Profesor Selçuk Colakoğlu, din cadrul Departamentului de Relații Internaționale al Universității Yıldırım Beyazıt din Ankara, expert în relații internaționale și director al Centrului Turc pentru Studii privind zona Asia-Pacific, și-a exprimat opiniile referitoare la Strategia de Securitate a Turciei în interviul pe care l-a acordat revistei Pulsul Geostrategic.

Profesor Selçuk Colakoğlu/ (C) The Tokyo Foundation for Policy Research

Pulsul Geostrategic: Competiția în derulare dintre Marile Puteri, intensificată de pandemia de COVID-19, va duce la schimbarea naturii relațiilor internaționale în perioada următoare. Conform opiniei dvs., care sunt principalele provocări cu care se va confrunta Turcia în perioada viitoare? În ce măsură a schimbat pandemia abordarea geostrategică a Turciei cu privire la consolidarea rezilienței sale interne?

Selçuk Colakoğlu: Literatura relațiilor internaționale a adoptat termeni noi, precum „diplomația corona” sau „diplomația vaccinurilor”. Obținerea echipamentelor de protecție a fost critică pentru țări la debutul pandemiei. La acest moment, achiziționarea vaccinurilor a generat o competiție între state. În plus, pandemia a intensificat competiția mondială dintre Occident și China. Dezbaterile referitoare la proveniența COVID-19 au continuat să provoace disensiuni între Beijing și capitalele occidentale. SUA, Rusia, China și UE au încercat să își extindă influența prin intermediul diplomației vaccinurilor și a ajutoarelor distribuite în întreaga lume. Și Turcia se află în plină diplomație a vaccinurilor. La debutul pandemiei, Ankara a exploatat nevoia de ajutor împotriva „corona” pentru a-și extinde influența diplomatică. A încheiat numeroase contracte pentru Sinovac din China, Sputnik din Rusia și americano-germanul Pfizer BioNTech. De asemenea, Turcia a reușit să nu se implice în competiția dintre Marile Puteri din timpul pandemiei.

Luând în considerare politicile interne și externe ale Turciei, cum percepeți echilibrul pe care îl asigură strategia națională de securitate între reziliența internă și externă a țării?

În ultimul timp, politica internă și cea externă ale Turciei au devenit mai interactive. Creșterea populismului și naționalismului în politica internă din ultimii ani a creat condițiile ca politica externă să devină o pârghie în beneficiul politicienilor turci. Pe de altă parte, folosirea problemelor externe în politica internă poate avea consecințe economice nedorite în relațiile cu alte țări. În plus, procesul de de-instituționalizare din ultimii ani a condus la nevoia unei strategii de securitate națională reziliente și cuprinzătoare.

Politica externă a Turciei a fost stabilită clar în cadrul celui de-al VII-lea Congres Ordinar al Partidului Justiției și Dezvoltării: „Vom continua să stabilim relații cu toate statele, de la SUA la Rusia și de la Uniunea Europeană, până la statele arabe, conform intereselor Turciei și perspectivelor națiunii noastre. Ca stat care se află între Africa, Asia și Europa, nu ne permitem să dăm cu piciorul nici Orientului, nici Occidentului. Suntem conștienți de faptul că nu este ușor să avem o cooperare echilibrată, exhaustivă și pe termen lung cu țări care se află în competiție una împotriva celeilalte sau chiar în conflict. Cu toate acestea, Turcia, datorită poziției sale geografice, a intereselor economice și a politicii externe cuprinzătoare are capacitatea de a reuși acest lucru.” Cum vor fi influențate agenda și prioritățile Turciei, de către rivalitatea strategică dintre cele trei Mari Puteri – SUA, China și Rusia?

Partidul Justiției și Dezvoltării aflat la putere și-a schimbat, în 2011, ideologia de centru dreapta – democrație musulmană – într-una pro-“Islamul Politic” al Frăției Musulmane. Deteriorarea relațiilor dintre Turcia și Israel, Siria, Egipt, Arabia Saudită și EAU are legătură cu politica pro-Frăția Musulmană a partidului aflat la conducere privind Orientul Mijlociu. În 2016, partidul de guvernământ (Partidul Mișcării Naționaliste) de extremă dreapta și asociația eurasiatică Partidul Patriotic au format și o coaliție anti-occidentală. Acest lucru nu înseamnă că Turcia s-a aliat cu Rusia și China. Ankara s-a folosit de Moscova și de Beijing ca să poată negocia cu aliații NATO. Pe de altă parte, Turcia nu se înțelege nici cu Rusia nici cu China în privința anumitor politici. Politica de echilibru activ între marile puteri rivale pe care o conduce Ankara are anumite beneficii tactice și pe termen scurt. Dar există riscul ca Statele Unite, Rusia și China să nu se mai încreadă în Turcia din cauza tacticilor imprevizibile și schimbătoare ale politicii sale externe a echilibrului.

În ultima perioadă Ankara s-a dedicat restabilirii relațiilor Turciei cu state importante din vecinătate, în special Egipt. Care sunt motivele schimbării politicii externe a Turciei și în ce măsură considerați că este posibilă revenirea la normal a relațiilor dintre Ankara și Cairo, mai ales dacă luăm în considerare complexitatea unui mediu regional din care fac parte Grecia, Cipru, Libia și alte state?

Izolarea din ce în ce mai acută a Turciei în estul Mării Mediterane față de blocul format din Egipt, Arabia Saudită, EAU, Israel, Grecia și Republica Cipru a amplificat costurile diplomatice și economice ale Ankarei în ultimii ani. Pierderea marilor piețe pentru exporturi oferite de Egipt și Arabia Saudită reprezintă un alt motiv special pentru ca Ankara să caute normalizarea relațiilor cu Cairo și Riyadh în ultimele luni. Pe de altă parte, excluderea Turciei din inițiative regionale precum Forumul pentru Gaz din Mediterana de Est  nu reprezintă un pas logic pentru sustenabilitatea acestora. Orice proiect energetic în Mediterana de Est fără implicarea Turciei va fi insuficient și mai puțin fezabil.

Negocierile de la Cairo din perioada 5-6 mai, prezidate de miniștrii de externe adjuncți ai celor două țări, au avut loc relativ repede, raportat la începerea mediatizării de către Ankara a deschiderii față de Egipt, în martie 2021. Negocierile s-au axat pe conflictul din Libia – unde Egipt și Turcia au sprijinit părți adverse, pe rivalitatea energetică în Mediterana de Est și pe sprijinul acordat de Ankara Frăției Musulmane, pe care autoritățile de la Cairo au desemnat-o organizație teroristă. Recentele negocieri dintre Ankara și Cairo demonstrează că normalizarea deplină a relației dintre Turcia și Egipt nu este un obiectiv care să poată fi îndeplinit curând.

În contextul războiului din Siria și ținând cont de tensiunile care continuă să se manifeste la granița dintre Grecia și Turcia, cum considerați că abordează președintele Erdoğan problema migrației? În ce măsură este guvernul de la Ankara capabil să gestioneze fluxul migrației?

Guvernul condus de Partidul Justiției și Dezvoltării a utilizat cu succes atuul migrației pentru a negocia cu UE. Înțelegerea încheiată între Turcia și UE în 2016 a funcționat conform așteptărilor, fără vreo sincopă majoră. Iar fluxul refugiaților din Turcia către Grecia, ca urmare a războiului din provincia Idlib, din martie 2020 a fost în cele din urmă ținut sub control de Ankara și Bruxelles.

Celălalt aspect este reprezentat de faptul că populația din Afghanistan, Pakistan, Iran, Iraq și Cornul Africii nu face parte din aranjamentul privind migrația din 2016. Sirienii aflați în Turcia s-au stabilit în localități din Turcia și beneficiază de anumite drepturi, și-au constituit propriile comunități și, într-o anumită măsură, s-au integrat în societatea turcă. Cu toate acestea, ceilalți nu au nimic de pierdut încercând să treacă granița dintre Turcia și Grecia.

La acest moment, Turcia își testează limitele în privința capacității de a găzdui refugiați. Aproape cinci milioane de refugiați (patru milioane de sirieni și un milion de alte naționalități) au determinat schimbări demografice în multe localități turcești, în special cele aflate la granița cu Siria. Turcii nu mai sunt atât de toleranți față de refugiați, mai ales din cauza neajunsurilor economice și a numărului din ce în ce mai mare de nou-veniți.

Poziția geopolitică a Turciei a reprezentat, în ultimii ani, un avantaj major în relația pe care acest stat o are cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, dinamica fluxurilor migratorii reprezintă o vulnerabilitate pentru politica sa internă. Cum vedeți dumneavoastră evoluția acestui fenomen pe termen mediu și lung?

Economia Turciei se află în recesiune de șapte ani la rând. Conform Fondului Monetar Internațional, în 2013 PIB-ul Turciei era de aproximativ 958 de miliarde de dolari, apoi a scăzut la 650 de miliarde în 2020. Deprecierea încă din 2018 a lirei turcești în raport cu monedele străine și pandemia au afectat foarte mult stabilitatea financiară a Turciei. Recesiunea economică și creșterea șomajului au scăzut capacitatea Turciei de a mai primi refugiați. În jur de cinci milioane de refugiați vor întâmpina dificultăți de ordin economic și social sporite în Turcia. Iar cum decăderea democrației în Turcia pare a fi principala cauză a recesiunii economice, este dificilă identificarea unor soluții simple pentru economia turcească în depresiune.

În actualul context, credeți că este oportun (pentru Turcia) un nou acord de asociere cu Uniunea Europeană? În ce măsură va contribui stabilirea unei agende comune graduale la integrarea Turciei în Uniunea Europeană?

Procesul de integrare a Turciei în Uniunea Europeană a continuat, tehnic, însă niciuna dintre părți nu crede că Turcia va face parte din UE în viitorul apropiat. Pe de altă parte, Turcia este membru al Uniunii Vamale a UE (cu excepția produselor agricole) încă din 1996 și este adânc înrădăcinată din punct de vedere economic în UE. Chiar și procesul privind calitatea de membru este foarte important pentru Turcia, pentru stabilitatea și credibilitatea sa economică. Sondaje de opinie recente arată că aproape 60% din populația Turciei este pentru aderarea la UE. Acest aspect demonstrează faptul că interdependența dintre UE și Turcia le obligă să își mențină activă legătura.

Revizuirea Uniunii Vamale din 1996 constituie o solicitare constantă a Ankarei, după ce autoritățile de la Bruxelles au semnat acorduri de liber-schimb cu state terțe. Unele State Membre ale UE au tergiversat abordarea solicitărilor Turciei din ultimii ani. Dacă Turcia și UE ar fi să încheie un nou acord, acesta ar trebui să aibă o abordare echilibrată între problema refugiaților și Uniunea Vamală. Cu toate acestea, cât timp recesiunea economică a Turciei va continua, relațiile dintre Turcia și UE vor rămâne mai degrabă problematice, decât cooperative.

Selçuk Çolakoğlu – Turkey and China: Political, Economic,and Strategic Aspects of the Relationship

[Turcia și China: aspectele politice, economice și strategice ale relației], (Londra: World Scientific, 2021).