În anii ‘90 ai secolului trecut, un intelectual și universitar proeminent și fost premier al guvernului turc (l-am numit pe Ahmet Davutoglu) își căpăta o fulgurantă notorietate prin lansarea unei doctrine care, pornind de la patrimoniul istoric otoman al Turciei și de la poziția geostrategică a acestei țări - placă turnantă între Est și Vest, între Islamul oriental și creștinismul occidental - dezvolta ideea rolului major și de primă mărime pe care țara sa trebuia să și-l asigure, concentric, în vecinătatea proximă arabo-islamică din spațiul geografiei aflată, secole de-a rândul sub controlul Înaltei Porți și, în final, pe eșichierul european și global, adică în clubul marilor puteri decidente ale ordini mondiale. Odată cu ascensiunea lui Recep Tayyip Erdoğan pe scara ierarhiei puterii - de la primar al Istanbulului în calitate de lider al Partidului Dreptății și Dezvoltării, apoi ca șef al guvernului și ca președinte al statului - politicianul Davutoglu a căzut în dizgrație, ideile sale privitoare la „profunzimea geostrategică” a Turciei și la „zero probleme” cu vecinătatea proximă și îndepărtată fiind, însă, preluate - selectiv - și puse în practică de guvernarea lui Erdoğan.

Adoptând o strategie de acțiune care îmbină „diplomația soft” cu recursul la argumentele forței, guvernarea Erdoğan a reușit, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să își creeze puncte de sprijin și o prezență multilaterală într-un spațiu geografic întins din Balcanii de Vest până în nordul arab al continentului african și din Mashrequl arab până la apele Golfului Arabo-persic. Intervențiile, presiunile militare, crearea de baze armate în afara teritoriului național, investițiile financiare, realizarea unor proiecte economice și de dezvoltare gigantice, crearea unor lanțuri de institute educative și culturale - de la școli religioase și laice, până la universități și institute de învățământ, intensa promovare propagandistică a patrimoniului istoric, cultural, lingvistic al moștenirii otomane turcești au fost tot atâtea pârghii care se regăsesc în opera de redeșteptare neo-otomană a Turciei și pavare a drumului către statutul de putere regională cu o voce auzită și ascultată, chiar în nuanțe critice, pe marele eșichier al lumii globale.

În acest „marș triumfal” al noului otomanism promovat de Recep Tayyip Erdoğan, era firesc ca atenția, interesele și orientările politice ale Turciei să fie focalizate și către continentul asiatic și, cu deosebire, asupra regiunii cunoscută, în mod curent, sub numele de Asia Centrală, care are în componența sa cinci state independente, foste republici ale defunctului imperiu sovietic - Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâzstan și Uzbekistan. O grupare care dispune, cumulativ, de o geografie măsurând peste 4 milioane kmp., o populație tânără de peste 200 milioane de oameni și de un PIB care se cifrează la aproape 2 trilioane de dolari și care, lucru deloc neglijabil, este vecină la vest cu Marea Caspică și rezervele de hidrocarburi ale acesteia.

Dar, dincolo de indicatorii statistici și de dinamica dezvoltării, cele cinci entități statale și naționale din Asia Centrală oferă Turciei un alt element de atractivitate - este vorba de faptul că toate aparțin din punct de vedere etnic, cultural, religios și lingvistic spațiului turcic, islamic și sunt turcofone sau puternic influențate de limba turcă. Soliditatea unor asemenea legături “spirituale”, “sentimentale” și identitare face ca, în narativul comun și în discursul politic al turcilor, evocarea acestor țări și a locuitorilor lor să fie pusă sub semnul cognomenelor „frați” și „frăție de sânge și limbă”.

Se cuvine precizat că aducerea în sfera de interese relaționale ale acestor legături etnice, confesionale și lingvistice turcice are rădăcini istorice vechi, dar dinamizarea și instrumentalizarea lor nu a fost realizabilă din cauza controlului sovietic asupra acestor componente ale fostei Uniuni Sovietice; în plus, destrămarea imperiului, în 1991, a dat naștere unui „monopol” sui generis al Rusiei, pentru care „Asia Centrală” a fost considerată și este încă privită, la Kremlin, ca un „spațiu vital” al Federației Ruse. Chiar și după încheierea Războiului Rece, a trebuit să treacă trei decenii pentru ca o activizare și o oficializare a raporturilor „de familie” să devină posibilă.

Ankara a desfășurat o amplă și ofensivă campanie diplomatică, propagandistică, de asistență și cooperare în direcția țărilor centro-asiatice, care s-a soldat, succesiv, cu constituirea (în 2009) unui „Consiliu de  Cooperare Strategică la Nivel Înalt”, urmată (în 2012) de înființarea unui „Consiliu de Cooperare al țărilor asiatice turcofone” și (în 2019), tot la inițiativa Turciei, de Tratatul „Noua Asie” conceput ca instrument de dezvoltare și diversificare multilaterală a relațiilor colective și bilaterale. Aceasta a făcut ca, la finele anului 2019, volumul schimburilor comerciale ale Turciei cu statele din regiune să se cifreze, deja, la cca. 9 miliarde dolari, în vreme ce câteva mii de companii private turcești operau în regiune, în diferite sectoare și ramuri comerciale și de producție.

Dar aceste relații nu s-au limitat  la sfera comercială, economică sau culturală ci s-au extins pentru a include factorul politic, de securitate și militar.  În recenta deflagrație armată a complicatului dosar al enclavei Nagorno Karabah, revendicată de azeri și armeni în egală măsură, consistenta susținere (armament, tehnică militară, drone de asalt) furnizată de Turcia „fraților” din Azerbaidjan (un alt și important partener și „frate” asiatic situat pe malul apusean al Mării Caspice) a permis regimului de la Baku, condus de președintele Ilham Alyev, să preia sub controlul său o mare parte din teritoriile revendicate de partea azeră și, pe un plan mai larg, să schimbe semnificativ raportul regional de forțe din Caucazul de Sud. Câteva sute de militari ai statelor regionale pe pregătesc și se instruiesc în Turcia, care este, totodată, un partener important în modernizarea și dotarea instituțiilor militare din regiune.

 „Ruleta rusească”

Pentru Vladimir Putin, impetuoasa infiltrare turcească în „grădina din spate” și „spațiu de vocație rusă” constituie, în ciuda aparențelor ascunse în haine de protocol diplomatic, o intruziune inacceptabilă. Drept pentru care Moscova a trecut la implementarea unor măsuri de consolidare și apărare a intereselor și controlului său în fața avansului turcesc, prevalându-se, în acest scop, și de faptul că trei din republicile central-asiatice, respectiv Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan, fac parte din alianța militară Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) constituită, oficial, în octombrie 2002, ca o replică regională la NATO și din care, alături de Rusia, mai fac parte Armenia și Belarus. După summit-ul OTSC din 2020, pentru a crește gradul de dotare și pregătire al trupelor sale din zonă, Rusia a desfășurat la baza sa militară din Kârgâzstan drone, elicoptere dotate cu tehnologie avansată și sisteme de supraveghere. De asemenea, a amplasat la baza rusă din Tadjikistan sisteme de apărare antiaeriană S-300. În plus, a determinat intensificarea exercițiilor comune de instruire, simultan cu sporirea și diversificarea livrărilor de material militar către statele membre ale Organizației de Apărare Comună.

Dacă se are, însă, în vedere faptul că arealul regional din Asia Centrală este, astăzi, caracterizat de un grad mai ridicat de securitate zonală, nemaiconstituind o amenințare directă de securitate la adresa Federației Ruse, se poate afirma că sporirea cantitativă și diversificarea prezenței armate a Rusiei în această parte a Asiei are drept scop strategic asigurarea împotriva unor situații de criză în zona Mării Caspice și în Caucazul de Sud, precum și asigurarea unei reacții rapide în cazul reaprinderii focarelor de tensiune și conflicte teritoriale, etnice sau de altă natură. O astfel de politică de securitate regională se circumscrie, în egală măsură, doctrinei rusești privitoare la contextul concurențial cu puterile regionale aspirante la îngrădirea sau la subminarea politică și securitară a Rusiei. Iar o asemenea preocupare nu se limitează doar la ambițiile și proiectele Turciei sau la tensiunile tradiționale cu comunitatea occidentală, ci se referă și la un element de suspiciune și temere față de sporirea ascensională a influenței și prezenței Chinei în Asia Centrală și în vecinătatea proximă și extinsă a Rusiei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât state regionale precum Uzbekistan și Kârgâzstan sunt marcate în configurația geopolitică drept etape ale mega-proiectului chinezesc intitulat „Inițiativa Centurii și a Drumului”, în vreme ce Armenia, Turkmenistanul și Tadjikistanul își dezvoltă cooperarea în afara sferei ruse și, în anumite domenii de vârf, văd în  China un serios partener de relații.

Drumul, centura și altele

Unul din motivele de preocupare a Moscovei în  ceea ce privește insistenta expansiune chineză se regăsește în conștientizarea de către ruși a realității că dinamica potențialului lor material, economic și financiar este înscrisă pe o traiectorie descendentă - care în perspectivă nu va mai fi suficient de potentă pentru a contribui la susținerea economiilor din spațiile vecine și de a concura cu China și cu ritmul trepidant în care visteria de la Beijing finanțează, pe plan extern, uriașe programe de investiții care fac ca Rusia să fie mai puțin atractivă pentru parteneriate externe în comparație cu cornul chinezesc al abundenței.

Sursa: m.tvrmoldova.md

Iar o consecință nemijlocită a unei asemenea situații amenință supremația Rusiei mai ales în sectorul energetic propriu și regional, dinamica acestuia impunând investiții majore de infrastructură pe care partea rusă nu este în măsură să le acopere. Situație care ar putea să însemne încă o ușă deschisă pe „drumul” Chinei către spațiul asiatic. Deja, aceasta se apropie de punctul în care va fi cunoscută drept cea mai mare și importantă sursă de investiții directe în regiunea centrală a Asiei și nu puțini sunt analiștii  care cred într-un avans al prezenței chinezești către alte domenii sensibile de acțiune, precum cel militar și al sistemelor de securitate. Cifrele și faptele sunt elocvente în acest sens - în intervalul 2016-2020, vânzările chinezești de armament și tehnică militară către Tadjikistan ridicându-se la 18% din totalul exporturilor Chinei vizând această țară, față de nivelul de 1.5% înregistrat în perioada 2010-2014. Tot aici, partenerii chinezi au construit, fără a o oficializa, o instalație militară, iar guvernul de la Dușambe, apropiat de Moscova, a primit oferta ca efective chinezești să asigure paza militară a capitalei, situată în proximitatea graniței cu Afganistanul. De altfel, din curtoazie diplomatică, sau cu intenție premeditată, oficiali chinezi au declarat că țara lor consideră zona tadjikă a Munților Pamir ca fiind parte a teritoriului chinez. Ceea ce a stârnit iritare și critici severe din partea Kremlinului.

Dar Statele Unite ale Americii?

Dacă în configurația geopolitică post-belică statutul Asiei Centrale și al regiunilor asiatice adiacente, de componente ale Fostei Uniuni Sovietice, a constituit o serioasă barieră în calea proiectelor americane de construire de capete de pod și influență în aceste regiuni, destrămarea sistemului sovietic și apariția republicilor asiatice cu regimuri republicane independente și suverane a produs și o reașezare a priorităților în agenda politicii asiatice a Americii, pentru care arealul central și caucazian asiatic a căpătat o importanță de primă mărime ca regiune - tampon geografic între principalii rivali ai Statelor Unite, respectiv Federația Rusă și China. Atractivitatea strategică a regiunii a fost, totodată, generată de atuurile economice și energetice ale zonei, spre a nu mai vorbi de oportunitățile oferite de aceasta pentru un avans în „spațiul vital” al Rusiei și în proximitatea spațiului geopolitic chinez.

Astfel, cu începere din 2002 Pentagonul a reușit să implementeze baze militare în Uzbekistan și Kârgâzstan, concepute, inițial, ca entități menite să susțină și să faciliteze operațiunile militare americane pe frontului din Afganistan. Preocuparea pentru campania afgană a făcut, însă, ca influența regională a Statelor Unite să rămână relativ limitată și concentrată, preponderent, pe realizarea unor aranjamente pe termen lung care să permită accesul la infrastructura militară a statelor regionale în scopul asigurării capacității de prevenire și reacție la eventualele provocări de securitate și amenințări la adresa intereselor americane regionale.

* *

În general, se poate spune că, în prezent, comunitatea statelor din Asia Centrală parcurge o etapă de regândire și reconfigurare a unei geopolitici care să faciliteze modernizarea și ieșirea din vechile paradigme securitare care au rămas, practic, în dimensiunile și configurația existentă după obținerea independenței naționale în urmă cu treizeci de ani. Aceasta presupune promovarea unor politici de cooperare echilibrată și non-conflictuală cu puterile influente și emergente, într-un context în care regiunea se circumscrie, din punct de vedere geopolitic, unui uriaș arc de foc și conflicte latente care se întinde din Kaliningrad, Nagorno-Karabah, Moldova-Transnistria, până în Crimeea și Mashrequl Orientului Mijlociu și la Golful Arabo-Persic.