un actor determinat să își dezvolte această capabilitate este o sarcină extrem de dificilă, mai ales dacă posedă cunoștințele necesare și are și capacitățile științifice și industriale pentru a plăti prețul eventualelor sancțiuni economice sau al unui anumit grad de izolare internațională. Există opțiuni care ar folosi forța militară convențională (non-nucleară) sau alte mijloace, inclusiv atacurile cibernetice (Stuxnet, în cazul Iranului), pentru a interfera sau a distruge instalațiile și materialele nucleare, armele și/sau sistemele lor de livrare înainte de a putea fi utilizate. Israelul, de exemplu, a desfășurat atacuri preventive împotriva instalațiilor nucleare din Irak în 1981 și din Siria în 2007[6]. Însă astfel de acțiuni presupun costuri și riscuri, inclusiv posibilitatea ca atacul să nu distrugă sistemul în cauză iar acesta să fie utilizat ulterior pentru a declanșa represalii și escaladarea unei situații într-un conflict mai amplu.

Acest articol încearcă să deschidă câteva orizonturi privind natura relațiilor dintre Iran și Israel din perspectiva teoriei ciclului puterii a lui Charles Doran, combinată cu teoria realismului nuclear defensiv propus de politicile externe ale celor două state.

Problema programului nuclear al Iranului nu ar trebui abordată separat de alte dinamici regionale. Acuzațiile (dovedite sau nedovedite) la adresa ambiției Teheranului de a dezvolta o capacitate nucleară nu pot fi pe deplin înțelese fără o referire la singura putere nucleară din Orientul Mijlociu – Israel. Acesta din urmă nu a semnat niciodată NPT și se crede că posedă arme nucleare. Oficialii israelieni nu au confirmat sau negat niciodată capacitatea nucleară, iar această ambiguitate nucleară se bazează semnificativ pe capacitatea nucleară și pe descurajare ca poliță de asigurare a Israelului. Geografic înconjurat de arabi și persani, Israelul consideră armele nucleare esențiale pentru a proteja însăși existența statului evreu. Washingtonul și, într-o măsură mai mică, Bruxelles-ul au acceptat acest argument israelian. Pe de altă parte, iranienii și arabii susțin că monopolul nuclear al Israelului în Orientul Mijlociu reprezintă o amenințare majoră la adresa securității regionale. Aceștia acuză puterile occidentale că pun în aplicare un dublu standard în tratarea neproliferării nucleare.

Pe de altă parte, grupul P5 căruia i s-a alăturat și Germania, a aplicat o presiune constantă asupra Iranului, în special sub forma sancțiunilor economice, pentru a convinge Teheranul să accepte anumite norme privind activitățile nucleare. Aceste limite au fost detaliate în acordul semnat în 2015 (cunoscut formal sub denumirea de Planul Comun și Extins de Acțiune/JCPOA) prin care Iranul a acceptat constrângeri temporare privind capacitățile sale de producție și depozitare de materiale necesare dezvoltării unei bombe nucleare. Iranul s-a conformat prevederilor JCPOA, dar SUA l-au părăsit unilateral în 2018 pe motiv că limitele activității iraniene au fost de o durată prea scurtă și că acordul nu abordează programul de rachete balistice al Iranului sau activitățile sale maligne prin interpuși (proxy) în regiunea Orientului Mijlociu.

Emergența unui Iran înarmat nuclear în viitor ar putea spori perspectivele unui conflict armat direct între cele două națiuni. Israelul ar putea alege să lovească preventiv instalațiile nucleare iraniene într-un efort de a împiedica sau întârzia o astfel de dezvoltare. Un Iran înarmat nuclear poate considera Israelul ca principalul său competitor regional și și-ar putea demonstra capacitatea nucleară în cazul unui conflict armat. Chiar dacă Iranul nu are intenția de a utiliza arme nucleare împotriva Israelului, această posibilitate nu este exclusă de analiști pe măsură ce crizele regionale escaladează și devin tot mai profunde. Lipsa comunicării directe între cele două state ar putea duce la semnale interpretate greșit și la confuzie cu privire la intențiile fiecărui actor și la liniile roșii informal trasate. Până și cei mai optimiști analiști sau cercetători cu privire la capacitatea Israelului și Iranului de a crea o relație stabilă de descurajare nucleară admit că dezvoltarea și stabilizarea unei astfel de relații va necesita timp. Iar această perioadă de tranziție poate deveni una extrem de fragilă.

Concurența strategică regională din perspectiva ciclului de putere

Conform teoriei ciclului de putere[7], concurența dintre state pentru putere sau influență este endemică pentru sistem și, prin definiție, este un joc cu sumă zero. Deși toate statele pot crește simultan în putere absolută, niciun stat nu poate crește, prin definiție, în putere relativă (sau influență) fără declinul concurent al puterii relative a unui alt stat sau a altor state. Teoria lui Charles Doran plasează luarea deciziilor privind conflictele în contextul creșterii și declinului puterii relative a statelor. Doran susține că statele urmează o cale ciclică de creștere, maturizare și declin, care provine în principal din rate inegale ale dezvoltării economice interne. Puterea este calculată pentru fiecare stare pe baza variabilelor economice și militare, care sunt apoi comparate cu celelalte stări ale sistemului. Deși aceste variabile nu țin cont de intenții, tehnologie, capabilități nucleare și militare, ele oferă o oportunitate de a urmări evoluția statului în raport cu sistemul, adică împrejurimile statului. Deși schimbările structurale nu determină politicile externe ale statului, ele „definesc mediul, influențele și constrângerile în care apar deciziile de politică externă”.[8] Trebuie făcută, însă, o distincție între concurența dintre statele care doresc dominația sistemului (concurența hegemonică) și concurența pentru cotele de putere relative (concurența strategică). În cazul nostru – concurența regională dintre Iran și Israel – avem de-a face cu această diferențiere conceptuală între hegemonie și strategie. Dacă pentru Iran proiectarea puterii – concurența hegemonică –  în regiunea Orientului Mijlociu, în special în statele arabe cu majoritate sau cu conducere șiită (Irak, Siria, Liban, Yemen), reprezintă linia principală a politicii externe regionale, pentru Israel concurența strategică reprezintă modul de adaptare, supraviețuire și continuitate într-o regiune al cărui sistem este unul profund ostil. Shahram Chubin susține că poziția anti-israeliană a clerului a devenit o sursă de legitimitate pentru regim, un „domeniu în care regimul poate pretinde că este principial și unic”.[9] Pe de altă parte, animozitatea Israelului față de Iran este justificată de interesele geostrategice dar și de diferențe de natură ideologică.

Israelul și Iranul nu sunt concurenți naturali și nu sunt destinați unui conflict perpetuu. Aceste două puteri regionale nu au dispute teritoriale și nici nu concurează economic. Fiecare țară a menținut în mod tradițional zone de interes regionale distincte (Levantul pentru Israel și Golful Persic pentru Iran). Relațiile dintre cele două națiuni s-au bazat adesea pe interese geopolitice comune, ducând la ani de cooperare atât înainte, cât și după revoluția islamică iraniană din 1979. Ultimul monarh al Iranului, Mohammad Reza Shah Pahlavi, a considerat o alianță de facto cu Israelul drept o contrapondere pentru vecinii arabi ai Iranului. Cooperarea tacită dintre Teheran și Tel Aviv a continuat chiar și după căderea șahului în 1979. Atât regimul iranian, cât și Israelul au văzut Irakul lui Saddam Hussein drept cel mai mare obstacol în calea intereselor lor de securitate națională. Iranul avea nevoie disperată de arme moderne; Israelul s-a agățat de vechea „doctrină a periferiei”,[10] avansată de fostul prim ministru israelian David Ben-Gurion și de Eliahu Sassoon, unul dintre cei mai importanți experți din Orientul Mijlociu, care susținea că statele non-arabe precum Iranul ar putea contracara dușmanii cei mai însemnați ai Israelului. Unii lideri iranieni postrevoluționari au urmat, de asemenea, politici mai pragmatice față de Israel, în special sub președințiile lui Hashemi Rafsanjani (1989-1997) și Mohammad Khatami (1997-2005). Cei doi au urmărit reformarea sistemului economic, social și politic muribund al Iranului prin diminuarea izolării sale internaționale, ducând la indicii de relaxare ale tensiunilor cu Israelul. Dar aceste eforturi au fost întâmpinate de rezistența unor figuri reacționare domestice, cu puncte de vedere radicale privind Israelul, iar liderii israelieni au ignorat în mare măsură asemenea gesturi ale reformiștilor iranieni. Mai mult, transformarea geopolitică a Orientului Mijlociu din ultimele două decenii a intensificat rivalitatea. Invazia americană din Irak în 2003 a eliminat un adversar comun atât al Israelului, cât și al Iranului. Iranul a început să se vadă pe sine însuși ca puterea emergentă a Orientului Mijlociu, o viziune împărtășită de mulți membri ai elitei politice și militare a Israelului. Alte evenimente, cum ar fi războiul din 2006 dintre Hezbollah și Israel – în care tactica și armele iraniene erau considerate eficiente împotriva Israelului –  au întărit punctul de vedere al Iranului ca fiind noul hegemon regional. Primăvara arabă din 2011 a alimentat în continuare preocupările israeliene, deși această frământare a creat și noi vulnerabilități și limitări și pentru influența iraniană. Noul peisaj regional a sporit temerile israeliene privind infiltrarea iraniană continuă în arene disputate în vecinătatea apropiată (în special Gaza și Liban) dar, în aceeași măsură a alimentat Teheranul cu ideea că SUA sunt o putere în declin[11].

Distincția dintre hegemonie și strategie propusă de teoria ciclului de putere este foarte utilă în înțelegerea relațiilor dintre Iran și Israel, în special în contextul post-Război Rece și a prăbușirii ordinii regionale din Orientul Mijlociu. Evenimentele de după 1991 au dus la stabilirea unei noi balanțe de putere în acest sistem dar care, prin natura sa, a adus la suprafață și  a intensificat rivalitățile regionale.

Percepțiile și politicile israeliene față de Iran

În ultimele decenii, Iranul a devenit principalul rival al Israelului. Din Liban în Gaza și până la revoltele dramatice din 2011 care au cutremurat Egiptul și lumea arabă, israelienii văd aproape fiecare provocare regională prin prisma Iranului. În ciuda încercărilor superficiale de relaxare a tensiunilor cu Republica Islamică de la sfârșitul anilor 1990, orice vestigiu al doctrinei periferice a dispărut. Astăzi există o incompatibilitate de bază a intereselor între cele două țări, sugerând că o revenire la o cooperare chiar limitată – așa cum a avut loc atât înainte, cât și după revoluția islamică din 1979 – nu mai poate fi posibilă.

Israelienii nu numai că își privesc interesele geostrategice într-o competiție directă cu Iranul în peisajul regional actual, dar și natura ideologică a rivalității s-a intensificat în ultimii ani. Într-adevăr, în ciuda diviziunii din interiorul elitei politice israeliene, consensul este cel care caracterizează aproape fiecare problemă de securitate privind gravitatea provocării iraniene. Astăzi, mulți din Israel văd Iranul ca fiind cel mai amenințător adversar al lor, dar apariția diferiților lideri iranieni cu poziții militare, politice și ideologice mai puțin ostile față de statul evreu ar putea modifica opiniile în viitor. La urma urmei, Israelul și Iranul nu sunt destinați să se angajeze într-un conflict perpetuu, dat fiind că nu au dispute teritoriale și mențin în mod tradițional diferite zone de bază ale intereselor de securitate. Spre deosebire de pozițiile ideologice stridente între segmentele naționaliste și religioase ale societății israeliene cu privire la terenurile disputate din Eretz Yisrael (Israelul Mare)[12], israelienii nu susțin astfel de revendicări ideologice sau religioase cu privire la Iran.

Cu toate acestea, abia la începutul anilor 2000 și, cu siguranță, după războiul din Irak din 2003, care l-a înlăturat pe Saddam Hussein ca dușman comun al celor două puteri, Iranul s-a ridicat fără echivoc în vârful agendei de securitate națională a Israelului. Expunerea și inspecția sitului nuclear Natanz în 2002 au ridicat serioase îngrijorări în ceea ce privește serviciile de informații militare și au mutat problema Iranului la cel mai înalt nivel politic și în atenția publicului.[13] Mai mult, prim ministrul israelian de atunci, Ariel Sharon, l-a desemnat pe Meir Dagan să conducă Mossadul și l-a însărcinat să „supervizeze eforturile de prevenire a programului nuclear al Iranului”,[14] sporind astfel importanța profilului dosarului iranian. Preocupările israeliene din ce în ce mai mari cu privire la Iran nu au apărut doar ca urmare a creșterii capacităților militare ale Iranului și a asocierii acestuia cu grupuri și activități teroriste, israelienii devenind din ce în ce mai deranjați și de faptul că influența iraniană în creștere avea capacitatea și perspectiva de a înclina echilibrul regional de putere în favoarea Teheranului.

De asemenea, israelienii se tem că, dacă Iranul va reuși să obțină capabilitatea nucleară, rezistența arabă față de Iran se va risipi pe măsură ce temerile față de noua capacitate militară iraniană și natura represaliilor vor crește. Un astfel de viitor nuclear ar submina ceea ce percep israelienii ca o alianță tacită în curs de validare între Israel și statele arabe pro-occidentale care se opun pretențiilor de hegemonie regională ale Iranului.

O altă preocupare israeliană se referă la riscul ca un Iran nuclear să declanșeze proliferarea nucleară în regiune. Aproape fiecare evaluare strategică israeliană pe această temă include această perspectivă, respingând în mare măsură cercetările privind tendințele de proliferare care pun la îndoială astfel de ipoteze. Israelul consideră că un Orient Mijlociu multipolar nuclear ar amenința în mod deosebit stabilitatea regională și securitatea israeliană.[15] În plus, multe voci ale stabilimentului de securitate israelian consideră că ideologia este motorul politicii externe iraniene și că utilizarea presupusului arsenal nuclear împotriva Israelului este o posibilitate viabilă. Există însă și analiști din structurile de intelligence și de securitate, chiar dacă numărul lor este mult mai mic decât al celor din prima categorie, care sunt de părere că activitățile nucleare iraniene sunt mai degrabă legate de ambițiile de influență regională decât cele de distrugere a Israelului. De asemenea, experți israelieni proeminenți în materie de descurajare pun la îndoială probabilitatea utilizării intenționate a unui arsenal nuclear iranian împotriva Israelului, deoarece „având în vedere arsenalul nuclear mai mare al Israelului și numeroasele vehicule de livrare ... pare foarte improbabil ca până și o conducere fanatică să aleagă o astfel de politică ... Niciun regim, chiar dacă este caracterizat de cea mai extremă ideologie, nu alege să se sinucidă.”[16]

Dar liderii politici și chiar unii analiști din cadrul comunității strategice a Israelului, atât din interiorul, cât și din afara guvernului, iau în serios ostilitatea ideologică a Iranului față de Israel și perspectiva ca aceasta să ducă la utilizarea capabilității nucleare. Liderii israelieni au răspuns ideologiei anti-israeliene a Iranului cu propria retorică simbolică bazată pe Holocaust, reamintind populației israeliene responsabilitatea Israelului de a asigura supraviețuirea poporului evreu și întărind doctrina strategică de încredere în sine.[17] Factorii de decizie din Israel sunt adesea înclinați să se bazeze pe simbolism și pe ideologie naționalistă pentru a-și încadra politicile și preferă să încadreze Iranul ca o problemă internațională, nu doar ca problemă a Israelului.

Preocupările Israelului legate de natura ideologică a provocării reprezentate de Iran sunt parțial reale și nu doar o acoperire a motivelor strategice de bază. Un număr mare de lideri israelieni și analiști strategici iau în serios ideologia anti-israeliană și susțin că tocmai această ideologie face ca provocările militare și strategice ale Iranului pentru Israel să pară atât de severe. Acestea fiind spuse, în comunitatea strategică a Israelului se dezvoltă clivaje cu privire la modul de a încadra provocarea iraniană, în special valoarea etichetării acestei amenințări ca fiind „existențiale”,[18] din cauza îngrijorărilor că o astfel de încadrare va submina strategia Israelului de descurajare. Aceste diferențe se regăsesc și în diferite evaluări cost-beneficiu în rândul liderilor și analiștilor israelieni cu privire la utilitatea unei opțiuni de atac militar israelian. Pentru cei care nu sunt în favoarea discutării provocării iraniene ca o amenințare existențială și preferă să încadreze provocarea ca fiind una internațională, o opțiune militară poate părea mai puțin atrăgătoare și invers.

Contextul intern este crucial pentru înțelegerea viitoarelor poziții israeliene față de Iran, inclusiv descurajarea și postura nucleare. Factorii geostrategici contează, dar modul în care israelienii văd și încadrează acești factori se va dovedi decisiv în luarea unor decizii viitoare. Dacă iranienii își vor schimba tonul ideologic anti-Israel în viitor, israelienii ar putea încadra amenințarea iraniană în mod diferit, chiar dacă animozitatea îndelungată și competiția strategică continuă fac dificilă trecerea rapidă de la rivalitate la cooperare.

 Percepțiile și politicile iraniene față de Israel

Israelul a ocupat întotdeauna un loc unic în conturarea intereselor strategice și ale percepțiilor privind amenințările la adresa Republicii Islamice. Israelul este acum privit de regimul iranian ca un rival regional major, iar motivele ostilității sunt complexe. Din punct de vedere geografic, Israelul este departe de Iran și nu are pretenții teritoriale. Cele două țări nu concurează economic și, până de curând, Israelul și Iranul nu erau rivali militari direcți. Zona imediată a intereselor de securitate a Israelului, Levantul, este în multe privințe marginală pentru securitatea națională iraniană. Mai degrabă, interesele Iranului în Golful Persic, regiunea Mării Caspice și în state vecine, precum Irakul, Pakistanul și Afganistanul sunt principalele linii ale politicii sale externe și ale doctrinei militare.

Comportamentul Republicii Islamice față de Israel a fost modelat de trei factori-cheie: percepția regimului de la Teheran asupra SUA ca fiind cel mai semnificativ adversar al său și credința în simetria apropiată a intereselor israeliene și americane în legătură cu Iranul; ostilitate ideologică adâncă față de Israel; și beneficiile geopolitice ale ostilității evidente față de Israel, în special în rândul vecinilor arabi ai Iranului.

Percepția Republicii Islamice privind amenințarea israeliană nu a fost determinată istoric prin rivalitatea directă dintre cele două țări, ci de animozitatea dintre Iran și SUA. Regimul consideră că interesele americane și israeliene din Orientul Mijlociu, în special în ceea ce privește Iranul, sunt aproape identice, mai ales având în vedere percepția iraniană privind influența Israelului în luarea deciziilor de la Washington.[19] Liderii iranieni văd SUA ca fiind principala amenințare la adresa existenței regimului. Această percepție este înrădăcinată în istoria implicării americane în Iran, inclusiv în răsturnarea guvernului condus de Mohammad Mosaddegh, ales în mod democratic în 1953 și însusținerea ulterioară a SUA a șahului Mahomed Reza Pahlavi – un om perceput de mulți iranieni ca o marionetă a Occidentului și Israelului.

Liderii Iranului acuză Israelul că susține mai multe grupuri antirevoluționare, inclusiv organizația Mujahedin Khalq (MKO). MKO este probabil unul dintre cele mai vizibile grupuri anti regim din afara Iranului. A funcționat în Irak din 1986, deși operațiunile sale au fost restricționate de guvernul SUA și de guvernul irakian dominat de șiiți după răsturnarea lui Saddam Hussein. Deși există puține dovezi publice disponibile, unii speculează că Israelul a folosit MKO ca mijloc pentru a dezvălui existența unor instalații nucleare secrete la Natanz și Arak în 2002.[20]

Rivalitatea Iranului cu SUA modelează securitatea națională și poziția militară față de Israel. Prin urmare, strategia generală de descurajare a Iranului împotriva SUA motivează sprijinul pentru diferite grupuri „proxy”,[21] cum ar fi Hezbollah. În plus, reluarea programului nuclear (abandonat odată cu crearea Republicii Islamice în 1979) era justificată prin necesitatea de contracarare a capacităților militare convenționale și nucleare ale Israelului.[22] În plus, programul nuclear a devenit o sursă de mândrie pentru regimul iranian, deoarece demonstrează capacitatea tehnologică și autosuficiența Iranului în fața sancțiunilor economice americane. Prin urmare, programul nuclear al Iranului nu este un produs al rivalității sale directe cu Israelul, chiar dacă liderii iranieni îi atribuie o anumită valoare de descurajare în fața capabilităților nucleare israeliene.

Republica Islamică nu a considerat întotdeauna Israelul ca un rival geopolitic direct și imediat, însă climatul geopolitic din ultimele decenii a răsturnat această paradigmă. Există mai multe motive pentru această modificare strategică. Primul este transformarea geopolitică a Orientului Mijlociu din ultimii douăzeci de ani. Îndepărtarea regimului taliban de la putere de către SUA în 2001 și a lui Saddam Hussein în 2003 a lăsat Iranul fără alți rivali regionali, cu excepția Arabiei Saudite. Israelul avansează astfel în fruntea listei inamicilor regionali ai Iranului. În plus, emergența grupării Hezbollah în Liban și legăturile mai strânse ale Siriei cu Republica Islamică au făcut din Iran un jucător cheie în Levant. Aceste aspecte au adus rivalitatea dintre Iran și Israel la un nivel foarte ridicat, iar amenințarea iraniană mai aproape de granițele Israelului.

Emergența regională a Iranului a dus, în cele din urmă, la un nou acord între câteva state sunnite din Golf și Israel. Arabii sunniți, dar și Iranul, au înțeles că Israelul, prin capabilitatea sa nucleară, reprezintă principala barieră în calea hegemoniei iraniene. Prin urmare, Israelul a devenit pentru Iran o anatemă religioasă și strategică. În absența unei decizii americane clare de a înfrunta militar Iranul, Israelul a decis să ducă un război cu răspundere limitată, de profil redus, numit „campania dintre războaie”[23]. În plus, Israelul a fost cel mai vocal critic al JCPOA și primul care a aplaudat decizia fostului președinte american Donald Trump de a retrage unilateral SUA din acordul semnat în 2015 de Iran cu grupul de state P5 +1 (SUA, China, Rusia, Franța, Marea Britanie și Germania). În prezent, guvernul condus de Benjamin Netanyahu se pregătește din nou să se opună resuscitării acordului și pare să conducă o campanie concertată pentru a întrerupe discuțiile, posibil alături de noii parteneri arabi din Golf. Aceasta este o provocare pe care guvernul de la Teheran va trebui să o gestioneze pragmatic și rațional, dacă își dorește restabilirea acordului nuclear și prevenirea escaladării în Orientul Mijlociu.

În timp ce recunosc că sancțiunile SUA nu au schimbat comportamentul Iranului așa cum se intenționează, oficialii israelieni evidențiază povara economică tot mai mare și reducerea finanțării iraniene pentru grupurile armate nestatale din Orientul Mijlociu ca un semn al progresului. Dar presiunea maximă este o strategie cu risc ridicat. Până în prezent, principalul rezultat al acestei campanii a fost de a stimula Iranul să accelereze programul nuclear care îngrijorează atât de mult Israelul.

Există foarte puține indicii că guvernul israelian și-ar dori să joace un rol constructiv în sprijinul negocierilor nucleare. De fapt, dezbaterea din Israel se concentrează în prezent pe modul cel mai bun de a bloca eforturile de a reînvia JCPOA – unii oficiali și analiști susținând că angajamentul cu administrația Biden va oferi Israelului avantaj, iar alții susțin o strategie mai agresivă pentru a bloca eforturile americane. Guvernul israelian nu a decis încă. Dar, în ambele cazuri, va rămâne probabil profund intransigent, având în vedere diversitatea spectrului politic intern israelian și sentimentul de legitimitate pe care Israelul l-a câștigat prin noile sale parteneriate cu țările arabe din Golf.

Concluzii

Cel mai important status quo și, probabil, singurul pe care Israelul dorește să îl mențină în Orientul Mijlociu este acela de a rămâne unica putere nucleară din regiune. Pentru păstrarea acestei stări, Israelul a dovedit în două rânduri că nu ezită să apeleze la folosirea mijloacelor militare convenționale: distrugerea reactorului irakian de la Osirak la 7 iunie 1981 și atacul aerian din 6 septembrie 2007 asupra reactorului nuclear sirian din regiunea Deir ez-Zor. Un casus belli pentru Israel ar putea fi apropierea Iranului de producerea unei bombe.[24]

Examinarea programului nuclear din Israel și a ambițiilor nucleare iraniene subliniază legătura puternică dintre cele două subsisteme din Orientul Mijlociu –  Golful Persic și conflictul iraniano-israelian. Evoluțiile dintr-o regiune au ecou în cealaltă. Aspirațiile nucleare ale Iranului nu pot fi abordate separat de capacitățile nucleare ale Israelului. O abordare regională largă ar trebui să abordeze stimulentele și capacitățile nucleare din întregul Orient Mijlociu. Statele Unite și Uniunea Europeană ar trebui să colaboreze pentru a consolida regimul de neproliferare în Orientul Mijlociu și pentru a se asigura că toate părțile interesate s-ar conforma acestui regim. Rădăcinile instabilității și nesiguranței atât în Golful Persic, cât și în conflictul iraniano-israelian ar trebui abordate simultan.

Conform teoriei ciclului puterii, relațiile dintre Israel și Iran au suferit o întorsătură bruscă după primul război din Golful Persic, deoarece, la nivel sistemic, redistribuirea puterii în regiune și dezintegrarea ordinii fragile din Orientul Mijlociu au creat atât o rivalitate strategică pentru acțiuni relative de putere și o competiție pentru hegemonia regională. La nivel politic, manifestarea acestei rivalități a luat o formă aproape incontrolabilă din cauza lipsei unui cadru normativ pentru politicile de stat în Orientul Mijlociu și a aspirațiilor hegemonice ale celor două puteri.

Revigorarea JCPOA sau rescrierea unui nou acord cu privire la programul nuclear al Iranului, care ar împiedica o cursă regională a înarmărilor, trebuie să rămână subiectul imediat al oricărui efort diplomatic internațional, având în vedere importanța sa strategică. Este, de asemenea, un obiectiv mai realizabil decât schimbarea comportamentului regional al Iranului sau oprirea dezvoltării rachetelor sale. Negocierile cu Israelul vor fi o sarcină complexă și, uneori, ingrată. Dar capitalele occidentale ar trebui să se pregătească pentru acest efort și să privească dincolo de actuala retorică agresivă israeliană, deoarece scopul final este un acord nuclear autonom care poate ajuta la prevenirea conflictului direct dintre Israel și Iran.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Arian, A. (2005), Politics in Israel: The Second Republic, Washington, D.C .: CQ Press.

Bell, D. (2008), “Introduction: Under an Empty Sky – Realism and Political Theory” în D. Bell (ed.), Political Thought and International Relations: Variation on a Realist Theme, Oxford: Oxford University Press.

Chubin, S. (1994), Iran’s National Security Policy: Intentions, Capabilities, and Impact, Washington, D. C.: Brookings.

Cohen, A. (2010), The Worst-Kept Secret: Israel’s Bargain with the Bomb, New York: Columbia University Press.

Davis, L. E., Martini, J., Nader, A., Kaye, D. D., Quinlivan, J. T., Steinberg, P.  (2011), Iran’s Nuclear Future: Critical U.S. Policy Choices, Santa Monica, CA.: RAND Corporation, MG-1087-AF.

Eilam, E.  (2018), Israel, the Arabs and Iran, New York: Routledge.

Evron, Y. (2008), “An Israel Iran Balance of Nuclear Deterrence: Seeds of Instability,” în E. Kam (ed.), Israel and a Nuclear Iran: Implications for Arms Control, Deterrence, and Defense, Institute for National Security Studies (INSS), Memorandum No. 94, Tel Aviv, July.

Haas, R. (2020), The World. A Brief Introduction, New York: Penguin Press.

Kaye, D. D., Nader, A., Roshan, P. (2011), Israel and Iran. A Dangerous Rivalry, Santa Monica, CA: RAND.

Melman, Y., Javedanfar, M. (2007), The Nuclear Sphinx of Tehran, New York: Carroll and Graf Publishers.

Nasr, V. (2013), The Dispensable Nation: American Foreign Policy in Retreat, New York: Doubleday.

Ritter, S. (2006), Target Iran: The Truth About the White House’s Plans for Regime Change, New York: Nation Books.

Sadjadpour, K. (2008), Reading Khamenei: The World View of Iran’s Most Powerful Leader, Washington, D.C.: Carnegie Endowment for International Peace.

Sagan, S. și Waltz, K. (1995), The Spread of Nuclear Weapons: A Debate, New York: Norton.

van Muster, R., Sylvest, C., (2016), Nuclear Realism. Global political thought during the thermonuclear revolution, New York: Routledge.

Resurse online

Doran, C. (1989), “Systemic Disequilibria, Foreign Policy Role, and the Power Cycle”, Journal of Conflict Resolution, Vol. 33, no. 3, pp. 371-401. https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0022002789033003001. [15 februarie 2021].

Hadar, L. (2010), “The collapse of Israel’s ‘Periphery Doctrine’”, Foreign Policy, 26 iunie. https://foreignpolicy.com/2010/06/26/the-collapse-of-israels-periphery-doctrine/. [7 martie 2017].

Inbar, E., (2021), “Iran and Israel: The Inevitable War?”, The Jerusalem Institute for Strategy and Security, 6 ianuarie. https://jiss.org.il/en/inbar-iran-and-israel-the-inevitable-war/#6. [4 martie 2021].

Sadr, E. I. (2005), „The Impact of Iran’s Nuclearization on Israel”, Middle East Policy, Vol. 1, No. 2, Summer, pp. 58-72. https://mepc.org/journal/impact-irans-nuclearization-israel. [28 februarie 2021].

Woods, M. (2002), “Waltz, Burke and Nuclear Proliferation”, Review of International Studies, Vol. 28, No. 1, pp. 163–189. https://www.jstor.org/stable/20097784. [28 februarie 2021].

___________________________________________________________________________

[1] R. Haas (2020), The World. A Brief Introduction, New York: Penguin Press, p. 332.

[2] R. van Muster, C. Sylvest (2016), Nuclear Realism. Global political thought during the thermonuclear revolution, New York: Routledge, p. 3.

[3] D. Bell (2008), “Introduction: Under an Empty Sky – Realism and Political Theory” în D. Bell (ed.), Political Thought and International Relations: Variation on a Realist Theme, Oxford: Oxford University Press, p. 8

[4] M. Woods (2002), “Waltz, Burke and Nuclear Proliferation”, Review of International Studies, Vol. 28, No. 1, pp. 163–189. https://www.jstor.org/stable/20097784. [28 februarie 2021].

[5] S. Sagan și K. Waltz (1995), The Spread of Nuclear Weapons: A Debate, New York: Norton, pp. 109-121.

[6] R. Haas (2020), Op. cit., pp. 341-342.

[7] C. Doran (1989), “Systemic Disequilibria, Foreign Policy Role, and the Power Cycle”, Journal of Conflict Resolution ,Vol. 33, no. 3, p. 375. https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0022002789033003001. [15 februarie 2021].

[8] Ibid.

[9] S. Chubin (1994), Iran’s National Security Policy: Intentions, Capabilities, and Impact, Washington, D. C.: Brookings, p. 60.

[10] L. Hadar (2010), “The collapse of Israel’s ‘Periphery Doctrine’”, Foreign Policy, 26 iunie. https://foreignpolicy.com/2010/06/26/the-collapse-of-israels-periphery-doctrine/. [7 martie 2017].

[11] V. Nasr (2013), The Dispensable Nation: American Foreign Policy in Retreat, New York: Doubleday, pp. 339-340.

[12] A. Cohen (2010), The Worst-Kept Secret: Israel’s Bargain with the Bomb, New York: Columbia University Press, p. 129.

[13] D. D. Kaye, A. Nader, P. Roshan (2011), Israel and Iran. A Dangerous Rivalry, Santa Monica, CA: RAND, p. 23.

[14] Y. Melman, M. Javedanfar (2007), The Nuclear Sphinx of Tehran, New York: Carroll and Graf Publishers, p.166.

[15] E. I Sadr (2005), „The Impact of Iran’s Nuclearization on Israel”, Middle East Policy, Vol. 1, No. 2, Summer, pp. 58-72. https://mepc.org/journal/impact-irans-nuclearization-israel. [28 februarie 2021].

[16] Y. Evron (2008), “An Israel Iran Balance of Nuclear Deterrence: Seeds of Instability,” în E. Kam (ed.), Israel and a Nuclear Iran: Implications for Arms Control, Deterrence, and Defense, Institute for National Security Studies (INSS), Memorandum No. 94, Tel Aviv, July, p. 52.

[17] Pentru o discuție despre rolul ideologiei în rândul elitei politice a Israelului, a se vedea A. Arian (2005), Politics in Israel: The Second Republic, Washington, D.C .: CQ Press.

[18] A. Cohen (2010), Op. cit., p. 219.

[19] K. Sadjadpour (2008), Reading Khamenei: The World View of Iran’s Most Powerful Leader, Washington, D.C.: Carnegie Endowment for International Peace, pp. 19-21.

[20] S. Ritter (2006), Target Iran: The Truth About the White House’s Plans for Regime Change, New York: Nation Books, pp. 49-52.

[21] L. E. Davis, J. Martini, A. Nader, D. D. Kaye, J. T. Quinlivan, P. Steinberg (2011), Iran’s Nuclear Future: Critical U.S. Policy Choices, Santa Monica, CA.: RAND Corporation, MG-1087-AF, p. 9.

[22] Ibid.

[23] E. Inbar (2021), “Iran and Israel: The Inevitable War?”, The Jerusalem Institute for Strategy and Security, 6 ianuarie. https://jiss.org.il/en/inbar-iran-and-israel-the-inevitable-war/#6. [4 martie 2021].

[24] E. Eilam (2018), Israel, the Arabs and Iran, New York: Routledge, p. 222.