Într-o primăvară în care lumea se întoarce cu speranță spre viitorul de după tragedia pandemiei universale și în care mai tot cuprinsul Pământului se arată luminat de Paștele creștinismului, de bucuriile strămoșești ale sărbătorii Pessah – Paștele din luna Nissan a anului ecleziastic ebraic – sau de binecuvântarea sărbătorii islamice Al-Fitr de la sfârșitul lunii sacre a Ramadan-ului, în Țara Sfântă a curs, încă o dată, sânge și au murit oameni pe lacomul „front al păcii și coabitării” între palestinieni și evrei. Și aceasta în aceeași perioadă de început estival și în condițiile în care, după patru runde de alegeri anticipate din ultimii doi ani, Israelul nu are, oficial, un guvern, fie el monocolor sau de uniune națională. Aceasta condițiile în care, după 15 ani de colaps al exercițiului electoral, alegerile legislative palestiniene, stabilite prin decret prezidențial pentru data de 22 mai a.c., au fost – tot prin decretul președintelui Mahmud Abbas-Abu Mazen – amânate sine die. Potrivit comunicatelor de la Ramallah, acest sine die va înceta atunci când Israelul va reveni, oficial, asupra interdicției de participare la vot a palestinienilor rezidenți în Ierusalimul de Est.

Un conflict recurent

Actualele tensiuni, declanșate la 10 mai, au avut, desigur, o cauză directă identificabilă, la care ne vom referi, dar ele se circumscriu acumulărilor de tensiuni și confruntări violente între societatea palestiniană și instituțiile israeliene de putere și intervenție, care au urmat o evoluție ascendentă, marcată de câteva momente decisive în raport cu ansamblul contenciosului palestiniano-israelian, astfel:

• Prima revoltă populară palestiniană (Intifada ) sau „Revolta Pietrelor”, desfășurată între decembrie 1977 – septembrie 1993, când au fost semnate Acordurile de la Oslo, respinse de facțiunile „rezistenței palestiniene” din afara Organizației de Eliberare a Palestinei, în frunte cu Mișcarea islamistă Hamas.
• A doua Intifada , dintre 2000-2005 (Intifada Al-Aqsa), calmată prin retragerea armatei israeliene din Fâșia Gaza și dezafectarea așezărilor evreiești din acest teritoriu, în aplicarea unora din prevederile Acordurilor de Principii convenite la Oslo.
• Organizarea și desfășurarea, în 2006, a primelor alegeri legislative palestiniene, adjudecate de mișcarea Hamas. Acuzațiile reciproce de fraudare a scrutinului, între Hamas și Fatah, au degenerat în ciocniri armate soldate cu fracturarea socială și teritorială a corpului palestinian între Gaza, acaparată de islamismul palestinian și Cisiordania, controlată de Fatah și Autoritatea Națională Palestiniană, la Ramallah.

În acest context și în semn de protest față de măsurile restrictive impuse de Israel populației palestiniene, dar și în numele unei rezistențe armate cu finalități iluzorii (transformarea întregii Palestine istorice într-un stat palestinian condus după legea coranică), Mișcarea Hamas a continuat executarea de atacuri distructive și letale cu rachete asupra unor ținte israeliene. Se cuvine amintit că, în urmă cu 20 de ani, când au avut loc primele tiruri cu rachete mișcarea islamistă Hamas dispunea de proiectile reactive rudimentare cu o rază de 2-3 km, în timp ce astăzi, prin mijloace proprii și cu asistență externă, Hamas dispune de un impresionant arsenal de rachete perfecționate a căror rază de acoperire este cuprinsă între 66-80 km și până la 160 km (peste 200 km potrivit altor surse), ceea ce permite lovirea în profunzime a teritoriului israelian, inclusiv mari aglomerații urbane precum Tel-Aviv, Beer Sheva, Așkelon sau Lod. Potrivit unor surse diplomatice israeliene, în primele trei zile ale confruntărilor din luna mai Hamas și gruparea Jihadul Islamic executaseră cca. 1.400 de tiruri cu rachete, a căror intensitate, soldată cu victime omenești, l-a determinat pe editorialistul cotidianului „Haaretz” să-și titreze comentariul utilizând cuvintele „Statul (Israel) arde”.

Sursa: www.digi24.ro

Se înțelege că ripostele forțelor israeliene de apărare nu s-au lăsat așteptate și este suficientă, în acest sens, menționarea doar a câtorva dintre acțiunile care au atras atenția prin intensitate și rezultate:

• Operațiunea „Summer Rains” („Ploi de vară”), care a avut loc la 26 iunie 2000, soldată cu peste 200 de morți și peste 800 de răniți palestinieni.
• Operațiunea „Warm Winter” „Iarna fierbinte”, desfășurată, timp de cinci zile, între 27 februarie – 3 martie 2008. Bilanț: 20 de morți palestinieni. Sporadic, atacurile israeliene au continuat până la 19 iunie, făcând alte câteva sute de victime în Gaza.
• La 28 decembrie 2008 – și tot în Gaza – are loc operațiunea „Cast Lead” („Plumb topit”), ca răspuns la cele peste cincizeci de rachete lansate de către Hamas.
• În noiembrie 2012, în urma mai multor asasinate israeliene în rândul conducerii Hamas, organizația islamistă lansează peste 1.500 de rachete care, pentru prima oară, lovesc orașul Tel-Aviv și sudul Ierusalimului. În replică, Tzahal-ul declanșează operațiunea „Pillar of Defence” („Stâlpul de apărare”) în cursul căreia sunt distruse peste 1.000 de lansatoare mobile de rachete și alte ținte Hamas, între care 19 posturi de comandă și 26 de amplasamente unde se fabrica și depozita materialul militar al organizației. După șapte zile de atacuri, acțiunile israeliene au lăsat în urmă 177 morți și 1.200 răniți, iar pierderile materiale ale palestinienilor au fost evaluate la 1,2 miliarde dolari. În pofida înfrângerilor suferite, Mișcarea Hamas a continuat să-și promoveze obiectivele înscrise în Carta constitutivă, respectiv nerecunoașterea statului Israel și respingerea oricăror tratative de pace cu acesta.
• 7 iulie 2014: Operațiunea „Protective Edge” („Linia de Apărare”), al cincilea „război din Gaza”, care s-a soldat cu 1.565 răniți de partea palestinienilor, doi israelieni fiind uciși.

Scânteia. De ce acum?

Astăzi, Ierusalimul de Est, găzduiește peste 300.000 de palestinieni și 2.010.000 de coloniști israelieni. La periferia sudică a Ierusalimului vechi, pe drumul către Moscheea Al-Aqsa, este situat cartierul cunoscut sub numele Sheikh Jarrah, traductibil prin „Șeicul tămăduitor” sau „chirurg”, prin care este identificată persoana unui arab musulman, Hussam Ad-Din Al-Jarrah, care a trăit în veacul al XII-lea și rămas în istorie atât prin profesiunea sa de medic personal al faimosul războinic Saladin (Ṣalaḥ Ad-Din Yusuf ibn Ayyub, „eliberatorul” Ierusalimului de sub stăpânirea cruciaților), cât și prin așezarea constituită pe la 1201 în jurul locului de veci al „Chirurgului”, devenit țintă de pelerinaj și venerație pentru credincioșii musulmani până la primul război arabo-israelian succesiv proclamării, în 1948, a statului Israel. Un firman otoman din 1905 ne informează că, până la exodul provocat de conflict, zona în discuție era locuită de 167 familii musulmane (cca.1250 persoane), 97 familii evreiești și șase familii creștine. În zilele noastre descendenții musulmani de la vechiul așezământ de la Sheikh Jarrah, respectiv 28 familii palestiniene, sunt angrenați într-un proces juridic împotriva intenției guvernului israelian de expropriere și evacuare, sub argumentul că proprietatea funciară revine familiilor iudaice care, și ele, revendică dreptul de proprietate, în calitate de urmași ai vechilor familii existente, la începuturile statului Israel, pe locul aflat în litigiu. Este vorba, în definitiv, de un proces civil a cărui complexitate este exacerbată, de ambele părți, pentru simbolistica și rezonanța religioasă și identitară a locului și a orașului atât în saga ebraică, precum și în memoria istorică a palestinienilor musulmani. Tergiversarea procesului judiciar, presiunile și tentativele forțelor israeliene de evacuare prin forță a celor din urmă, măsurile de restricționare, în plină lună sacră a Ramadanului, a accesului credincioșilor musulmani la moscheea Al-Aqsa – al treilea centru sacru al musulmanilor, după Mecca și Medina – a condus la o radicalizare abruptă a tensiunilor și la alunecarea spre violență incontrolabilă a ambelor tabere.

Sursa: www.middleeasteye.net

Despre cauze și calcule. Săbiile lui Damocles

Pe fondul sonor al tirurilor de rachete și al raidurilor de bombardament aviatic, la două zile de la declanșarea ostilităților, președintele american Joe Biden declara că „Israelul are dreptul de a se apăra” și, după o convorbire avută cu Benjamin Netanyahu, își exprima speranța că „mai devreme decât mai târziu se va ajunge la o concluzie”. O afirmație încifrată, în măsura în care Benjamin Netanyahu și alți înalți oficiali israelieni lăsau să se înțeleagă că ripostele deja aplicate în Gaza „constituie numai începutul”.

În avalanșa de analize și comentarii care au însoțit operațiile de pe „frontul” Gaza-Ierusalim, nimeni nu a vorbit, explicativ, despre faptul că, ani de-a rândul, islamiștii Hamas au putut să dezvolte un teribil arsenal de rachete „Qassam” cu variantele acestora, în vreme ce Tzahal-ul a fost concentrat pe raidurile de bombardament aviatic și cu rachete împotriva prezenței militare iraniene pe teritoriul sirian și, prin interpuși, în sudul Libanului.

Abordarea analitică a noii confruntări palestiniano-israeliene nu poate ignora că aceasta nu este doar rezultatul unor acumulări de tensiuni care țin de impasul actual în care se află procesul negocierilor de pace între beligeranți. Din această perspectivă, marea parte a opiniilor extra-regionale s-au focalizat, cu deosebire, pe necesitatea primordială a încetării focului și a celorlalte forme de violență. Și nu sunt puțini analiștii care apreciază că finalitatea conflictului, ca și cauzalitățile aflate la originea acestuia depind, în bună măsură, și de situația actuală a eșichierului politic intern israelian, confruntat cu o lungă criză guvernamentală, în vreme ce Benjamin Netanyahu însuși are deasupra capului o sâcâitoare sabie a lui Damocles agitată de justiția israeliană și care ar putea să însemne un impas în cariera politică a lui „Bibi”, dacă nu chiar să repete precedentul unui alt șef al Executivului – Ehud Olmert – ajuns, pentru acuzații asemănătoare, după gratiile penitenciarului.

Dacă liderul Mișcării Hamas, Ismail Haniyeh, amenință Israelul cu „dezlănțuirea Apocalipsei”, Netanyahu are un interes presant să instrumentalizeze criza din Gaza-Ierusalimul de Est pentru evitarea unei asemenea perspective. Ceea ce ar putea să se materializeze fie ca o repetare amplificată a „operațiilor chirurgicale” în Gaza, fie ca recurs la o tactică a „pământului pârjolit”, până ce în regiune va fi instaurată „liniștea” – după cum Netanyahu însuși a sugerat, fără a da detalii. Mai multe tentative de instituire a unui armistițiu – Egiptul, dar și două reuniuni ale Consiliului de Securitate al ONU – au eșuat. Vicepremierul israelian Benny Ganz a declarat, pentru presă, că orice încetare a focului nu va fi acceptată decât în măsura în care vor exista garanții de durabilitate pe termen nedefinit a armistițiului.

„Stoparea strămutărilor forțate ale familiilor palestiniene, eliberarea de sub ocupație a Moscheii Al-Aqsa și liberul acces al credincioșilor musulmani la Esplanada Moscheilor constituie scopul luptei noastre de rezistență care este o luptă națională pentru eliberarea pământului” declara fostul secretar general al Hamas, Khalid Mash’al, reluând o retorică utilizată, cu mici variații, în ultimii 20 de ani – reală, în esența sa, dar nu suficientă, astăzi, pentru a explica și a justifica violența supralicitată a atacurilor nediscriminatorii împotriva orașelor israeliene.

Dacă omului Benjamin Netanyahu i se poate reproșa teama de sabia lui Damocles și de eșecul calculelor sale politice și electorale, precum și la fel de supralicitatul recurs la presiunea suprematistă în impunerea unor sentințe judiciare civile și în violarea încărcăturii simbolice a lăcașului de cult musulman care este Al-Aqsa, premierul în funcție Benjamin Netanyahu este animat, în același timp, de două proiecte personale: pe de o parte, să demonstreze că el și nu Ismail Haniyeh este cel care dictează Israelului, iar, pe de altă parte, să facă astfel încât mișcarea islamistă să dispară ca simbol, ca amenințare și ca termen în ecuația politică și conflictuală a dosarul palestinian. Inspirat de experiența conflictului cu Iran (eliminarea fizică a creierelor și tehnicienilor implicați în programele nucleare ale Teheranului), planul de bătaie al Israelului include o veritabilă vânătoare și lichidare a liderilor Hamas, a tehnicienilor, a specialiștilor în tehnică militară și a proiectanților care contribuie la dezvoltarea arsenalului militar ofensiv al Hamas-ului și, în măsura posibilului, a Jihadului Islamic.

De cealaltă parte, Mișcarea Hamas nu este mai puțin străină de declanșarea acestui „al șaselea război din Gaza”. În condițiile în care Autoritatea Națională și președintele său Mahmud Abbas au decis soluția radicală a anulării alegerilor legislative din 22 mai, pe care ar fi fost foarte posibil să le piardă în fața unei dinamice concurențe, inclusiv din sânul „lupilor tineri” din Mișcarea Fatah, leadership-ul Hamas a înțeles că șansele sale la aceste alegeri sunt minime și nu puteau să aducă o supraviețuire politică a unei organizații islamiste a cărei popularitate se află într-o stare de acut regres în rândul electoratului din Gaza. Ori, tensiunile din Ierusalimul de Est au oferit Hamas-ului un prilej de aur pentru a se erija în apărătorul providențial și salvator al cauzei palestiniene și al simbolurilor pe care le incorporează Ierusalimul. Un asemenea „spirit de sacrificiu” este conceput ca un balon de oxigen pentru reabilitarea mișcării în masa electoratului, pe de o parte, și pentru a „trage covorul” de sub picioarele lui Mahmud Abbas și ale Fatah-ului în cazul în care proiectatele alegeri palestiniene vor avea loc într-o formă sau alta, pe de altă parte. Oricum, Hamas-ul nu ar avea nimic de pierdut – în afară de pârghiile puterii și de argumentele care să îi confere legitimitatea însăși a existenței. O altă sabie a lui Damocles pentru a cărei evitare s-a recurs la soluția maximală a diluviului de rachete „Qassam”.

Trenul lui Godot a ajuns în gară. Fără Godot

După euforia provocată de schimbarea de administrație la Casa Albă, trenul american al lui Godot – Joe Biden – a ajuns în gara incendiată a Orientului Mijlociu, dar … fără Godot. Proclamând dreptul Israelului la apărare, Joe Biden a făcut un act de morală. Dar trecând cu ușurință peste esența maximei care spune că, pentru a fi cu adevărat eficace, morala trebuie împărțită sine ira et studio și în mod egal pentru toți cei care au nevoie de etica dreptului și dreptății. Președintele Biden a dat de înțeles că nu are, încă, dispoziția de a se implica pragmatic în readucerea păcii regionale, justificând că mai are nevoie de timp pentru meditații și consultări, dar blocând repetitiv intenția Consiliului de Securitate al ONU de a adopta o declarație prin care să se ceară beligeranților revenirea la rațiune și la uneltele dialogului. Din acest punct de vedere, va rămâne în memorie secvența în care, la 13 mai, pe ecranele televiziunii din Ramallah octogenarul președinte palestinian Mahmud Abbas rostea aceste cuvinte de singurătate adresate mesagerilor de peste ocean, purtători ai unei retorici erodate de atâta îndelungată uzură: „Plecați! Plecați cu toții și lăsați-mă-n pace!”

De la Moscova și Cairo, miniștrii externelor Serghei Lavrov și Sameh Shoukry au convenit telefonic să pună în mișcare o coordonare bilaterală ruso-egipteană pentru a contribui la o cât mai grabnică încetare a ostilităților și la relansarea demersurilor politico-diplomatice. Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, Secretarul General al Ligii Arabe, Ahmed Abu Al-Gheit, președintele francez Emmanuel Macron, premierul britanic Boris Johnson sunt doar câteva din vocile oficiale care cer încetarea luptelor și pregătirea unei noi reveniri la comunicare și dialog politic.

La data când aceste rânduri sunt scrise nu au trecut decât patru zile de la debutul confruntărilor militare și au apărut semne îngrijorătoare dezvoltate în ciocniri de stradă între palestinieni și evrei, însoțite de atacuri reciproce asupra sinagogilor și moscheilor și de tentative de omicid. În atare condiții, președintele israelian Reuven Rivlin avertiza public asupra pericolului ca situația să degenereze într-un război civil, cu consecințe incalculabile.

Și după?

Este dificil și riscant a se face profeții despre viitor atâta vreme cât partitura noilor violențe din Gaza-Ierusalim va continua să fie interpretată cu instrumentele letale ale rachetelor, bombelor și vărsării de sânge.

Probabil că și unii și alții vor porni febrili în căutarea unei noi paradigme conceptuale a procesului de pace.

Probabil că procesul de pace însuși și „normalizarea” arabo-israeliană patronată de simbolul patriarhului Abraham vor fi proiectate, pentru multă vreme, la periferia ariei de interese și calcule.

Probabil că ideea revenirii cât mai rapide la dialog va avea nevoie de timp și efort pentru a se curăța de crusta sângelui vărsat și a suspiciunilor și radicalismelor acumulate.

Dar, atâta vreme cât beligeranții din arenă vor continua să se lase conduși de caduca vendetă a „ochiului pentru ochi și a brațului pentru braț”, va dăinui primejdia de a ajunge să trăiască cu toții și să-și caute „drepturile” într-o lume de orbi și infirmi.

În loc de postfață

Noul episod brutal al conflictului israeliano-palestinian îndreaptă atenția și esențializează energiile pasionale și umorale cu o energie care nu a caracterizat, prin caracterul ireductibil, niciuna din lunga serie de confruntări pe care le-a cunoscut istoria unei discordii ce pare a nu-și mai găsi încheierea. Poate că o asemenea stare de lucruri se datorează și faptului, mai puțin abordat, că acest areal geo-istoric, pepinieră și leagăn al celor trei mari religii monoteiste ale ființării umane – iudaismul, creștinismul și islamul – este receptat și revendicat, in integrum, de fiecare din fidelii acestor credințe, ca arie identitară și spirituală proprie, ei înșiși fiind, fiecare, depozitar și custode al pământului născător al acestei identități. Teritoriu al paradoxurilor, Erez Israel și teritoriile palestiniene autonome constituie, astăzi, eșichierul în care se derulează, în forme maximizate, înfruntarea dintre două naționalisme, într-o lume globalizată în care conceptul însuși de naționalism – această invenție a secolului al XIX-lea – pare a fi tot mai anacronic.

Palestinienii revendică existența unui stat suveran și independent, în vreme ce israelienii revendică perpetuarea și evoluția statului pe care și l-au proclamat, deja, în urmă cu peste șapte decenii. Fiecare își legitimează revendicările, ignorând că și revendicările celuilalt sunt la fel de legitime și că existența unuia nu înseamnă și nu poate să însemne interdicția sau dispariția celuilalt.

Conflictul din mai și riposta căreia israelienii i-au dat numele de cod „Guardian of the Walls” („Apărătorii Zidului”) se va încheia mai devreme sau mai târziu. Poate cu o doză de exagerare, Yaakov Amidror, fost consilier al lui Benjamin Netanyahu pentru securitate națională, aprecia că, pentru atingerea obiectivelor sale, premierul Netanyahu ar avea nevoie de 10-50 de zile, chiar dacă, dincolo de ocean, Joe Biden își dorea o încheiere a conflictului „mai devreme decât mai târziu”.

Acum, însă, după ce protagoniștii își vor fi realizat mai puțin sau mai mult satisfăcător obiectivele prestabilite, va fi nevoie de o dinamizare intensă și la nivelul cel mai înalt din partea administrației Biden și a comunității internaționale pentru instituirea durabilă a unui armistițiu pe front și pentru creionarea unor noi orizonturi credibile atât pentru palestinieni, cât și pentru israelieni, care trebuie să se debaraseze de povara suspiciunilor și să creadă că și unii și alții au potențialul de a relua demersurile în direcția justiției egale, a prosperității și păcii de care vorbea Anthony Blinken. În acest sens, Mahmud Abbas ar trebui să fie determinat să organizeze procesul electoral anunțat, iar Benjamin Netanyahu ar trebui convins să renunțe la restricțiile factice ridicate în fața desfășurării normale a scrutinelor palestiniene. În summum, ambelor părți ar trebui să li se inoculeze datoria morală de a respecta, cel puțin angajamentele încă viabile asumate de fiecare prin Acordurile de la Oslo.

Orice întârziere nu va face decât să adauge pe ușa păcii între palestinieni și israelieni un nou și masiv zăvor ale cărui chei ar putea să se piardă în șuvoiul retoricii discursive în care excelează toți protagoniștii, fără excepție.

Addenda: secvențe

13 mai: Circa 10.000 de rezerviști israelieni au fost chemați la unitățile lor și amplasați de-a lungul liniei nordice de separare cu Gaza, în perspectiva unor posibile operații terestre în interiorul acestui teritoriu. În aceeași zi, două rachete au fost lansate în direcția Israelului, având ca punct de plecare sudul Libanului, în apropiere de taberele palestiniene Rashidiya și Tyr.

Potrivit unui comunicat al Ministerului Sănătății din Gaza, preluat de A.F.P., de la începutul ostilităților bombardamentele israeliene s-au soldat cu 103 morți civili palestinieni, inclusiv 27 de copii, precum și cu 580 de răniți.

14 mai: Circa 160 avioane israeliene din șase baze aeriene au atacat și distrus 150 de amplasamente ale Hamas. De partea lor, combatanții Hamas și Jihadul Islamic au lansat câteva zeci de rachete, care au lovit ținte din orașele israeliene Tel Aviv, Așkelon, Siderot, Așdod și Rișon Le-Țion.

Potrivit cotidianului israelian „Yedioth Aharonot”, în urma unor demersuri comune ale Egiptului și emisarului ONU pentru Orientul Mijlociu, Nikolai Mladenov, un acord de încetare a focului ar fi intrat în vigoare în dimineața de 14 mai. Fragilul acord ar fi fost încălcat, la câteva ore, în urma unor tiruri de rachete lansate de gruparea Jihadul Islamic.

„Administrația este profund îngrijorată de escaladarea tensiunilor și a violențelor între musulmani și evrei, cu tendința de extindere în principalele aglomerări urbane” a declarat secretarul de stat american, Anthony Blinken, avertizând asupra riscului de lunecare a situației pe panta unui război civil inter-etnic și inter-religios între palestinieni și evrei.

Începute cu o zi înainte, ample manifestații de solidaritate pro-palestiniană au avut loc în Iordania, inclusiv în capitala Amman, și Liban, unde mii de demonstranți s-au adunat la frontiera cu Israelul și cu Cisiordania, precum și la frontiera sudică a Libanului cu Israel. Grupuri compacte de libanezi au trecut linia de frontieră, în teritoriul israelian.

15 mai: Atacurile israeliene terestre, aeriene și maritime au continuat. Numărul morților palestinieni a atins 139, între care 39 de copii, potrivit Apărării Civile Palestiniene. Nu sunt cunoscute cifre oficiale ale pierderilor israeliene.

Într-un interviu pentru televiziunea oficială palestiniană de la Ramallah, secretarul Comitetului Central al Mișcării Fatah, Jibril Rajoub, a declarat că „la cinci zile de la debutul ostilităților, niciunul din liderii arabi nu l-a contactat pe președintele palestinian Mahmud Abbas”. Oficialul palestinian a deplâns indiferența comunității arabe, pe care a caracterizat-o drept „o tentativă de blocadă și schimbare a sistemului politic palestinian, în avantajul Israelului și al premierului în funcțiune, Benjamin Netanyahu”.

16 mai: „Israelul va continua să bombardeze Gaza atât timp cât va fi necesar. Suntem încă la mijlocul acestui proces”, a afirmat Benjamin Netanyahu într-o declarație pentru televiziune.

Un comunicat al Casei Albe cere, imperativ, israelienilor, să evite acțiunile împotriva reprezentanților mass-media din zona de conflict. Reacția a survenit după ce bombardamentele israeliene au distrus integral o clădire cu 13 etaje care adăpostea serviciile de presă ale Agențiilor Associated Press și Al-Jazeera din Qatar.

Cel puțin 149 palestinieni, inclusiv patru copii au fost uciși în Gaza, de la începutul ostilităților. Alți 950 au fost răniți.

Aviația israeliană a executat, în zorii zilei, zeci de raiduri de bombardament, de o violență fără precedent care a făcut ca numărul morților să crească la 181, iar al răniților la 1.225, potrivit Ministerului Sănătății din Gaza. Au fost înregistrate și intense tiruri de rachete din partea Hamas asupra unor ținte din deșertul Negev și din zonele israeliene adiacente Fâșiei Gaza.

În Cisiordania au avut loc ample manifestații protestatare și ciocniri cu forțele israeliene de securitate. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, riposta forțelor de poliție, cu gloanțe de cauciuc, muniție de război și gaze, s-a soldat cu peste 580 de răniți în rândul manifestanților.

Din surse oficiale israeliene, de la începutul conflictului, la 10 mai, organizațiile Hamas și Jihadul Islamic au executat 2900 de tiruri cu rachete împotriva Israelului. Potrivit unui comunicat al cabinetului premierului Netanyahu, cca 50% dintre acestea au fost interceptate și distruse de sistemul israelian de apărare antiaeriană.

17 mai: O nouă reuniune eșuată a Consiliului de Securitate: Cu o zi înainte, Consiliul de Securitate întrunit pentru a treia oară în mai puțin de o săptămână a eșuat în adoptarea unui proiect de declarație propus de Tunisia, Norvegia și China și susținut de toți membrii Consiliului, mai puțin de Statele Unite. Reuniunea, desfășurată în format de videoconferință, la nivelul miniștrilor de externe sau al reprezentanților permanenți la ONU, a avut ca element de noutate participarea reprezentanților israelieni și palestinieni. În intervenția sa, ministrul de externe al Chinei a avansat disponibilitatea țării sale de a găzdui, la Beijing, reluarea neîntârziată a negocierilor de pace palestiniano-israeliene, sens în care a adresat beligeranților invitații oficiale.

Dominate de o atmosferă contorsionată, de acuzații reciproce și critici acerbe, reuniunea a demonstrat, încă odată, dacă mai era nevoie, faliile și lipsa apetitului pentru consens care caracterizează climatul intern de sub cupola ONU și a Consiliului de Securitate, puternic și vizibil marcat de competițiile și confruntările existente la nivelul global al ordinii mondiale contemporane.

Flăcările conflictului continuă. Ca și pertractările diplomatice multilaterale pentru stingerea lor. „Cât mai curând, decât târziu”!