MOTTO: „Va trebui să dovedim că modelul nostru (de guvernare) nu este o relicvă a istoriei, ci maniera ideală de a împlini promisiunile noastre de viitor”

Joseph Biden

O punere în context

Au trecut trei decenii de la momentul în care, odată cu prăbușirea cortinei de fier și a zidului berlinez, America ieșea din Războiul Rece pe poziția de superputere și pol fundamental al ordinii mondiale. La treizeci de ani, cel de-al 46-lea președinte, Joseph Robinette Biden, moștenea (20 ianuarie 2021), o America crispată, segmentată de falii și tensiuni interne datorate, în bună măsură, nesăbuințelor politice neoconservatoare ale predecesorilor locatari ai Casei Albe.

O retrospectivă succintă și detașată a președinților anteriori și a administrațiilor lor în cele trei decenii trecute nu este lipsită de utilitate.

Mandatul prezidențial al lui George H.W. Bush-Senior (1989-1993) a fost caracterizat, după disoluția fostei Uniuni Sovietice și a Pactului de la Varșovia, de o expansiune fără precedent a influenței și vizibilității americane pe eșichierul global, de extinderea NATO prin includerea de noi membri statali și de declanșarea primului război din Golf pentru eliberarea Kuwaitului ocupat de Irak, o campanie care a deschis larg calea pentru o permanentizare a prezenței militare americane în regiunea identificată în discursul american prin sintagma de „Marele Orient Mijlociu”.

Următoarea administrație, a lui Bill Clinton, a avut la temelia ideologică și doctrinară conceptul trecerii de la încercuire și izolare la expansiune, a cărei esență a însemnat o politică de diseminare a pieței libere și a democrației în sfera internațională și, cu deosebire, în arealul geopolitic al Europei de Est.

Președinția lui George W. Bush Junior, cuprinsă între 2001-2009 și etichetată drept „președinția războinică”, s-a particularizat, după atentatele de la 11 septembrie, prin declanșarea „războiului global împotriva fenomenului terorist” și prin două războaie majore, în Afghanistan și Irak.

Următoarea administrație, condusă de Barack Obama, și-a focalizat prioritățile în direcția stabilizării și redinamizării economiei americane, afectată de două războaie externe precedente și de criza financiară din anul 2008. Pe plan extern, Barack Obama a aplicat o politică de restrângere la continentul asiatic a ariei de cuprindere și concentrarea pe contracararea ascensiunii economice și militare a Chinei.

Donald Trump a mers în bună măsură pe urmele lui Barack Obama, dar a făcut asta într-o manieră haotică, populistă și izolaționistă care, departe de a fi oferit lumii un model de înțelegere și potențare a valorilor pozitive, a căzut victimă a unui aventurism orgolios construit pe  eșafodajul verbios și exclusivist al unei lozinci: „Make America Great Again”.

Un altfel de „noi și ceilalți”

Ar fi nerealist ca, la mai puțin de o jumătate de an, omul și președintele Joseph Biden să fie portretizat tranșant într-o cromatică binară alb (ca personaj angelic cu aureolă pe creștet și aripi de porumbel sau de arhanghel) și negru (ca uliu și autocrat inflexibil și înarmat cu un bici sau cu o spadă). Ca vechi politician și demnitar a cunoscut, în culisele și în concretizarea lor, politicile predecesorilor săi – inclusiv cu războaiele și excesele lor. Față de acestea a fost critic, cu unele, și susținător, pentru altele. A fost, se poate spune, și uliu și porumbel, chiar dacă, uneori, a regretat susținerea manifestată, de pildă, pentru războaiele Americii în Panama, în Balcani și chiar în Afghanistan și Irak și a aprobat, alteori, implicarea într-o campanie precum cea numită „Furtună în Deșert”, pentru eliberarea Kuwaitului.

Încă din prima zi a mandatului său în Biroul Oval, a semnat nu mai puțin de 17 decrete, din care un număr de 12 au fost ordine de anulare a unor decizii ale antecesorului său, Donald Trump.

TOM BRENNER / Reuters

Iată  câteva dintre acestea:

• Abrogarea unui pachet de decizii (adoptate la 22 septembrie 2020) privitoare la introducerea în programele școlare a unor termeni precum „privilegiile albilor” sau „rasismul sistemic”;
• Anularea decretelor care interziceau intrarea pe teritoriul american a cetățenilor provenind din mai multe state cu majoritate confesională islamică, decizie pe care noua administrație a descris-o drept  „sursă de animozități religioase și manifestări xenofobe”;
• Abrogarea tuturor reglementărilor anterioare care susțineau discriminarea pe baza orientării sexuale și a diferenței de gen;
• Anularea declarației de urgență care permitea deturnarea de fonduri federale pentru construirea zidului de separație la frontiera cu Mexicul;
• A fost decretată revenirea Statelor Unite la calitatea de membru al Organizației Mondiale a Sănătății;
• Reintegrarea Statelor Unite în Acordurile de la Paris, după retragerea decisă de Donald Trump la 4 noiembrie 2020.

Pe de altă parte, la 26 februarie, din ordinul președintelui Biden, platforme aeriene americane de atac au executat un raid de bombardament împotriva unor amplasamente ale milițiilor pro-iraniene la frontiera estică a Siriei cu Irakul. Președintele a declarat că Iranul își va primi pedeapsa pentru orice atacuri si acțiuni militare de provocare. În același timp, administrația Biden a acceptat începerea de negocieri imediate cu Iranul pentru soluționarea tensiunilor determinate de decizia fostului președinte Trump de retragere unilaterală din „Acordul nuclear” – JCPOA – cu Iranul.

După ce a vorbit despre o „recalibrare” a relațiilor cu Arabia Saudită și a dispus, la 27 februarie, desecretizarea raportului CIA privind implicarea prințului moștenitor al dinastiei wahhabite în asasinarea jurnalistului dizident Jamal Khashoggi, la 24 aprilie președintele Biden a recunoscut drept „genocid” masacrarea de către armata Turciei otomane a 1,5 milioane de etnici armeni. Președintele Recep Tayyip Erdoğan a reacționat vehement, afirmând că „nu va permite nimănui să dea lecții și etichetări despre istoria națională a Turciei”.

Introducerea termenului de „genocid” în discursul oficial al administrației, coroborată cu oficializarea excluderii Turciei din procesul de proiectare și producție a avioanelor F-35, adaugă o primă umbră consistentă asupra relațiilor bilaterale dintre Ankara și Washington.

Aceste puține exemple prefigurează cristalizarea, în perspectivă, a unei abordări simplificatoare de către Administrația Biden a relaționării cu comunitatea internațională văzută nu prin prisma sintagmei superiorității absolute a lui „Noi și ceilalți”, ci din perspectiva unei distincții concurențiale între autocrație, pe de o parte și democrație, de altă parte, într-o competiție în care să triumfe opțiunea democrației și echității. Ceea ce va impune liderului de la Casa Albă să se comporte, alternativ, atât ca arhanghelul făcător de pace, cât și ca americanul self made din a cărui recuzită vestimentară nu lipsește pistolul. Adică, după un prototip pe care, în definitiv, spiritul american nu l-a inventat de pe o zi pe alta.

Cei cinci „stâlpi” ai noii politici externe americane

Pornind de la o analiză mai îndelungată a ipostazelor oferite succesiv de omul politic, vice-președintele, competitorul în cursa prezidențială și președintele Biden (și semnalele emise de acesta în primele patru luni de mandat), cercetătorii fundației „The Carnegie Endowment for International Peace” avansează estimarea că principiile de politică externă previzibilă pentru viitorii patru ani de mandat al celui de-al 46-lea președinte american permit aprecierea că acesta este  adeptul unei „politici externe puse în slujba clasei de mijloc“ a societății americane.

Considerat ca principiu, acest deziderat izvorăște și este ecou al vechii doctrine „America First”, dar cu un accent mai dinamic pe factorul geo-economic, coroborat cu externalizarea riscurilor și orientarea investițiilor interne într-o direcție – preponderent americanul de mijloc – mai profitabilă și favorabilă în procesul de susținere a precedenței Americii pe eșichierul global.

Un al doilea principiu este construit pe convingerea lui Joseph Biden că tăvălugul globalizării, departe de a încorpora o reală „americanizare” și diseminare universală a sintagmei „Made in America”, a adus beneficii disproporționate pentru o minoritate a celor super-bogați și a multinaționalelor creatoare de inechitate socială pe plan intern. Un asemenea dezechilibru trebuie corectat prin o reorientare a resurselor și investițiilor interne în favoarea claselor sociale defavorizate și de mijloc. 

În al treilea rând, este vorba de o recalibrare a relațiilor de schimburi externe și de o prioritizare a auto-suficienței interne care să diminueze sau să elimine dependența unor sectoare economice și industriale de importurile concurențiale de la furnizorii externi, între care China se situează pe un loc cu tendințe de monopol, în dezavantajul sectorului producător intern.

O a patra coordonată a acestei doctrine are în vedere o renunțare la acele obiective ale politicii externe americane care sunt stabilite nu în conexiune cu nevoile și programele de dezvoltare internă ci dintr-o aroganță neproductivă sau din calcule politicianiste sau populiste. Politica externă a Americii va trebui să fie mai inovatoare și justificată, prioritar, de nevoile reale de dezvoltare, să se debaraseze de dimensiunea mercantilă și tranzacțională promovată de administrația Donald Trump și să se integreze mai constructiv și cooperativ în contextul relaționării și schimburilor internaționale.

În sfârșit, un al cincilea principiu urmărește o implicare dinamică pentru refacerea credibilității, puterii și seriozității stabile, inclusiv prin consolidarea alianțelor și parteneriatelor existente, fără a închide ușile în fața relaționării cu marii competitori globali precum China și Rusia.

* *

Din perspectiva lunilor de când activează ca al 46-lea președinte, se poate spune că Joseph Biden este un om care îmbină continuitatea cu compromisul și cu disponibilitatea pentru consens. Se poate spune că primele săptămâni ale mandatului Biden oferă o imagine condensată a orientărilor viitoare, guvernate de căutarea relațiilor pozitive cu comunitatea internațională, de chemare a aliaților, partenerilor sau opozanților, fără deosebire, la protejarea și la consolidarea comună a legilor și principiilor sistemului internațional. Aproape octogenarul președinte își propune principii și perspective a căror amplitudine presupune o durată temporală la fel de amplă.

În discursul său în fața Congresului, prilejuit de împlinirea a 100 zile de mandat, președintele Joe Biden afirma, optimist, că „America se mișcă din nou” și își va asuma eforturile de a fi un partener sincer și non-conflictual în competiția cu marii actori globali pentru câștigarea secolului XXI.

Rămâne de văzut dacă elanul inițial va avea suflul și reziliența necesare pentru transpunerea viselor în realități.

NOTĂ: Potrivit unui comunicat al Casei Albe, în cursul lunii iunie președintele Joe Biden va întreprinde prima sa acțiune politico-diplomatică în exterior. Astfel, în perioada 11-13 iunie se va afla în Marea Britanie pentru a participa la summit-ul G7, pe 14 iunie va fi la Bruxelles, pentru a participa la summit-ul NATO și tot în capitala belgiană va fi prezent la o reuniune bilaterală la cel mai înalt nivel, SUA-Uniunea Europeană, menită să reafirme atașamentul Washingtonului la „un parteneriat transatlantic puternic și bazat pe valori comune”.

Pe marginea acestui comunicat, nu au lipsit speculațiile mediatice în legătură cu posibilitatea ca prezența în Europa a liderului american să prilejuiască o întâlnire Joe Biden-Vladimir Putin despre care s-a vorbit în ultima vreme.