La capătul unor lungi şi anevoioase negocieri cu reprezentanţi ai insurgenţilor Talibani, la 14 aprilie a.c. preşedintele Joe Biden anunţa, urbi et orbi, încheierea campaniei americane în Afghanistan, „cel mai lung război al Americii”. Început în urmă cu 20 de ani, ca ripostă la atacurile terorist-islamiste din 11 septembrie, războiul se încheie prin readucerea acasă a celor 2.500 soldaţi americani şi peste 7.000 ostaşi din 36 de state partenere şi aliate participanţi la operaţiunea „Resolute Support”. Odată cu plecarea acestora îşi vor înceta activitatea şi cei cca. 16.800 de contractori civili, din care 6.147 americani, 6.400 occidentali şi cca.4.300 afghani care au asigurat servicii anexe de logistică, mentenanţă, construcţii, transporturi ş.a.

Prevăzută, iniţial, a fi realizată până la data de 1 mai (dată convenită de administraţia Donald Trump şi Talibani, prin acordul semnat în februarie 2020), retragerea urmează a fi realizată progresiv până la data de 11 septembrie, când America îşi plânge cei 3000 de morţi, victime ale jihadului lui Osama Bin Laden şi ale fanaticilor „martiri” Al-Qaida.

Cele două decenii de război lasă în urmă un bilanţ încărcat al victimelor omeneşti, exprimat, sintetic, în 160.000 de afgani (50.000 civili, 45.000 rebeli, 65.000 militari şi poliţişti afgani), 2.443 americani, inclusiv angajaţi civili şi 1.150 din statele aliate.

Stabilirea  la 11 septembrie a datei limită pentru încheierea retragerii se doreşte a fi şi un omagiu comemorativ pentru cei care, sub drapel sau nu, şi-au dat viaţa pe fronturile  Afghanistanului.

BRENDAN SMIALOWSKI/AFP/Getty Images

Good Bye, dar rămân cu tine

Chiar a doua zi după anunţul făcut de Joe Biden în legătură cu retragerea din Afghanistan,  şeful diplomaţiei americane, Antony Blinken, a făcut o vizită inopinată la Kabul, unde a prezentat guvernului Ashraf Ghani concepţia şi detaliile operaţiunii de retragere militară, dar şi viziunea pe care administraţia Biden o are în ceea ce priveşte perspectiva relaţiilor americano-afgane, subiect asupra căreia numeroşi comentatori şi analişti politici şi militari au exprimat incertitudini şi îngrijorare, în măsura în care agrementele convenite de Washington şi mişcarea Talibană nu conţin stipulaţii privitoare la raporturile dintre insurgenţi şi puterea oficială de la Kabul. Talibanii, care nu recunosc legitimitatea guvernanţei afgane, au declarat - explicit şi iterativ - că, succesiv „eliberării” Afghanistanului de sub „ocupaţia străină”, vor acredita drept ţintă a politicii talibane reinstaurarea emiratului musulman al Afghanistanului, condus, ca şi în prima guvernare, în conformitate strictă cu principiile şi poruncii legii islamice Shari’a.

Aducând o precizare lămuritoare dar nu completă pe marginea acestui subiect, în seria imediat succesivă a intervenţiilor publice ale oficialilor americani, generalul Kenneth McKenzie, şef al comandamentului central al forţelor americane din Orientul Mijlociu (CENTCOM) dezvăluia că, în perspectiva datei de 11 septembrie, administraţia Joe Biden studiază posibilitatea de a negocia cu statele din vecinătatea spaţiului afgan o repoziţionare pe teritoriul acestora a efectivelor americane care urmează a intra sub incidenţa retragerii. Argumentul pe care a fost construită această opţiune este acela al asigurării unui cap de pod regional pentru continuarea strategiei antiteroriste islamice şi asigurarea, din proximitate, a evoluţiilor pe eşichierul afgan după plecarea eşaloanelor americane. „În prezent, afirma generalul McKenzie, ne pregătim pentru a asigura o continuitate a operaţiilor noastre antiteroriste, astfel încât să exercităm o presiune şi o supraveghere neîntrerupte asupra entităţilor şi organizaţiilor extremiste din arealul afgan şi din proximitatea acestuia”.

Aprehensiunile înaltului ofiţer american nu sunt lipsite de temei, în măsura în  care, pe de o parte, nici în contextul negocierilor cu rebelii Talibani, nici prin alte aranjamente, islamiştii nu şi-au asumat angajamente credibile ca, după plecarea trupelor americane şi ale NATO, să se abţină de la orice formă de acţiuni violente şi teroriste anti-americane, inclusiv în ce priveşte o posibilă revenire a islamiştilor la relaţii de cooperare şi protecţie pentru elemente radicale ale nucleelor Al-Qaida şi ISIS aflate în stare latentă în diferite coordonate geografice ale Orientului Mijlociu extins.

AP Photo/Patrick Semansky, Pool

În pofida angajamentelor asumate sub semnătură şi la puţină vreme după parafarea acestora, membri ai delegaţiei de negociatori au declarat, nu o  dată, că Mişcarea Talibană – care îşi revendică victoria în război – va milita (în perspectivă) pentru a asigura, în stilul propriu, transformarea Afghanistanului într-un emirat islamic care să cloneze stilul de guvernanţă şi practicile aplicate în efemera guvernare islamistă a acestei ţări. Aceasta în contextul în care guvernul de la Kabul nu are nici mijloacele şi nici potenţialul de a evita o dramatică lunecare a statului către un război civil şi către transformarea Afghanistanului într-un eşichier de desfăşurare a unor foarte posibile conflicte violente pentru putere şi influenţă între numeroasele facţiuni etnice, lingvistice, politice şi economice care compun societatea afgană.

După anularea datei de 1 mai ca termen iniţial de demarare a retragerii, Afghanistanul şi contextul regional se află în starea de aşteptare febrilă a tradiţionalului şi recurentului episod al „ofensivei talibane de primăvară” împotriva forţelor guvernamentale, sezon care, departe de a se încheia după semnarea Acordurilor de la Doha din 2020, a cunoscut o sângeroasă şi brutală ascensiune. Astfel că, la 1 mai, singurul angajament pe care Talibanii îl respectă este acela de a nu mai executa atacuri împotriva prezenţei americane şi NATO în Afghanistan.

Generalul McKenzie nu a oferit detalii privind amploarea relocării forţelor care vor fi retrase din Afghanistan şi nici statele care ar putea să ofere găzduire acestor efective, chestiunea aflându-se în stare de proiect. Pe de altă parte, a expus, ca un posibil modus operandi în această fază, recursul la raiduri aeriene în Afghanistan, precum şi o largă contribuţie a serviciilor americane de informaţii - în condiţiile în care, aşa cum remarca directorul CIA, William Burns, odată cu retragerea din Afghanistan prezenţa şi amploarea pe front a sistemului specific de informaţii se vor reduce substanţial sau îşi vor modifica aria regională  de răspândire şi acoperire informativă.

Ce a fost şi cea ce va fi

O privire retrospectivă şi prospectivă pune în lumină realitatea că, la începutul celor patru luni de aşteptare a unui 11 septembrie final, dosarul afgan şi al încheierii unui război de douăzeci de ani nu beneficiază de idei, viziuni şi soluţii ideale şi cu putere de panaceu. Intervenţia armată în Afghanistan, sub argumentul campaniei globale împotriva fenomenului terorist, a însemnat desfăşurarea unui potenţial uman de peste 150.000 de soldaţi dotaţi cu logistică, armamente şi tehnică de nivel înalt, care, odată cu trecerea vremii, a condus la constatarea că, o victorie militară în condiţiile frontului afgan nu va fi realizată atâta vreme cât acţiunea armată nu va fi însoţită şi susţinută de implementarea unui proces de reformă şi de construcţie politică care să reorienteze Afghanistanul pe calea către o modernitate, fie chiar şi relativă în comparaţie cu starea existentă în epoca „Talibani şi Al-Qaida”. Astăzi, ca efect al unei asemenea marginalizări a factorului politic, sistemul afgan de guvernare construit cu susţinere americană şi europeană nu este suficient de structurat, omogen şi potent pentru a face faţă de unul singur unor Talibani care nu aşteaptă decât plecarea forţelor expediţionare străine pentru a lua cu asalt şi a-şi reinstaura controlul la Kabul şi a readuce Afghanistanul la o guvernare unilaterală islamică şi fără includerea curentelor şi abordărilor actualei guvernanţe afgane.

În aceeaşi ordine de idei, este cât se poate de realistă aprecierea că retragerea militară a Statelor Unite şi a NATO din Afghanistan va avea, inevitabil, un impact crucial nu numai în ceea ce priveşte încheierea războiului, ci şi asupra echilibrului de influenţe şi forţe la nivelul regional şi a ambientului geostrategic în această zonă sensibilă. Tocmai din această perspectivă, administraţia Biden şi aparatul său diplomatic vor trebui ca pentru viitorul Afghanistan post-conflict să-şi asume provocarea de a determina statele din vecinătate – Pakistan, India, China, Rusia, Turcia (ca stat membru al NATO) ca, la rândul lor, să-şi asume responsabilitatea de evitare a lunecării Afghanistanului pe primejdioasa pantă a unui război civil. O sarcină deloc uşoară, în măsura în care aceasta va presupune o susţinere dinamică a unor punţi de comunicare şi dialog între guvernul de la Kabul şi Talibani şi având în vedere că tocmai aceste state vecine au, fiecare, abordări diferite şi chiar conflictuale asupra viitorului afgan, singurul factor comun între ele regăsindu-se în dorinţa nemărturisită ca americanii să părăsească Afghanistanul împreună cu bazele lor militare, cu locaţiile, punctele de lucru şi rezidenţele serviciilor de informaţii şi spionaj ale SUA existente în Afghanistan şi în vecinătatea sa regională, prezenţa lor fiind justificată de repetitiva lozincă a luptei împotriva fenomenului terorist. În rest, statele din această proximitate, la care trebuie adăugat şi Iranul, au, fiecare, interese deosebite şi legături proprii cu unele sau altele dintre componentele etnice, lingvistice, confesionale ale mozaicului societal afgan, care pot fi tot atâtea pârghii de influenţă şi ingerinţe favorizante ale perpetuării crizei interne afgane.

În toată această mixtură de identităţi, interferenţe, ingerinţe şi interese centrifuge, unde este locul şi pentru vocea afganilor anonimi?

Dincolo de speranţa timidă emanată din însăşi perspectiva unei păci al cărei chip rămâne o necunoscută mai ales pentru generaţiile mai tinere şi mai presus de această fata morgana a reconcilierii şi păcii, rămâne puterea ascunsă de a spera. La 11 septembrie va fi o zi comemorativă pentru cei căzuţi victime fanatismului. Şi poate va deveni ziua istorică de aniversare a unei păci prea multă vreme nebăgată în seamă.

NOTĂ: Sâmbătă, 1 mai 2021, a început (după preparative logistice), oficial, retragerea militară a Statelor Unite ale Americii din Afghanistan. Bazele şi amplasamentele militare americane au început să fie transferate către guvernul de la Kabul. Într-o declaraţie pentru  canalul de televiziune „Al-Jazeera”, comandantul armatei afgane, generalul Yassin Zia, a precizat că Afghanistanul trăieşte un moment istoric pentru poporul afgan şi a cerut mişcării islamiste talibane să accepte demararea de negocieri între toate componentele societăţii, pentru a pune capăt războiului şi a face ca, după atâtea decenii, afganii să trăiască într-o ţară normală, paşnică şi conciliantă cu sine. Cu toate acestea, consilierul afgan pentru  securitate naţională Hamdallah Moheb nu a exclus  ca, odată cu plecarea trupelor străine din ţară, să se înregistreze o intensificare a atacurilor rebele împotriva efectivelor străine. Acesta a subliniat, însă, că armata naţională afgană este în măsură să facă faţă unei asemenea evoluţii.

Pe de altă parte, în anunţul făcut în legătura cu retragerea, preşedintele Joseph Biden a folosit expresia „fără condiţii prealabile” care, tradusă în limbajul realităţii, sugerează o renunţare americană la cele trei „linii roşii” negociate şi acceptate de rebeli în negocierile de la Doha şi anume: angajamentul rebelilor islamişti de a proceda la negocieri directe cu autorităţile afgane de la Kabul, pentru identificarea şi convenirea unei formule de participare la viitorul sistem de guvernanţă; abţinerea mişcării talibane de la a încuraja şi de a sprijini în vreun fel un eventual reviriment afgan al grupărilor practicante a extremismului salafist-jihadist; acceptul preopinenţilor talibani de a se abţine de la atacuri şi acţiuni armate împotriva guvernului afghan şi a instituţiilor militare, poliţieneşti şi de securitate ale acestuia.