Rivalitatea istorică dintre arabi și persani a cunoscut în ultimii zeci de ani o evoluție alarmantă, în special din pricina activităților potențial cauzatoare de conflict ale Iranului și ale Arabiei Saudite. Orientul Mijlociu s-a dovedit în perioada postbelică un teritoriu predispus războaielor, iar această zonă geografică este departe de a cunoaște liniștea unei păci durabile, susținută prin buna colaborare a statelor din regiune și prin implicarea salutară a partenerilor externi. Unul dintre statele care naște controverse în contextul geopolitic al Orientului Mijlociu este Iran, iar atunci când un astfel de stat își propune un program nuclear militar, reacția principalului rival regional, Arabia Saudită, devine un subiect interesant de dezbatere și analiză. Prezenta lucrare va oferi o imagine de ansamblu și va prezenta argumentele mai multor tipuri de potențiale reacții pe care Arabia Saudită le va avea în momentul în care iranienii își vor concretiza amenințările, anume procurarea sau dezvoltarea unui arsenal nuclear. Din punct de vedere al rezultatelor așteptate, argumentele care vor susține o reacție controlată a saudiților în detrimentul unui răspuns similar în fața amenințărilor iraniene vor putea oferi o concluzie prin care să fie evidențiată o posibilă reacție pașnică a saudiților. Pentru a putea ajunge la această concluzie, vor fi analizate diferite aspecte geopolitice, diplomatice, economice, sociale, tehnologic, precum și interpretarea declarațiilor liderilor saudiți, informații care să ofere argumentele necesare conturării rezultatelor urmărite. Vor fi preluate informații din publicații de profil, care au analizat în trecut diverse aspecte din domeniul politicilor nucleare în contextul relațiilor interstatale din Orientul Mijlociu și nu numai. Vor completa studiul informații preluate și din afara literaturii de specialitate, precum presa scrisă sau online.

În ultimii ani, din cauza ambițiilor nucleare ale Teheranului, liderii de la Riyadh s-au arătat din ce în ce mai curajoși în declarații beligerante pentru a-și consolida poziția de putere în sfera geopolitică a Orientului Mijlociu. Un astfel de exemplu a fost oferit în primăvara anului 2018, în cadrul unui interviu susținut de către prințul moștenitor Mohammed bin Salman pentru televiziunea americană CBS News. Acest moment a fost prima ocazie pentru liderul de la Riyadh de a se adresa (într-un interviu) unei televiziuni americane. Principalele subiecte de discuție în cadrul acestui interviu au fost unele politice, specifice relațiilor internaționale, precum securitatea din zona Orientului Mijlociu și implicarea Arabiei Saudite în principalele evenimente și fenomene ale acestei regiuni, diferite aspecte economice precum industria și comercializarea petrolului, dar și rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită. Din acest punct de vedere, prințul Salman a declarat următoarele: „Arabia Saudită nu își propune să dețină arme nucleare, dar fără îndoială, dacă Iranul va dezvolta o bombă nucleară, Arabia Saudită va reacționa reciproc în timp rapid.”[1] Prințul Salman subliniază prin această declarație faptul că statul său nu intenționează să intre într-un conflict direct, poziție care poate fi considerată rațională, dar totuși în cazul unei amenințări, Arabia Saudită are capacitatea de a gestiona pericolul printr-un răspuns direct, egal. Este clar faptul că Mohammed bin Salman abordează o poziție care poate fi interpretată în spectrul unei teorii realiste, care presupune că pacea poate fi menținută prin impunerea unei temeri comune cauzate de posesia armelor de distrugere în masă.[2] Astfel, se poate înțelege din discursul prințului moștenitor că Arabia Saudită preferă să își mențină statutul de putere regională, inclusiv din punct de vedere militar. Mai mult, Arabia Saudită este un stat care face parte din structura internațională BRICS, dar în același timp are relații de colaborare și cu principalele puteri occidentale. Cel puțin din punct de vedere diplomatic, Arabia Saudită se află într-o poziție mai bună decât rivalii iranieni, al căror stat se află într-un conflict diplomatic continuu cu Statele Unite ale Americii și cu Uniunea Europeană.

Este clar faptul că Arabia Saudită, cel puțin în urma acestei declarații a viitorului monarh, este pregătită să acționeze, sau cel puțin va fi motivată să o facă, în cazul în care Iranul va dezvolta capacități nucleare militare. Totuși, scenariul în care saudiții vor dezvolta rapid armament nuclear sau vor procura astfel de arme de distrugere în masă de la un alt stat, cel mai probabil Pakistan, este puțin probabil. Totuși, în cazul în care situația în Orientul Mijlociu va fi una aprinsă de o înarmare nucleară a Iranului, Arabia Saudită va căuta soluția rapidă, pe termen scurt, de a garanta securitatea nucleară în cazul unei amenințări directe din partea Teheranului. Găsirea unei soluții poate fi oferită tot prin intermediul acordurilor internaționale cu diferiți parteneri care dețin deja tehnologie de profil. În acest moment, varianta unui sprijin american pare să fie mai plauzibilă decât apelarea la serviciile ori produsele unor parteneri europeni sau asiatici, mai ales datorită faptului că sistemul saudit anti-rachetă este bazat pe tehnologie americană.[3]  

Trebuie precizat faptul că în ultimii zece ani Arabia Saudită și-a manifestat intențiile de a deveni o putere nucleară zonală, prin conceperea unor proiecte importante în acest domeniu. Deși în acest moment Arabia Saudită nu deține reactoare nucleare sau armament nuclear, saudiții au conceput planuri pentru dezvoltarea unei industrii nucleare interne, care să anticipeze consumul uriaș de energie electrică din această țară. Mai mult, obiectivul național este de a înlocui treptat energia petrolieră cu energie nucleară, pentru că petrolul să rămână un produs folosit doar pentru export. Alături de Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită este cea mai importantă țară din zona Golfului Persic, iar pentru a–și consolida și mai tare această poziție, în 2010 statul saudit a înființat Centrul Regele Abdallah Pentru Energie Nucleară și Regenerabilă (KA.Care), instituție care reprezintă Arabia Saudită în cadrul Agenției Internaționale a Energiei Atomice (AIEA) și este responsabilă pentru întreaga activitate nucleară saudită.[4] În ultimii zece ani, Arabia Saudită a mai încheiat diferite acorduri cu parteneri globali, atât state, cât și agenții private. Printre acestea pot fi enumerate companii precum Toshiba, Shaw, CNNC sau state precum Franța, Coreea de Sud sau China. Fiecare dintre acești parteneri au contribuit la dezvoltarea programului nuclear saudit cu suport tehnologic, informatic sau material.[5] 

Rivalitatea dintre arabi și persani este una istorică și despre asta se poate discuta larg în alte studii; punctual, rivalitatea dintre Arabia Saudită și Republica Islamică Iran s-a dezvoltat în special după Revoluția din 1979, când vechiul regim al Șahului a fost înlăturat de un nou regim, mult mai conservator, iar pe fondul emancipării pe scena internațională a celor două state rivalitatea geopolitică dintre Riyadh și Teheran este astăzi mai aprinsă ca niciodată. De menționat faptul că rivalitatea dintre Arabia Saudită și Iran, pe lângă componenta geopolitică include și una de natură religioasă, Arabia Saudită și Iran fiind statele fanion ale celor două ramuri ale religiei musulmane – islamul sunnit în cazul Arabiei Saudite și islamul șiit în cazul Iranului.[6] Astfel, orice acțiune a unuia dintre cele două state va stârni într-o anumită măsură o reacție din partea celuilalt. Liderii saudiți sunt principalii actori de pe scena politicilor internaționale care trebuie să își facă griji în momentul în care dinspre Teheran se aud vești mai puțin îmbucurătoare, pentru că iranienii sunt cei care pot deveni principalul motor al Orientului Mijlociu și chiar al lumii musulmane, iar Riyadhul este conștient de acest lucru. Totuși, tot Arabia Saudită este singurul stat care poate profita de pe urma acestei rivalități, consolidându-și prestigiul zonal și chiar mondial printr-o reacție fermă, dar corectă, în cazul concretizării amenințărilor nucleare iraniene.[7]

În cazul unui conflict armat între Arabia Saudită și Iran, fără implicarea directă a altor state, nu am putea preciza în acest moment care stat ar fi în avantaj, cu toate că în ultimii ani Arabia Saudită și–a consolidat capacitatea militară prin programe de miliarde de dolari și prin diverse acorduri cu partenerii americani, motiv de mândrie pentru liderii de la Riyadh – așa cum a precizat și prințul moștenitor Mohammed bin Salman. Acesta, cu ocazia unui nou interviu pentru o publicație americană, de această dată revista Time, liderul saudit completează ideea exprimată anterior cu următoarea declarație: „În ceea ce privește armele nucleare, nu am început să acționăm în acest sens și nu vom începe să facem nimic până când nu vom observa o astfel de acțiune din partea Iranului. Deci, acest lucru nu se va întâmpla până atunci. Desigur, Arabia Saudită își pregătește armata și ne bucurăm de faptul că avem o armată puternică, atât din punct de vedere al echipamentului de care dispunem, cât și din punct de vedere al dimensiunii și suntem o putere în acest sens în Orientul Mijlociu (...) dar, noi dorim să ne asigurăm că, indiferent de ce se întâmplă, poporul saudit nu o va resimți în niciun fel. Economia nu ar trebui să fie afectată de vreo acțiune în domeniul nuclear. De asemenea, nici viața socială din Arabia Saudită nu va fi afectată.” Totuși, de la conflictul dintre Irak și Kuwait din 1990, liderii saudiți au conștientizat faptul că o invazie militară străină este un fapt plauzibil, cu atât mai mult cu cât zona Orientului Mijlociu este predispusă, prin natura sa geopolitică, unui conflict de proporții.[8] Dacă la o primă vedere Arabia Saudită pare a fi avantajată în cazul unui conflict militar datorită investițiilor în tehnologie militară modernă, capacitatea militară a Iranului poate fi interpretată în două modalități. Echipamentele militare iraniene sunt de generație veche, din timpul Războiului Rece, majoritatea avioanelor și a tancurilor iraniene fiind de proveniență sovietică, iar cele din urmă nici nu ar fi tocmai necesare în cazul unui război, deoarece cele două state nu au graniță directă, iar acest fapt reprezintă un dezavantaj pentru iranieni și un motiv în minus de îngrijorare pentru saudiți. Desigur, Riyadh-ul nu este tocmai liniștit, deoarece rivalii iranieni au reușit în ultima perioadă să își îmbunătățească arsenalul balistic, rachetele acestora fiind reale amenințări pentru saudiți. Mai mult, Iranul deține poate cea mai puternică flotă din Golful Persic, iar acest avantaj, corelat cu buna capacitate balistică, reprezintă un real pericol pentru Arabia Saudită – deoarece în cazul unui conflict direct Iranul poate paraliza facilitățile petroliere saudite prin intermediul unor intervenții rapide și agresive.[9] Trebuie menționat faptul că majoritatea instalațiilor petroliere saudite se află în zona geografică specifică litoralului Golfului Persic, infrastructură petrolieră care reprezintă principala sursă economică și energetică a țării. De asemenea, tot în această regiune se regăsesc și stații de desalinizare a apei din Golful Persic, structuri industriale care oferă aproximativ 70% din apa potabilă a statului saudit. Este evident faptul că în cazul unui război iraniano-saudit, aceste instalații industriale saudite sunt primele obiective strategice vizate de către iranieni.[10]  

În concepția liderilor saudiți, înarmarea nucleară a Iranului ar putea reprezenta un instrument de intimidare atât în cazul unui conflict clasic, armat, cât și în cazul unui conflict ideologic sau non-convențional. Întregul subiect al unei potențiale arme nucleare iraniene poate să mascheze intențiile Teheranului de a subjuga ideologic populația șiită a Arabiei Saudite care ar putea declanșa un conflict intern, atât civil prin forma unor revolte, cât și paramilitar prin susținerea unui conflict de gherilă.[11] Liderii de la Riyadh au înțeles că pe scena diplomației internaționale, în special după Primăvara Arabă, pot interpreta orice formă de instabilitate și activism șiit ca un rezultat mai mult sau mai puțin direct a acțiunilor propagandei și a serviciilor secrete iraniene, cu scopul de a destabiliza securitatea saudită sau a altor state din Orientul Mijlociu. Desigur, temerile saudite sunt justificate și de faptul că statele care dețin arme nucleare tind, într-un mod oarecum natural, să dezvolte politici externe agresive, deoarece deținerea de arsenal atomic le oferă o garanție a securității – iar Iranul, prin procurarea unui astfel de arsenal, poate deveni și mai agresiv pe scena internațională.[12] Frica saudiților poate fi remarcată și prin declarațiile membrilor familiei regale. În toamna anului 2020, regele Salman bin Abdulaziz s-a adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite, solicitând în cadrul acelei întâlniri o soluție cuprinzătoare pentru problema nucleară a rivalilor iranieni. Acesta a notat faptul că Iranul a profitat de relaxarea atitudinii generale ale marilor puteri pentru a-și dezvolta capacitățile nucleare, punând astfel în pericol securitatea și pacea internațională. Mai mult, acesta a adăugat că Iranul „a exploatat acordul nuclear din 2015 pentru a intensifica activitățile sale expansioniste, pentru a crea noi rețele teroriste și a produce haos și extremism”.[13]

Revenind asupra aspectelor religioase, în ultima jumătate de secol cele două state și-au împărțit puterea în lumea islamică pe baza unui argument: fiecare dintre cele două state deține conducerea uneia dintre principalele ramuri ale religiei musulmane, anume sunnită și șiită. Pe teritoriul saudit se află orașul Mecca, principalul centru religios musulman, iar monarhia saudită se consideră portdrapelul islamului sunnit. De partea cealaltă a Golfului Persic, conducerea revoluționară și profund îndoctrinată religios a Iranului consideră că regimul de la Teheran este stindardul islamului șiit și principalul apărător în fața Israelului și a Occidentului. Între cele două state rivale conflictul a fost manifestat la foc stins, prin diferite acțiuni indirecte la adresa adversarului. Arabia Saudită și Iranul au fost implicate, chiar și la nivel diplomatic, în toate formele de conflict din Orientul Mijlociu din ultimii 40 de ani. De exemplu, în timpul războiului dintre Irak și Iran saudiții au sprijinit Irakul pentru a nu permite Iranului să ocupe o poziție superioară în economia contextului geopolitic al Golfului. De asemenea, Iranul a fost la rândul său implicat în diferite forme de presiune politică asupra unor membri ai Consiliului de Cooperare al Golfului, consiliu controlat în mare parte de către Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, tocmai pentru a diminua influența Riyadh-ului asupra statelor din Orientul Mijlociu.[14] Din punctul de vedere al saudiților, procurarea unei arme nucleare de către Teheran ar fi sinonimă cu o victorie decisivă a Iranului în ceea ce privește exercitarea influenței în aria geopolitică a Orientului Mijlociu. Posibilitatea unei amenințări nucleare reprezintă o carte importantă de jucat în timpul negocierilor dintre Iran și celelalte state din zona Golfului, iar saudiții consideră că armele de distrugere în masă ar permite diplomației iraniene să își asume riscuri mai mari, dar și să emită pretenții mai mari față de statele arabe ale Orientului Mijlociu. În acest fel, din punctul de vedere al liderilor din Arabia Saudită, Iranul ar obține un avantaj decisiv și s–ar detașa de orice formă de control sau mediere externă a acțiunilor sale specifice politicilor internaționale.[15]

Pentru Arabia Saudită, viitorul nuclear este unul destul de clar. Pe lângă programul nuclear național, de natură civilă, energetică și tehnologică, program de altfel asumat public de către liderii de la Riyadh, Arabia Saudită propune două scenarii privind reacția în cazul unei înarmări nucleare a Iranului. În momentul actual, Arabia Saudită ia în calcul următoarele variante: posibilitatea de a achiziționa sau dezvolta o armă nucleară proprie, fapt care ar putea stârni un conflict diplomatic de proporții și la o primă vedere are mai multe dezavantaje, decât avantaje și o variantă pacifistă. Dacă varianta înarmării reprezintă clar un scenariu ofensiv, beligerant, varianta secundă propune o abordare defensivă, bazată pe colaborarea dintre state. Această variantă propune dezvoltarea capacităților defensive, a acordurilor dintre state și militarea pentru dezvoltarea unui Orient Mijlociu fără capacități nucleare de tip militar.[16] Deși nu există dovezi privind un program național nuclear saudit de tip militar, de-a lungul timpului – așa cum am prezentat un exemplu și în rândurile de mai sus – liderii de la Riyadh nu s-au abținut de la a declara și sublinia în mai multe rânduri că vor răspunde cu aceeași monedă în cazul unei înarmări nucleare a Iranului.[17] Totuși, toate aceste declarații cu iz războinic ale membrilor familiei regale saudite ar putea fi interpretate și ca tactici de comunicare pentru a atrage atenția Statelor Unite și a celorlalți membri ai comunității internaționale față de problema în cauză. Este clar că scopul saudiților este de a preveni cu orice preț înarmarea nucleară a Iranului. Tot în aceeași notă poate fi subliniat faptul că, în pofida unei motivații clare, Arabia Saudită nu este nici pregătită, nici nu deține avantajele necesare pentru a produce sau achiziționa la rândul său o armă nucleară.[18]

Arabia Saudită, cu toate că prințul moștenitor Mohammed bin Salman a inițiat o serie de reforme sociale, rămâne un stat conservator în ceea ce privește politicile internaționale și cu siguranță speră să își consolideze poziția impunătoare în contextul strategic al Orientului Mijlociu. Înarmarea saudiților cu echipament nuclear ar reprezenta pentru aceștia un risc enorm, care ar putea destabiliza poziția destul de sigură pe care o au în acest moment în spațiul geografic al Golfului, atât din punct de vedere al securității cât și din punct de vedere al acordurilor cu parteneri străini. Cu siguranță, înarmarea nucleară a Arabiei Saudite ar contribui serios la înrăutățirea relațiilor dintre statele arabe.[19] Mai mult, posibilitatea ca o armă nucleară să ajungă în posesia unei grupări extremiste sau chiar teroriste este unul dintre riscurile pe care liderii de la Riyadh ar trebui să și-l asume în cazul achiziționării sau dezvoltării de echipamente nucleare militare.[20] Nu în ultimul rând, reacția comunității internaționale ar fi una fermă și ar poziționa Arabia Saudită într-un real dezavantaj. Dacă reacția Iranului ar fi una evidentă și nu ar reprezenta deloc o surpriză, rămâne curioasă modalitatea în care Israelul – cu sau fără sprijinul partenerilor americani sau europeni – ar putea reacționa. Este cunoscut faptul că israelienii au reacționat ferm și în cazul Irakului și al Siriei, iar o reacție la fel de fermă față de saudiți este plauzibilă. Mai mult, un conflict, chiar și stins, în două direcții, unul cu Teheranul și celălalt cu Ierusalimul ar reprezenta o provocare prea mare chiar și pentru un stat de importanța Arabia Saudite.[21] De asemenea, un aspect pe care saudiții îl vor lua în calcul în economia viitoarelor acțiuni este nevoia de a păstra relații diplomatice favorabile cu Washington-ul. Reacția americanilor privind proliferarea nucleară saudită nu este una clară. În istoria recentă, Statele Unite au demonstrat că preferă să obțină acorduri profitabile cu diferiți parteneri străini, indiferent de scopul acordurilor. Inclusiv în istoria relațiilor dintre Riyadh și Washington D.C. au existat atât momente de colaborare, cât și momente de conflict. Spre finalul anilor 1980, mai exact în 1988, după ce saudiții au achiziționat rachete balistice din China, rachete care puteau fi adaptate pentru a purta un focos nuclear, americanii s-au arătat deranjați de această acțiune a statului arab, iar o criză diplomatică a fost inițiată.[22] Ulterior, în timpul administrației lui George H. W. Bush, saudiții au semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară, acțiune care poate fi interpretată ca o garanție a faptului că Arabia Saudită nu intenționează să dispună de armament nuclear.[23] În plus, de-a lungul ultimelor decenii saudiții au achiziționat tehnologie militară americană, consolidând astfel relația dintre cele două state.[24] Totuși, în 2018 a existat o problemă în acest context nuclear saudit. Arabia Saudită, dintr-o ambiție personală a lui Mohammed bin Salman, insistă să își producă propriul combustibil nuclear, cu toate că acesta ar putea fi cumpărat mai ieftin din străinătate. Acest fapt, în pofida unui parteneriat destul de solid între saudiți și americani, a stârnit ceva îngrijorări la Washington, deoarece Arabia Saudită ar putea oricând să își transforme capacitatea nucleară civilă, pur energetică, într-una militară. Într-o anumită măsură, această îngrijorare este asemănătoare cu cea față de Iran de dinaintea acordului nuclear din 2015 – pe care, între timp, fostul președinte Trump l-a denunțat. Mai mult, îngrijorarea americanilor vine și pe fundalul unor poziții ferme din partea saudiților, care au specificat clar faptul că Arabia Saudită nu va semna niciun fel de acord prin care Națiunile Unite vor putea beneficia de dreptul de a verifica activitatea nucleară internă.[25] Totuși, Arabia Saudită va respecta acordurile internaționale din care face parte, anume Tratatul de Neproliferare Nucleară și Agenția Internațională a Energiei Atomice. Mai mult, de-a lungul timpului Arabia Saudită a militat pentru un Orient Mijlociu fără arme nucleare. Dacă interpretăm și o declarație a fostului prinț moștenitor, Sultan bin Abdulaziz, armele nucleare contravin principiilor islamului.[26] Dacă interpretăm o viitoare înarmare nucleară a saudiților din punct de vedere religios, pentru Arabia Saudită – principalul centru mondial al religiei musulmane – această înarmare ar știrbi prestigiul și credibilitatea de lider al lumii arabe și musulmane. Desigur, înarmarea s-ar realiza că răspuns la acțiunile iraniene, dar, având în vedere și rolul religios al celor două țări, proliferarea nucleară în paralel ale celor două state ar reprezenta și o adâncire a clivajului dintre adepții cultelor șiite și sunnite.

Un alt motiv pentru care Arabia Saudită nu ar opta pentru achiziția sau dezvoltarea unei arme nucleare ar fi posibilitatea de a fi sancționată economic de către partenerii externi. De-a lungul istoriei, majoritatea țărilor care au dezvoltat programe nucleare militare au fost subiectul unor embargouri sau alte sancțiuni economice, iar state precum Coreea de Nord sau Pakistanul reprezintă astfel de exemple. Mai mult, economia Arabiei Saudite se bazează foarte mult pe comerțul cu petrol și produse petroliere.[27] Orice formă de atac economic asupra acestui produs comercial ar reprezenta o lovitură puternică pentru saudiți, cu atât mai mult cu cât Arabia Saudită, spre deosebire de Iran, depinde mai mult de acordurile comerciale decât de resursele proprii, Iranul fiind un stat mai independent economic. Totuși, Arabia Saudită este conștientă de faptul că nu va putea fi sancționată la fel de drastic deoarece este al doilea producător global de petrol, ceea ce îi oferă posibilitatea de a gestiona atât prețul petrolului cât și, într-o anumită măsură, întreaga piață. Este clar faptul că partenerii străini vor trebui să abordeze cu foarte multă precauție acest subiect, deoarece Arabia Saudită nu poate fi sancționată în același mod ca Iranul sau alte state mai puțin implicate în ciclul economic internațional.[28]

Dacă posibilitatea sancțiunilor economice privind comercializarea produselor petroliere este mai greu de luat în calcul, posibilitatea ca investitorii străini să evite pe viitor Arabia Saudită reprezintă o variantă plauzibilă în eventualitatea în care acest stat ar demara un program nuclear militar.[29] Această posibilitate a evitării investiților străine într-un stat saudit înarmat cu rachete nucleare ar afecta serios dezvoltarea economică a statului arab. Arabia Saudită beneficiază de un spor demografic spectaculos în ultimii ani, aproximativ o treime din populația țării fiind formată din persoane cu vârsta de sub 14 ani, ceea ce înseamnă că riscul creșterii șomajului în cazul unor restricții asupra comerțului cu petrolul sau a investițiilor străine ar reprezenta un serios motiv de îngrijorare pentru liderii de la Riyadh.[30]

Un alt motiv pentru care Riyadh-ul nu se va grăbi să achiziționeze sau să dezvolte o armă nucleară este oferit de interpretarea unor evenimente similare petrecute în secolul trecut. În anii 1960, Regatul Saudit nu a reacționat atunci când Israel a dezvoltat un program nuclear militar și doar s-a limitat la a propune o serie de restricții statului israelit. Ulterior, în timpul războiului din 1967, când relațiile dintre statele arabe și Israel erau extrem de aprinse, Arabia Saudită nu a intervenit militar, ci doar a solicitat retragerea trupelor israeliene din teritoriile arabe ale Palestinei. Astfel, putem conștientiza faptul că și în eventualitatea unui eveniment similar Arabia Saudită va încerca să mențină o poziție neutră, din care să încerce să controleze situația în vederea îndeplinirii unor obiective proprii, iar nicidecum nu va acționa decisiv.[31]

În eventualitatea în care liderii saudiți vor decide să procure arsenal nuclear, există două posibilități pentru a realiza acest fapt: varianta achiziționării – Pakistanul fiind dispus să vândă Arabiei Saudite o astfel de armă –  și varianta dezvoltării unui program nuclear militar național. Cea de-a doua variantă ar fi opțiunea preferată de către saudiți, deoarece nu doar ar rezolva problema deținerii unui arsenal nuclear, ci ar contribui și la consolidarea poziției de influență majoră în contextul geopolitic al Orientului Mijlociu. Totuși, această variantă a dezvoltării unui program nuclear propriu nu reprezintă soluția cea mai accesibilă din varii motive. Primul motiv este cel al timpului, un astfel de proiect necesitând o perioadă lungă de timp, de aproximativ 10-15 ani, până ce Arabia Saudită ar putea obține produsul dorit. Al doilea motiv este cel al resurselor, Arabia Saudită nedeținând în acest moment toate resursele necesare pentru a produce o armă nucleară și nici infrastructura nucleară pentru a putea dezvolta o astfel de armă – proiectul nuclear civil fiind abia la începutul implementării.[32] Al treilea motiv este unul de ordin birocratic; pentru a putea demara un astfel de proiect militar, o întreagă legislație națională și o întreagă bază de acorduri internaționale trebuie consultate, revizuite sau modificate în scopul punerii în mișcare a acestui imens program nuclear.[33] Dacă aspectele de ordin intern pot fi gestionate de către liderii de la Riyadh, cele de ordin extern nu sunt la fel de ușor de gestionat, cu atât mai mult cu cât Arabia Saudită este un stat implicat în diferite acorduri internaționale, majoritatea dintre acestea având o motivație contrară oricăror pretenții nucleare de natură militară, agresivă.

În concluzie, Arabia Saudită este capabilă să reacționeze ferm în cazul unei înarmări nucleare a principalului stat rival, anume Iranul. Reacția Arabiei Saudite, pe lângă cea evidentă manifestată prin intermediul canalelor diplomatice, va putea fi concretizată și prin achiziționarea unui arsenal nuclear, cel mai probabil de origine pakistaneză. Analizând aspectele prezentate în această lucrare, putem înțelege faptul că procurarea unei arme nucleare va fi posibilă doar în cazul unei reacții extreme a liderilor de la Riyadh, deoarece toate argumentele conduc înspre o evitare a unei astfel de acțiuni a saudiților. Arabia Saudită nu își permite să deterioreze relațiile de colaborare pe care le are în acest moment cu partenerii strategici din Orientul Mijlociu și mai ales relațiile de colaborare cu partenerii americani, europeni sau ruși. De asemenea, pentru saudiți, nici perspectiva demarării unui program nuclear militar, în paralel cu cel civil, nu reprezintă o soluție potrivită în acest context al amenințărilor iraniene, atât din punct de vedere al costurilor și al dificultăților logistice, cât și din punct de vedere al pericolului unor viitoare restricții economice impuse de forurile decizionale internaționale.

Bibliografie

1. Amlin, Kate, „Will Saudi Arabia Acquire Nuclear Weapons?” în Nuclear Threat Initiative, 1 august 2008, https://www.nti.org/analysis/articles/will–saudi–acquire–nuclear–weapons/, accesat în 19.02.2021.
2. Ashfaq, Ahmed, „The philosophy of nuclear proliferation/non–proliferation: why states build or forgo nuclear weapons?” în Trames, vol.21, no.4, 2017, doi: https://doi.org/10.3176/tr.2017.4.05, accesat în 16.02.2021.
3. Bahgat, Gawdat, „Nuclear Proliferation: The Case of Saudi Arabia,” în Middle East Journal, 60 no. 3, 2006.
4. Clary, Christopher, și Karlin, Mara, „The Pak–Saudi Nuke, and How to Stop It,” în American Interest, 10 iunie 2012, https://www.the–american–interest.com/2012/06/10/the–pak–saudi–nuke–and–how–to–stop–it/, accesat în 17.02.2021.
5. Cordesman, Anthony H., „Iranian and Saudi Competition in the Gulf,” în The Iran Primer, 27 aprilie 2011, https://iranprimer.usip.org/blog/2011/apr/27/iranian–and–saudi–competition–gulf., accesat în 17.02.2021.
6. Edelman, Eric, Krepinevich, Andrew și Montgomery, Evan, „The Dangers of a Nuclear Iran”, New York: Foreign Affairs, Council on Foreign Relations.
7. Guzansky, Yoel, „Saudi Arabia’s Nuclear Options,” în Arms Control Dilemmas: Focus on the Middle East, edit. Emily B. Landau și Anat Kurz, „Memorandum 122”, Tel Aviv: Institute for National Security Studies, September 2012.
8. Kahl, Colin, Dalton, Mellisa, și Irvine, Mathew, „Risk and Rivalry: Iran, Israel and the Bomb,” Washington D.C.: Center for a New American Security, 2012.
9. Landler, Mark și Steven Lee Myers, S. Lee, „With $30 Billion Arms Deal, U.S. Bolster Saudi Ties,” în The New York Times, 29 decembrie 2011, https://www.nytimes.com/2011/12/30/world/middleeast/with–30–billion–arms–deal–united–states–bolsters–ties–to–saudi–arabia.html, accesat în 19.02.2021.
10. Levi, Michael, „Why the Iran Oil Sanctions Are Biting”, în Council on Foreing Relations, 8 august 2012, https://www.cfr.org/blog/why–iran–oil–sanctions–are–biting, accesat în 20.02.2021.
11. Lindsay, James M., și Takeyh, Ray, „After Iran Gets the Bomb,” în Foreign Affairs, no. 2, 2020.
12. Lippman, Thomas W., „Nuclear Weapons and Saudi Strategy,” în Policy Brief No. 5, Middle East Institute, 2008.
13. MacAskill, Ewen, și Traynor, Ian, „Saudis Consider Nuclear Bomb,” în The Guardian, 18 septembrie 2003, http://www.guardian.co.uk/world/2003/sep/18/nuclear.saudiarabia, accesat în 18.02.2021.
14. O’Donnel, Norah, „Saudi Arabia’s heir to the throne talks to 60 minutes” în CBS News, 19 martie 2018, https://www.cbsnews.com/news/saudi–crown–prince–talks–to–60–minutes/, accesat în 16.02.2021.
15. Russell, Richard, „A Saudi Nuclear Option?” în Survival, 43 no. 2, 2001.
16. Sanger, David, și Broad, William, „Saudis Want a U.S. Nuclear Deal. Can they be trusted not to build a bomb?”, în The New York Times, 22 noiembrie 2018, https://www.nytimes.com/2018/11/22/world/middleeast/saudi–arabia–nuclear.html, accesat în 21.02.2021.
17. Terrill, Andrew, „The Saudi–Iranian Rivalry and the Future of Middle East Security”, Carlisle: Strategic Studies Institute, U.S. Army College, 2011.
18. Tyrone, Jonathan, „ Saudi Arabia’s Atomic Ambition Is Being Fueled by a UN Watchdog” în Bloomberg, 15 septembrie 2020, https://www.bloomberg.com/news/articles/2020–09–15/saudi–arabia–s–atomic–ambition–is–being–fueled–by–a–un–watchdog, accesat în 16.02.2021.
19. Nuclear Threat Initiative website, „Country Profile: Saudi Arabia” Iulie 2016, http://www.nti.org/country–profiles/saudi–arabia/nuclear/ accesat în 18.02.2021.
20. „Peace Shield (Saudi Arabia)” în Jane's Military Communications, 05 iulie 2005, https://web.archive.org/web/20100928042231/http://www.janes.com/articles/Janes–Military–Communications/Peace–Shield–Saudi–Arabia.html, accesat în 16.02.2021.
21. „Saudi Arabia Population Statistics of 2021” în Global Media Insight, 7 ianuarie 2021, https://www.globalmediainsight.com/blog/saudi–arabia–population–statistics/, accesat în 20.02.2021.
22. „Saudi King Uses UN Speech To Call For Comprehensive Solution On Iran” în Radio Free Europe/Radio Liberty, 24 septembrie 2020, https://www.rferl.org/a/saudi–king–uses–un–speech–to–call–for–comprehensive–solution–on–iran/30855230.html, accesat în 17.02.2021.
23. Saudis, Emirates push nuclear power plans” în United Press International, 26 iulie 2012 https://www.upi.com/Energy–News/2012/07/26/Saudis–Emirates–push–nuclear–power–plans/96201343332843/?ur3=1, acccesat în 16.02.2021

________________________________________________________

[1] Norah O’Donnel, „Saudi Arabia’s heir to the throne talks to 60 minutes” în CBS News, 19 martie 2018, https://www.cbsnews.com/news/saudi-crown-prince-talks-to-60-minutes/, accesat în 16.02.2021. 

[2] Ahmed Ashfaq „The philosophy of nuclear proliferation/non-proliferation: why states build or forgo nuclear weapons?” în Trames, vol.21, no.4, 2017, doi: https://doi.org/10.3176/tr.2017.4.05,  accesat în 16.02.2021. 

[3]Articol în ziar: „Peace Shield (Saudi Arabia)” în Jane's Military Communications, 05 iulie 2005, https://web.archive.org/web/20100928042231/http://www.janes.com/articles/Janes-Military-Communications/Peace-Shield-Saudi-Arabia.html, accesat în 16.02.2021.

[4] Articol în ziar: „Saudis, Emirates push nuclear power plans” în United Press International, 26 iulie 2012 https://www.upi.com/Energy-News/2012/07/26/Saudis-Emirates-push-nuclear-power-plans/96201343332843/?ur3=1, acccesat în 16.02.2021

[5] Jonathan Tyrone, „ Saudi Arabia’s Atomic Ambition Is Being Fueled by a UN Watchdog” în Bloomberg, 15 septembrie 2020, https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-09-15/saudi-arabia-s-atomic-ambition-is-being-fueled-by-a-un-watchdog,  accesat în 16.02.2021.

[6] Articol în ziar: „Saudi Arabia pledges to create a nuclear bomb if Iran does” în BBC, 15 martie 2018, https://www.bbc.com/news/world-middle-east-43419673, accesat în 16.02.2021.

[7] Yoel Guzansky, „Saudi Arabia’s Nuclear Options,” în Arms Control Dilemmas: Focus on the Middle East, edit. Emily B. Landau și Anat Kurz, „Memorandum 122”, Tel Aviv: Institute for National Security Studies, September 2012, pp. 73-90.

[8] Richard Russell, „A Saudi Nuclear Option?” în Survival, 43 no. 2, 2001, p. 70.

[9] Anthony H. Cordesman, „Iranian and Saudi Competition in the Gulf,” în The Iran Primer, 27 aprilie 2011, https://iranprimer.usip.org/blog/2011/apr/27/iranian-and-saudi-competition-gulf., accesat în 17.02.2021.

[10] Thomas W. Lippman, „Nuclear Weapons and Saudi Strategy,” în Policy Brief No. 5, Middle East Institute, 2008, p. 5;

[11] Christopher Clary și Mara Karlin, „The Pak-Saudi Nuke, and How to Stop It,” în American Interest, 10 iunie 2012, https://www.the-american-interest.com/2012/06/10/the-pak-saudi-nuke-and-how-to-stop-it/, accesat în 17.02.2021.

[12] Colin Kahl, Melissa Dalton și Matthew Irvine, „Risk and Rivalry: Iran, Israel and the Bomb,” Washington D.C.: Center for a New American Security, 2012, pp. 19-21.

[13] „Saudi King Uses UN Speech To Call For Comprehensive Solution On Iran” în Radio Free Europe/Radio Liberty, 24 septembrie 2020, https://www.rferl.org/a/saudi-king-uses-un-speech-to-call-for-comprehensive-solution-on-iran/30855230.html, accesat în 17.02.2021.

^[14] Gawdat Bahgat, „Nuclear Proliferation: The Case of Saudi Arabia,” în Middle East Journal, 60 no. 3, 2006, pp. 429-432.

^[15] Andrew Terrill, “The Saudi-Iranian Rivalry and the Future of Middle East Security”, Carlisle: Strategic Studies Institute, U.S. Army College, 2011, pp. 8-9.

^[16] Ewen MacAskill și Ian Traynor, „Saudis Consider Nuclear Bomb,” în The Guardian, 18 septembrie 2003, http://www.guardian.co.uk/world/2003/sep/18/nuclear.saudiarabia, accesat în 18.02.2021.

^[17] Nuclear Threat Initiative website, „Country Profile: Saudi Arabia” Iulie 2016, http://www.nti.org/country-profiles/saudi-arabia/nuclear/ accesat în 18.02.2021.

^[18] Eric Edelman, Andrew Krepinevich și Evan Montgomery, „The Dangers of a Nuclear Iran”, New York: Foreign Affairs, Council on Foreign Relations, pp. 69-73;

^[19] Thomas W. Lippman, „Nuclear Weapons and Saudi Strategy,” în Policy Brief No. 5, Middle East Institute, 2008, p. 1.

^[20] Kate Amlin, „Will Saudi Arabia Acquire Nuclear Weapons?” în Nuclear Threat Initiative, 1 august 2008, https://www.nti.org/analysis/articles/will-saudi-acquire-nuclear-weapons/, accesat în 19.02.2021.

^[21] James M. Lindsay și Ray Takeyh, „After Iran Gets the Bomb,” în Foreign Affairs, no. 2, 2020, p. 89.

^[22] Richard Russell, „A Saudi Nuclear Option?” în Survival, 43 no. 2, 2001, pp. 73-74.

^[23]  Thomas W. Lippman, „Nuclear Weapons and Saudi Strategy,” în Policy Brief No. 5, Middle East Institute, 2008, pp. 2-3

^[24] Mark Landler și Steven Lee Myers, „With $30 Billion Arms Deal, U.S. Bolster Saudi Ties,” în The New York Times, 29 decembrie  2011, https://www.nytimes.com/2011/12/30/world/middleeast/with-30-billion-arms-deal-united-states-bolsters-ties-to-saudi-arabia.html, accesat în 19.02.2021.

^[25]: David Sanger și William Broad, „Saudis Want a U.S. Nuclear Deal. Can they be trusted not to build a bomb?”, în The New York Times, 22 noiembrie 2018, https://www.nytimes.com/2018/11/22/world/middleeast/saudi-arabia-nuclear.html, accesat în 21.02.2021.

^[26] Thomas W. Lippman, „Nuclear Weapons and Saudi Strategy,” în Policy Brief No. 5, Middle East Institute, 2008, pp. 1-4.

^[27] Kate Amlin, „Will Saudi Arabia Acquire Nuclear Weapons?” în Nuclear Threat Initiative, 1 august 2008, https://www.nti.org/analysis/articles/will-saudi-acquire-nuclear-weapons/, accesat în 19.02.2021.

^[28] Michael Levi, „Why the Iran Oil Sanctions Are Biting”, în Council on Foreing Relations, 8 august 2012, https://www.cfr.org/blog/why-iran-oil-sanctions-are-biting, accesat în 20.02.2021.

^[29] Kate Amlin, „Will Saudi Arabia Acquire Nuclear Weapons?” în Nuclear Threat Initiative, 1 august 2008, https://www.nti.org/analysis/articles/will-saudi-acquire-nuclear-weapons/, accesat în 19.02.2021.

^[30] „Saudi Arabia Population Statistics of 2021” în Global Media Insight, 7 ianuarie 2021, https://www.globalmediainsight.com/blog/saudi-arabia-population-statistics/, accesat în 20.02.2021.

^[31] Gawdat Bahgat, „Nuclear Proliferation: The Case of Saudi Arabia,” în Middle East Journal, 60 no. 3, 2006, pp. 427-429.

^[32] Kate Amlin, „Will Saudi Arabia Acquire Nuclear Weapons?” în Nuclear Threat Initiative, 1 august 2008, https://www.nti.org/analysis/articles/will-saudi-acquire-nuclear-weapons/, accesat în 19.02.2021.

^[33] Amos Yadlin și Avner Golov,  „A Nuclear Iran: The Spur to a Regional Arms Race?” în Strategic Assesment, vol.15, no.3, 2012, p. 9.