În urmă cu un deceniu Egiptul era, după Tunisia, a doua piesă căzută în lanțul de domino al „Primăverii arabe”. După gerontocratul dictator tunisian Zine El-Abidine Ben Ali, la 11 februarie 2011, răspunzând milioanelor de voci care scandau în spațiul public virala sintagmă „Erhal” (Pleacă!), președintele Egiptului, Mohammed Hossni Mubarak, era al doilea șef de stat arab care renunța la prerogativele puterii. La 30 iunie 2012, în primele alegeri prezidențiale pe care le-a cunoscut Egiptul modern, electoratul egiptean îl aducea la conducerea statului pe islamistul Mohammed Morsi, candidat din partea Mișcării religioase a Frățiilor Musulmane. Prin primele ordonanțe constituționale emise, în aceeași lună, noul președinte își acorda imunitate absolută de jurisdicție și inaugura o intensă serie de islamizare dictatorială a statului și societății, în conformitate cu legea islamică Shari’a.

Pe fondul protestelor și conflictelor sociale, după o guvernare efemeră de sub un an, la 3 iulie 2013 El-Morsi a fost îndepărtat de instituția militară sub comanda mareșalului Abdel Fattah el-Sisi, șeful Marelui Stat Major. La scrutinul din 26-27 mai 2014 acesta va deveni al șaselea președinte al Egiptului. Parlamentul a fost dizolvat, constituția islamică a fost abrogată, Mișcarea Fraților Musulmani a fost scoasă în afara Legii și conducătorii organizației judecați și condamnați la temniță sau la moarte.

Deși exercițiul islamic al puterii în Egipt a durat doar un an și trei zile, aceasta a fost „luna de miere” între islamismul de la Nil și fanii „islamului democratic” – lideri, curente și partide politice răspândite în spațiul întregului Orient Mijlociu.

Pe un loc de primă mărime al acestui context s-a situat, la Bosfor, Partidul Dreptății și Dezvoltării și liderul acestuia, Recep Tayyip Erdoğan, pe atunci prim-ministru al guvernului de la Ankara, pentru care Frățiile Musulmane și vremelnicul președinte Mohammed Morsi au întruchipat prototipul și primul germen al unei noi ordini orientale imaginată de Erdoğan ca expresie a unui islam permisiv și cooperant cu principiile statului laicist și ca premisă pentru edificarea unei noi axe regionale islamiste și democratice.

Recep Tayyip Erdoğan şi Mohammed Morsi, (sursa: ramallah.news)

Însă „cea de a doua revoluție” egiptene a mareșalului Abdel Fattah el-Sisi a fost receptată la Bosfor ca un atentat și un act de subminare a idealurilor erdoganiste. În consecință, Ankara a rupt relațiile politico-diplomatice cu Egiptul, regimul instalat la Cairo a fost etichetat drept „bandă de puciști” iar perioada post-islamistă a relaționării între cele două puteri regionale s-a derulat ca o bogată succesiune de tensiuni, acuze, conflicte și divergențe între Turcia și Egipt. Adică o totală lipsă de comunicare în ce privește raporturile bilaterale, dar și pentru politica regională și internațională a lui Recep Tayyip Erdoğan, un timp al ruperii cu celebra doctrină „Zero probleme cu vecinătatea” – căreia i s-a substituit ceea ce comentatorii au numit prin sintagma de „neo-otomanism”, înțeles ca operă de renaștere a Turciei ca putere regională și ca actor ascultat și respectat în ambientul regional și pe eșichierul global. Implicarea militară în conflictele interne din Siria, Irak, Libia, Nagorno-Karabah, „recucerirea” pentru Islam a Bazilicii bizantine Aya Sofia, promovarea conceptului de Mavi Vatan (patria albastră) în Mediterana Orientală și manifestațiile de forță în relațiile cu Cipru și Grecia, deteriorarea relațiilor cu monarhia saudită sau tensiunile cu SUA produse prin achiziționarea de armament avansat de la Federația Rusă, sunt tot atâtea jaloane care marchează climatul de marginalizare și izolare a abordărilor turcești în raporturile cu vecinătatea regională și cu spațiul internațional.

Recep Tayyip Erdoğan şi Abdel Fattah el-Sisi (AFP)

În atare conjuncturi nu putea să treacă neobservat faptul că, în ultimele săptămâni, oficialii turci, inclusiv însuși președintele Recep Tayyip Erdoğan, au făcut repetate declarații și expus poziții publice al căror sens conduce către „regăsirea prietenilor” și eliminarea răcelii și înghețului așternut peste punțile de comunicare și relaționare cu statele și organizațiile mai apropiate sau mai îndepărtate. Cea mai recentă expresie a acestei reorientări a Turciei către normalitate se regăsește în declarațiile făcute, la jumătatea lunii aprilie și ulterior, de către ministrul de externe Mevlut Cavușoglu, care vorbea explicit despre deschiderea Ankarei către readucerea la cursul normal a raporturilor în primul rând cu proximitatea regională și, nominal, cu Egiptul, Grecia și Cipru. În acest sens, ministrul Cavușoglu a dezvăluit că în luna martie au avut loc, deja, primele întâlniri de discuții la nivel diplomatic cu reprezentanți egipteni, existând perspectiva unor schimburi de vizite care să conducă la reluarea relațiilor diplomatice dintre Ankara și Cairo.

Ce explicație poate fi dată unei asemenea schimbări de giruetă a diplomației și politicii externe turcești?

Potrivit unei analize făcută de Brooking Institute, noile poziționări ale Ankarei mărturisesc recunoașterea de către Erdoğan a derapajelor și supralicitărilor care au caracterizat ansamblul politicii externe a Turciei, înregistrate cu deosebire pe parcursul anului 2020 și cu impactul nefavorabil pe care imaginea externă a Turciei îl poate avea asupra popularității regimului pe eșichierul intern. Acestui context i se circumscrie și întâlnirea din 15 aprilie dintre șeful diplomației turce, Cavușoglu și omologul său grec Nikos Dendias – prima de acest fel în ultimii doi ani, importantă pentru diminuarea fricțiunilor existente între cele două țări, chiar dacă în acest sens nu au fost convenite, deocamdată, măsuri consistente.

În ceea ce privește Egiptul, semnalele – discrete și parcimonioase – emise la Cairo rămân, încă, la stadiul discursului diplomatic, încurajator dar neangajant, aprecierile arabofone subliniind că o normalizare multilaterală și funcțională rămâne mai degrabă la nivelul de ipoteză. Și aceasta din mai multe motive, între care unele țin de istoria însăși a legăturilor turco-egiptene, care a fost o lungă și complexă rivalitate pentru influență și precădere regională, considerent la care se adaugă și realitatea că, deocamdată, regimul lui Abdel Fattah el-Sisi se poziționează de partea Greciei în ceea ce privește conflictul produs de stabilirea frontierelor maritime și energetice în Estul Mediteranei.

În același timp, euforia conciliantă a lui Erdoğan va trebui să treacă o dificilă probă a unei întortocheate curse cu obstacole către Sfinxul care așteaptă în tăcere. Iar printre acumulările de probleme sensibile se regăsește și cartoful fierbinte pe care președintele turc l-a luat în palmă de bună voie. Acesta înseamnă o generație de membri militanți, conducători pe diferite nivele ierarhice sau ideologi ai Mișcării islamiste a Frățiilor Musulmane egiptene care, fugind de vendetele post-primăvăratice ale lui Abdel Fattah el-Sisi, și-au găsit adăpost, protecție și libertate de expresie islamistă în Turcia și sub umbrela lui Erdoğan. Astăzi, guvernul de la Cairo salută bunele-intenții pacifiste ale liderului de la Cornul de Aur, dar le condiționează, între altele, de repatrierea fraților musulmani – adică spre celulele din închisori sau spre eșafod, sau expulzarea acestora către alte state care ar dori să-i primească pe „frați”.

Dar acesta nu este singurul „cartof fierbinte” de care Erdoğan va trebui să se debaraseze pe drumul de întoarcere către „zero probleme”. Libienii abia ieșiți din război, sirienii și comunitatea internațională cer plecarea forțelor și mercenarilor combatanți patronați de Turcia, în vreme ce la Elysee președintele Emmanuel Macron, pe care Erdoğan l-a trimis la „tratament psihiatric”, exhibează spada și capa de mușchetar atunci când vine vorba de împăcarea cu „sultanul” Recep.

Probabil că, în cele din urmă, se va ajunge la un modus vivendi, un pas pragmatic în acest sens fiind convenirea unui mecanism de contacte pentru „negocierea normalizării” între Ankara și Cairo, și a unui grup mixt de lucru între Libia și Turcia, cu misiunea de identificare a căilor pentru retragerea cât mai rapidă a prezenței militare turcești aflată pe teritoriul libian.

O reușită a acestor demersuri ar fi salutară nu numai pentru stabilitatea și normalitatea regională, dar și pentru a reconfirma, dacă mai era nevoie, adevărul devenit de multă vreme lucru comun, potrivit căruia războiul și discordia sunt ușor de pornit, dar dificil și costisitor de oprit.