Un trimestru - aproape 100 de zile - a trecut de la instalarea oficială a lui Joe Biden ca al 46-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. După suspinul de uşurare care a marcat învolburata plecare a predecesorului Donald Trump, spiritul Orientului Mijlociu (cu Mashrequl, Maghrebul şi Levantul său arab şi cu eternele sale dosare conflictuale) continuă să aştepte, cu înfrigurare, ca noul preşedinte american şi administraţia sa să răstoarne, în sfârşit, mult râvnitul corn al abundenţei din care să se reverse idei, iniţiative, demersuri, schimbări şi renaşterea speranţei într-o nouă abordare, Made in America. În Orientul Mijlociu există - cel puţin în cercurile mediatice - sentimentul că la graniţa dintre primul şi al doilea trimestru al anului, o asemenea întârziere a semnalelor din partea preşedintelui Biden şi a echipei sale nu are decât două explicaţii: fie că decidenţii şi planificatorii de la Washington, în frunte cu Joseph Biden, sunt încă într-un stadiu de tatonare a drumului care ar trebui urmat către abordarea voluminosului dosar al Orientului, fie că această regiune lumii nu se regăseşte, deocamdată, pe lista de priorităţi a politicii externe americane.

Este, însă, adevărat că ascensiunea şi instalarea noului staff democrat al Administraţiei Biden survine după patru ani de intermezzo în care la pupitrul orchestrei s-a aflat republicanul miliardar Donald Trump, care a condus după o partitură fundamental insolită cât priveşte descifrarea şi interpretarea complexei tematici a politicii internaţionale. Dar, la fel de adevărat este faptul că şi pe amplul eşichier al lumii globale s-au petrecut, în ultimii patru ani, schimbări nu mai puţin importante în largul spaţiu al evoluţiilor, al calculelor, al simpatiilor, antipatiilor şi intereselor active şi concurenţiale - de la „recalibrarea” relaţionării între marii actori ai ordinii mondiale, până la ascensiunea ideologiilor naţionaliste şi populiste în defavoarea doctrinelor tradiţionaliste, la oficializarea juridică a normalizării raporturilor dintre state ale comunității arabo-islamice şi Israel, și până la apariţia de noi focare conflictuale diseminate pe coordonatele geopolitice ale continentelor lumii.

Iar în integralitatea acestei perioade de timp - era „marilor afaceri” marca Donald Trump, pe eşichierul intern nu se poate pretinde că democraţii americani au fost, cu adevărat, marginalizaţi sau izolaţi de viaţa politică şi de prefacerile majore pe tabla de şah a politicilor internaţionale. Dimpotrivă, aceştia au dispus de pârghii puternice, fie că este vorbe de tribuna Congresului, fie de solidele grupuri de lobby şi au fost în permanenţă conectaţi la tot ceea ce se întâmplă în America şi în lume, astfel încât este neverosimilă şi greu sustenabilă afirmaţia unor comentatori potrivit cărora venirea la Casa Albă a noului lider american Joseph Biden ar fi însemnat pentru acesta descoperirea unei Terra incognita, cu nenumărate situaţii neştiute până atunci şi a unor surprize şocante prin noutate, care să necesite timp îndelungat pentru cunoaştere, adaptare şi elaborare a strategiilor de abordare a viitorului.

Pentru lumea arabă a Orientului Mijlociu, ziua de 20 ianuarie a marcat începutul unei febrile perioade de aşteptare a „noii viziuni americane”, prognozele şi pariurile pe marginea acestei coordonate tematice a scindat emotiv breasla oamenilor politici, a mijloacelor de informare în masă sau a celor dornici să afle viitorul cu un ceas mai devreme. Ce va aduce Joe Biden şi ce nu va aduce în ceea ce priveşte ecuaţia păcii şi normalităţii în regiunea Orientului Mijlociu? O primă categorie a nerăbdătorilor a fost constituită pe supoziţia că noua administraţie de la Washington va reînnoda firul conceptual şi pragmatic al politicii promovate de Barack Obama care, la 4 iunie 2009, în aula Universităţii Al-Azhar din Cairo le spunea egiptenilor şi întregii lumi arabe şi islamice: „Am venit aici în căutarea unui nou început în relaţiile dintre Statele Unite şi musulmanii din lumea întreagă, pornind de la interesul şi respectul reciproc şi de la realitatea că America şi lumea arabo-islamică nu se exclud, ci împărtăşesc principiile comune ale justiţiei şi progresului, toleranţei şi demnităţii pentru toate fiinţele umane”. O retorică pentru care președintele Barack Obama a fost încoronat, ante factum, cu laurii lui Alfred Nobel, dar care nu a adus şi întruchiparea constatabilă a principiilor de nobleţe enumerate de oratorul Barack Obama.

O a doua categorie de comentatori aflaţi pe peron în aşteptarea lui Joe Biden i-a adunat laolaltă pe scepticii pentru care, „politica americană, inclusiv cea mijlociu-orientală, este prea bine şi de multă vreme ştiută, nu se schimbă prin simpla schimbare a preşedinţilor”. O opinie pe care Donald Trump a contrazis-o vreme de patru ani.  

În sfârşit, este vorba de abordările optimiste după care tabla de şah a lumii şi a Orientului Mijlociu a cunoscut o intempestivă succesiune de schimbări şi reaşezări care, inevitabil, vor impune noilor decidenţi americani să răspundă şi ei, în mod creativ, pozitiv şi inovator, la noile provocări internaţionale şi regionale.

Cum era şi de aşteptat, prioritatea lui Joe Biden după investitura prezidenţială din 20 ianuarie s-a focalizat pe constituirea staff-ului și, cu deosebire, pe alegerea, avizarea de către Congres şi instalarea „cercului apropiat” al preşedintelui, în a cărui circumferinţă se regăsesc șefii „grei” ai departamentelor şi agenţiilor cu rol decisiv în elaborarea şi implementarea politicilor americane pe plan intern, extern, de securitate, informaţii şi apărare. În acest context şi cu trimiteri către zona Orientului Mijlociu, a reţinut atenţia preluarea diplomaţiei şi relaţiilor externe de către Antony Blinken, unul dintre puţinii care au privit cu rezerve poziția „pacifistă” și ezitantă a fostului preşedinte Barack Obama faţă de dosarul sirian, în general, şi a regimului Bashar Al-Assad, cu deosebire. O altă numire care nu putea să treacă neobservată a fost aceea a lui William Burns, la conducerea Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA). Un diplomat de carieră foarte familiarizat cu problemele Orientului Mijlociu, William Burns a fost adjunct la relaţii externe (Departamentul de Stat), ambasador al SUA în Federaţia Rusă şi preşedinte al organizaţiei „Carnegie Endowment for Internaţional Peace”, şef al delegaţiei americane la negocierile cu Iranul încheiate cu semnarea, în 2015, a acordului nuclear JCPOA (Joint Comprehensive Plan Of Action). Nu mai puţin importantă a fost şi confirmarea lui Robert Malley ca negociator în dosarul JCPOA şi investit ca reprezentant american special la negocierile americano-iraniene pe marginea contenciosului nuclear americano-iranian.

  * *

O descriere foarte esenţializată a ceea ce înseamnă astăzi „conflictul din regiunea Orientului Mijlociu” pune în evidenţă realitatea că acesta se reduce la câteva dosare juxtapuse, dacă nu chiar interconectate în grade diferite. Și este vorba, cu deosebire, de următoarele:

- Ceea ce a mai rămas din tradiţionalul „conflict arabo-israelian” care, practic, se reduce la contenciosul palestiniano-israelian, pe fondul evoluţiilor determinate de aşa-numita „primăvară arabă” şi, mai recent, de procesul de normalizare şi relaţionare între Israel şi o serie de state arabe, cu perspectiva ca numărul acestora să crească într-un viitor relativ previzibil.

- Competiţia politică şi confesională pentru control şi influenţă regională între sunnismul wahhabit saudit şi şiismul iranian, competiţie care de peste şase ani se manifestă sub forma unui război de franciză al cărui front a devenit teritoriul yemenit.

- O altă competiţie pentru control la nivelul Orientului Mijlociu, în care de data aceasta sunt implicate puteri regionale (Turcia) şi actori globali în frunte cu Federaţia Rusă, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi altele.

La patru luni de la investirea noului preşedinte american, politica orientală şi mai ales segmentul palestiniano-israelian al acesteia nu este suficient de clară, situaţie la care s-a ajuns, în bună măsură, din cauza crizei de guvernanţă în Israel - unde în ultimii doi ani au avut loc patru scrutine electorale legislative - şi a evoluţiilor de pe eşichierul palestinian unde, pe un fond de fragmentare a entităţilor partinice, în primăvara şi vara acestui an sunt programate alegeri legislative, parlamentare şi prezidenţiale.

Incertitudini privind politica mijlociu-orientală a administraţiei Biden se resimt şi în ceea ce priveşte abordarea unor dosare nu mai puţin importante şi referitoare la acele state arabe aflate în crize interne sau care sunt confruntate cu sechelele conflictelor interne. Iar aceasta în condiţiile în care Statele Unite sunt implicate fie politic, fie pe componenta de securitate sau a prezenţei militare în țări precum Siria (al cărei război civil nu este, oficial, încheiat), Libanul (confruntat cu lunecarea în colaps datorită unei crize identitare şi de guvernanţă de durată), Irakul (unde prezenţa armată americană continuă să fie ţintă a unei rebeliuni confuze), Tunisia (care se confruntă cu consecinţele sociale şi politice ale eşecului cu care s-a încheiat efemera guvernanţă a islamismului politic), sau Yemenul (ţara unde războiul a provocat cea mai dramatică şi dureroasă criză umanitară a timpurilor moderne).

Ar fi superficial şi nerealist să se creadă că problemele Orientului Mijlociu - cronicizate sau mai recent apărute - nu sunt cunoscute politicii externe americane şi noii administraţii de la Washington. În cazul punctual al preşedintelui Joe Biden, s-ar putea crede, mai degrabă, că este vorba de prudenţa necesară unei profunde şi corecte înţelegeri nu atât a Orientului Mijlociu şi a problemelor lui, cât a naturii, intereselor şi pârghiilor de acţiune ale numeroaselor grupuri de lobby şi ale actorilor implicaţi -  din culise sau sub luminile rampei - în spinoasa şi capricioasa „problemă a Orientului Mijlociu”.

Numai că, în cazul preşedintelui, există riscul potenţial ca aşteptarea prea lungă şi ezitările supralicitate să fie contraproductive, căci proverbul arab care spune că „răbdarea este cea mai frumoasă virtute” nu se confirmă întotdeauna.