La jumătatea lunii aprilie, capitala irakiană a găzduit un summit arab care i-a adus împreună pe preşedintele egiptean Abdel Fattah El-Sissi, suveranul iordanian Abdallah II şi premierul irakian Mustafa Al-Kadhimi, a cărui ţară deţine preşedinţia curentă a conferinţei anuale la nivel înalt a Ligii Arabe.

Poate că acest mini-summit ar fi fost trecut la rubricile rutiniere ale mijloacelor de informare în masă dacă pe agenda discuţiilor nu s-ar fi aflat un singur - şi mai rar abordat - subiect de interes nu numai pentru participanţi ci şi pentru mediile politice, arabe sau non-arabe, din regiunea Orientului Mijlociu şi nu numai: analiza oportunităţii ca, într-o perspectivă cât mai apropiată, Liga Statelor Arabe să decidă reprimirea Republicii Arabe Siriene în calitatea sa de membru al „casei comune” (care este Liga Arabă) - calitate din care această ţară arabă a fost suspendată în urmă cu 10 ani, la 16 noiembrie 2011, în contextul războiului civil sirian, iniţiativa deciziei aparținând Arabiei Saudite și Qatarului.

Summitul egipteano-iordaniano-irakian se circumscrie contextului în care Federaţia Rusă a iniţiat demersuri programatice desfăşurate atât în spaţiul regional al Orientului Mijlociu arab, cât şi în relaţionarea cu actorii extra-regionali mai mult sau mai puţin implicaţi în evoluţiile dosarului sirian, toate acestea având drept finalitate propusă recăpătarea de către Siria a calităţii de membru al Ligii Arabe, încheierea stării de „izolare şi
 încercuire” în care Siria se află de un deceniu şi, în acest context, atragerea unor sponsorizări economico-financiare necesare procesului de reconstrucţie, precum şi limitarea până la eliminare a prezenţei şi influenţei unor puteri regionale - Iran şi Turcia, cu deosebire - asupra statului, societăţii şi identităţii naţionale siriene.

Inițiate în urmă cu o lună, demersurile s-au concretizat, până în momentul de faţă, prin:

• turneul pe care ministrul rus de externe Serghei Lavrov l-a efectuat în majoritatea statelor arabe membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului;
• vizită oficială (la 12 aprilie) a aceluiaşi Serghei Lavrov la Cairo;
• contactele pe care Alexei Lavrentiev, reprezentant personal al lui Vladimir Putin pentru Siria, le-a avut în paralel la Damasc, inclusiv cu preşedintele Bashar Al-Assad;
• seria de discuții oficiale în alte capitale arabe, între care se regăsesc Iordania, Irak şi Egipt.

Abordări şi poziţii ruseşti

Realitatea evenimentelor arată că demersurile Kremlinului pe lângă liderii arabi şi la nivelul Ligii Arabe, vizând anularea rezoluţiei de suspendare a calităţii aliatului sirian de membru al organizaţiei regionale arabe au demarat încă din noiembrie 2011, adică imediat după intrarea în vigoare a deciziei adoptată de Liga Arabă. Diplomaţia rusească a insistat în culisele summitului de la Alger, din 2016, pentru cristalizarea unui curent pan-arab favorabil regimului de la Damasc, în vreme ce şeful diplomaţiei ruse a efectuat o navetă dinamică, dar discretă, în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, emiratul Qatar şi în alte capitale arabe; în aceeaşi ordine de idei, demersurile Moscovei au susţinut şi au obţinut, din partea parlamentului sirian, adoptarea - în cursul lunii aprilie a.c. - unui apel adresat comunităţii arabe, cu solicitarea de revizuire a dosarului sirian din perspectiva relațiilor cu „frații arabi” și cu forumul reprezentativ al acestora, respectiv organizaţia pan-arabă a Ligii Arabe. În egală măsură, în conclavurile confidenţiale pe care diplomaţii ruşi le-au avut şi urmează să le realizeze în continuare cu interlocutori arabi şi cu reprezentanţi civili ai opoziţiei siriene, aceştia accentuează, chiar ostentativ, o idee conexă dar nu mai puţin importantă şi anume aceea că „șubrezirea şi eliminarea puternicei prezenţe şi influenţe a Iranului islamic şi a Turciei islamiste a lui Recep Tayyip Erdoğan nu va fi realizabilă decât odată cu reîntoarcerea politică şi economică a comunităţii arabe către Damasc”.

După toate aparenţele, demersurile desfăşurate de Federaţia Rusă au reuşit să producă o „breșă” funcţională în zidul ezitărilor şi al şovăielilor arabe, care contribuie la constituirea asistenţei umanitare pentru Siria drept cale provizorie de eludare a sancţiunilor economice impuse de fosta administraţie Donald Trump prin „Legea Cezar” şi de Uniunea Europeană, simultan cu o vizibilă relaxare a rezervelor care mai persistă în „patria arabă” în ceea ce priveşte reocuparea de către Siria a fotoliului său de sub cupola Ligii Arabe.

Poziţii arabe

Este evident că la nivel pan-arab persistă, încă, o stare de scindare şi discordanţe atât în ceea ce priveşte reprimirea Siriei în Liga Arabă, cât şi activarea şi normalizarea relaţiilor guvernamentale bilaterale - politice şi economico-sociale. Pe de o parte, există grupul statelor care se pronunţă pentru implementarea totală a Rezoluţiei 2254 din 18 decembrie 2015, prin care Consiliul de Securitate cere încetarea totală şi sustenabilă a războiului şi soluţionarea politică şi sub auspiciile ONU a crizei interne din Siria. Condiţii care, pentru respectivele state arabe, sunt încă departe de a fi aplicate. Există, pe de altă parte, guverne arabe care au restabilit relaţiile diplomatice cu Damasc, fără a numi însă ambasadori înainte de a „testa” comportamentul regimului Bashar Al-Assad. Mai există state care și-au retrimis ambasadorii la Damasc (cum ar fi Mauritania, la 11 aprilie), după cum există şi state (Sultanatul Oman, de pildă) care şi-au menţinut relaţiile bilaterale cu Siria. Se poate spune că, în prezent, curentul predominant la nivelul politic şi diplomatic arab este acela că raţiunile care au dat sens actului colectiv arab de izolare a Siriei şi-a consumat valabilitatea, cerând, însă, ca regimul de la Damasc să facă mai întâi o serie de paşi care să răspundă Rezoluţiei 2254 şi să ofere secretariatului general al Ligii acoperirea juridică necesară pentru revenirea la normalitate a relaţiilor cu Siria.

Dintr-o perspectivă geostrategică există, mai mult sau mai puţin evident, un consens de opinie cu dimensiune arabă cuprinzătoare şi desfăşurat pe coordonatele a două condiţii care ar trebui abordate ca preambul la revenirea la normalitate: În primul rând Damascul, dar în egală măsură și Moscova, trebuie să acţioneze pentru îngrădirea consistentă a influenţei şi prezenţei iraniene în Siria, simultan cu expulzarea sau retragerea tuturor efectivelor şi miliţiilor confesionale active pe teritoriul naţional sirian. În al doilea rând, este de preferat ca noua administraţie de la Washington să-şi facă cunoscute intenţiile cât priveşte ridicarea sancţiunilor impuse regimului sirian şi prezenţa militară americană în zonele siriene din estul râului Eufrat. Asemenea condiţionări şi doleanţe vor face, cu certitudine, obiectul unor noi şi intense runde de contacte şi negocieri bilaterale şi colective.

Iniţiativa „Profunzimea arabă”. Poziţia guvernului sirian

În contextul în care între capitalele arabe din Mashreq şi din Maghrebul Orientului Mijlociu au loc discrete consultări şi tentative de conturare a unei atitudini consensuale privind revenire Siriei la „familia arabă”, un grup de personalităţi proeminente ale vieţii sociale, intelectuale, academice şi mediatice siriene au adresat liderilor de state arabe, între care Iordania, Egipt, Irak, Arabia Saudită, Qatar, Tunisia, Algeria şi altele, un memorandum intitulat „Refacerea profunzimii arabe” - în fapt un apel la schimbarea colectivă a atitudinii panarabe faţă de relaţiile dintre Damasc şi Liga Arabă. Revenirea siriană la calitatea sa în raport cu Liga ar fi - se arată în document - un pas de reafirmare a coeziunii şi solidarităţii arabe aflată la un punct de răscruce după „Primăvara arabă” şi după „Acordurile Abraham” de normalizare a relaţiilor arabo-israeliene, ceea ce ar facilita reconstrucţia tradiţionalei „profunzimi strategice” a comunităţii arabo-islamice în contracararea provocărilor şi ameninţărilor cu care această regiune a lumii este confruntată în momentul de faţă. Totodată, mai argumentează semnatarii memorandumului, normalizarea în cadrul Ligii a raporturilor arabo-arabe ar permite, între altele, îngrădirea „expansionismului puterilor regionale”, precum Iranul teocratic şi Turcia noului otomanism şi ar eficientiza în mare măsură poziţiile arabe împotriva fenomenului terorist jihadist, a conflictelor confesionale şi a ingerinţelor invazive ale puterilor globale în intimitatea corpusului arab. Nu este ignorat nici argumentul că prin susţinerea revenirii siriene la „căminul arab” s-ar pune capăt stării de scindare a demersurilor politico-diplomatice de soluţionare a conflictului intern din Siria între diferite alianţe şi „Platforme”străine - platforma Astana, platforma Soci, platforma Ryad, platforma Cairo, platforma Ankara şi chiar platforma multinaţională de la Geneva, pentru ca în dosarul sirian să se impună o singură platformă arabă, respectiv cea a „marii familii arabe” unite sub emblema Ligii Arabe.

Semnificative pentru poziţia autorităţilor siriene, convinse că în final drapelul sirian va fi arborat în curând la sediul Ligii, sunt şi demersurile diplomatice pe care oficialii înşişi le-au întreprins în ultimul timp, între care turneul efectuat de şeful diplomaţiei de la Damasc, Feissal Miqdad, în câteva capitale arabe, discuţiile susţinute pe care preşedintele Bashar Al-Assad le-a avut la  Damasc cu Alexei Lavrentiev, reprezentant special pentru Siria al lui Vladimir Putin, mai multele discuţii „tehnice” între reprezentanţii serviciilor siriene de informaţii şi omologi ai lor din ţări arabe ş.a.

Deocamdată, atenţia lui Bashar Al-Assad este focalizată prioritar pe pregătirea alegerilor prezidenţiale programate pentru data de 26 mai a.c., în legătură cu care se apreciază că reînnoirea mandatului pentru actualul șef al regimului de la Damasc, va aduce, în plan politic, o serie de măsuri concrete către o reformă şi o schimbare care să răspundă condiţionărilor regionale şi internaţionale şi să permită o suspendare a penalităţilor internaţionale impuse de Statele Unite şi Uniunea Europeană, aceasta fiind una din barierele aflate, încă, pe drumul Damascului către Liga Arabă.