În timp ce atenţia opiniei publice şi a mijloacelor mediatice de pretutindeni era acaparată de derularea - la 27 martie, în capitala austriacă - primei runde de negocieri indirecte americano-iraniene legate de viitorul Acordului internaţional asupra programelor nucleare ale regimului de la Teheran, ministrul iranian de externe Mohammad Jawad Zarif şi omologul său chinez, Wang Yi, finalizau şi semnau - în capitala Republicii Islamice - un „Tratat de Cooperare Strategică” bilaterală cu o durată de 25 de ani şi cu o valoare investiţională de 400 miliarde dolari. Finalizând un proces de negocieri demarat în urmă cu cinci ani, „pactul strategic” sino-iranian înglobează importante dimensiuni de cooperare şi schimburi în domenii vitale precum cele energetic, industrial, tehnologic şi militar, toate circumscrise mega proiectului chinez iniţiat de liderul chinez Xi Jinping ca replică modernă a vechiului Drum al Mătăsii, proiect în care Iranul este inclus drept important partener politico-diplomatic, energetic, comercial şi din punctul de vedere al ramurilor de avangardă ale procesului contemporan de dezvoltare globală.

Ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif (dreapta) şi omologul său chinez Wang Yi (sursa: AFP)

Comentariile publice pe marginea acestui eveniment au subliniat două aspecte lesne de constatat şi anume: în primul rând, acela că drept consecinţă a îndelungatelor sancţiuni economice şi financiare impuse fie de fosta administraţie americană a lui Donald Trump (în aplicarea unei „politici a presiunilor maximale”), fie de comunitatea europeană, în forme individuale sau colective, Republica Iran traversează o situaţie generală caracterizată cel puţin drept împovărătoare, la aceasta adăugându-se impactul produs de criza sanitară generată de pandemia Corona; în al doilea rând, faptul că tensiunile, pertractările şi controversele pe marginea Acordului nuclear (JCPOA) au facilitat Iranului desfăşurarea unei ofensive campanii propagandistice care a creat imaginea unei Republici islamice cu potenţialul de a fi rămas o piaţă atractivă, chiar fără ca aceasta să înlăture în mod decisiv izolarea în care iranienii se află în raport cu ambientul regional şi cu eşichierul geopolitic global.

În atari conjuncturi, dacă „pactul strategic” semnat la finele lunii martie poate fi considerat drept un influx de oxigen şi un colac de salvare pentru regimul mollahilor, el lasă loc, în acelaşi timp, şi pentru vehicularea unor întrebări legate de perspectiva ca, pe termen mediu şi lung, din acest corn chinezesc al abundenţei să nu se reverse doar oxigen şi veste de salvare, ci şi o posibilă dependenţă a Iranului de voinţa Beijingului, a cărei dimensiune să atingă şi aspecte privitoare la prerogative de suveranitate ale părții iraniene.  

Relaţiile dintre China şi Persia au o istorie relaţională ale cărei rădăcini se regăsesc încă în antichitate, dar, dincolo de nostalgia trecutului, alte şi numeroase elemente, mai apropiate de modernitate şi contemporaneitate, vin să susţină psihologia şi logica unei apropieri între cele două state. Este vorba, pe de o parte, de realitatea că şi la Golful Persic şi la poalele Marelui Zid cele două popoare au cunoscut, în varii forme, consecinţele răcelii şi ingerinţelor coloniale occidentale, cu efecte similare cât priveşte consolidarea şi exacerbarea sentimentelor şi resentimentelor naţionaliste identitare. În egală măsură, nu trebuie ignorat că, dezvoltate pe o ideologie comunistă în China şi pe ideologia şi doctrina religioasă islamică în Iranul khomeinist, sistemele de guvernanţă şi organizare socială sunt, în China şi în Iran, născute din revoluţii identitare accentuat ostile ordinii bipolare a lumii din perioada Războiului Rece.

Preşedintele chinez Xi Jinping (dreapta) şi preşedintele Iranului, Hassan Rouhani (Sursa:Xinhua)

Relaţionarea politică şi economică între Beijing şi Teheran şi-a avut începutul practic în primele luni ale anului 2000, construită fiind pe două coordonate fundamentale, respectiv schimburile comerciale şi sectorul hidrocarburilor, care, cumulativ, au înregistrat un ritm anual al dezvoltării cotat la 40%, pe o traiectorie ascendentă de la 400 milioane dolari în 1994 la 29 miliarde dolari în anul 2008. Această evoluţie ascensională s-a înregistrat pe un fundal relativ simultan cu debutul sancţiunilor internaţionale împotriva Iranului, cu un punct de apogeu în 1995, când Statele Unite instituie un embargou total asupra sectorului petrolier şi gazifer al Iranului, fapt care a impus consumatorilor tradiţionali ai hidrocarburilor iraniene să-şi suspende achiziţiile pentru a nu intra, la rândul lor, sub incidenţa penalităţilor americane. Apariţia acestei fantome a sancţiunilor a marcat deschiderea porţilor iraniene către parteneriatul cu China. În 2014, schimburile externe ale Iranului sunt destinate, în proporţie de 45%, către piaţa chineză, pentru ca, în 2018, China să se situeze pe primul loc  între importatorii din Iran, la egalitate cu totalul importurilor din Uniunea Europeană. Potrivit recent-semnatului Pact strategic, până la orizontul anului 2025 investiţiile chinezeşti în Iran vor atinge nivelul de 400 miliarde dolari, Teheranul angajându-se ca, în schimb, să asigure necesităţile Chinei de petrol şi gaz natural şi să accepte participarea la proiectul „Road and Belt”.

Un fost ministru iranian al afacerilor externe, Ali Akbar Salehi, făcea, în octombrie 2019, o declaraţie semnificativă cât priveşte resorturile dezvoltării ofensive a relaţiilor bilaterale dintre ţara sa şi China Populară. „Relaţiile dintre ţările noastre oferă un elocvent exemplu de complementaritate: chinezii dispun de industrie şi tehnologice, spunea el, în vreme ce Iranul dispune de energia necesară acestora”. Este vorba, în această frază, de complementaritate între un puternic competitor al Americii şi un ireductibil inamic al acesteia. Privită din această perspectivă, relaţia chinezo-iraniană are un puternic caracter pragmatic şi politic oportunist nutrit de ostilitatea comună pe care, din considerente specifice, Beijingul şi Teheranul o manifestă faţă de Statele Unite, cărora însuşi ayatollahul revoluţionar Ruhollah Khomeiny le-a ataşat eticheta de „Marele Satan”. Dacă, pentru Iran, „pactul” este privit ca o sfidare la adresa inamicului său de peste ocean şi o cale de ocolirea a penalităţilor şi presiunilor practicate de Washington, pentru China, Iranul reprezintă un furnizor potent, permanent şi fidel izvor al surselor convenţionale de energie, în condiţiile în care monarhiile petroliere arabe, profund pro-americane, nu prezintă garanţia continuităţii - mai ales în situaţii de criză - fluxului de energie atât de necesară pentru expansiunea şi dezvoltarea economiei chineze.

În sfârşit, „pactul strategic” nu este străin nici de factorul diplomatic, în măsura în care Beijingul se dovedeşte un critic caustic al politicilor regionale americane care, concentrate împotriva Iranului, nu ar face decât să expună şi să ameninţe securitatea şi stabilitatea întregii regiuni a Orientului Mijlociu şi a sub-regiunii strategice a Golfului Persic.

Izolat, dacă nu chiar exclus din spaţiul geopolitic şi economic regional şi global, Iranul tratează raporturile sale cu China drept un factor energizant prin intermediul căruia regimul de la Teheran speră să-şi învioreze culorile blazonului său serios afectat de lunga succesiune de crize şi bariere financiare, economice şi politico-diplomatice din ultimii ani. Iar o asemenea speranţă este cu atât mai presantă cu cât la 18 iunie a acestui an în Iran urmează să se desfăşoare alegeri prezidenţiale, iar apropierea lor lasă administraţiei Rohani prea puţin timp pentru a ajunge la o clarificare în relaţiile cu America preşedintelui Joe Biden.

După două mandate prezidenţiale ale lui Hassan Rohani, un eşec posibil al demersurilor de normalizare sau diminuare a tensiunilor cu partea americană ar mai însemna şi ratarea unei deschideri în relațiile cu lumea occidentală, dar şi o consolidare a curentelor politice clericale şi conservatoare interne. Pe care nici „pactul strategic”cu China nu va putea să le împiedice.