Împotriva tuturor așteptărilor și speranțelor născute în euforia care, în urmă cu trei decenii, a însoțit prăbușirea Zidului și a Cortinei de Fier, observatorul avizat, dar și cetățeanul simplu urmăritor al vieții din mediul său mai apropiat sau mai îndepărtat pot constata și aprecia, fără teama de a greși, că relațiile dintre foștii stâlpi de rezistență ai Războiului Rece – Federația Rusă și Statele Unite ale Americii – parcurg o perioadă de contracție și încordare până la un nivel similar, din multe privințe, cu cel existent în relaționarea americano-sovietică gestionată, la vremea respectivă, de Ronald Reagan și Leonid Brejnev. 

Astăzi, în discursul său diplomatic, președintele Joe Biden, nu ezită a-l portretiza pe Vladimir Putin drept „killer”, afirmație contracarată de Putin, tot în retorica diplomatică, prin populara ripostă „cine zice, ăla este”. De pe margini, consilierul american pentru securitate națională Jack Sullivan amenință cu „consecințe” în cazul în care opozantului Alexei Navalnîi i s-ar întâmpla ce poate fi mai rău, în vreme ce Kremlinul și cancelariile occidentale își alungă reciproc ambasadorii și alți diplomați, pe un fundal de acuzații și sancțiuni legate de Crimeea sau cu alte prilejuri potrivite pentru asemenea competiție de pugilat politico-diplomatic și nu numai.

Începutul acestui secol a adus prăbușirea polarizării ideologice a lumii și speranța că sfârșitul istoriei, profețită de Francis Fukuyama, va pune capăt odată pentru totdeauna competiției păguboase între două blocuri ideologice, netezind calea către o apropiere cooperantă și constructivă, spre binele și în favoarea unui viitor al securității, păcii și dezvoltării universale.

Nu aceasta s-a întâmplat și nici istoria nu s-a încheiat, după cum nici victoriosul liberalism apusean nu a avut suficientă energie pentru a deschide breșe în zidurile de suspiciune istorică ale fortăreței rusești, dominată de obsesia – moștenită de la Napoleon Bonaparte – eternei amenințări venite dinspre lumea occidentală. Toate acestea au deschis porțile larg în fața unei noi, acerbe și ascensionale competiții de interese regionale și globale, fie ele strategice sau determinate de conjuncturi.

Liderul de la Kremlin a fost și rămâne un produs al lungii perioade istorice a Războiului Rece și a concurenței ideologice și politice între marii super-actori ai ordinii mondiale, realitate care se reflectă spontan în lejeritatea cu care, la avertizările sau criticile occidentale, el nu are nicio dificultate în a recurge la avertismente și puneri la punct exprimate în tonalitatea ripostelor dure și direct amenințătoare care se transformă în fapte inclusiv asupra opozanților săi din interior. Iar aceasta derivă din convingerea sa că avertizările și asprimile discursive ale comunității vestice nu vor depăși limita frazeologiei, mai ales atunci când este vorba de probleme divergente care amenință să degenereze în crize de lungă durată. Pentru Vladimir Putin, modul în care Donald Trump și Joe Biden au conceput și au aplicat retragerea din Afghanistan, sau maniera în care partea americană a întors spatele opoziției siriene aflată în plină angajare în războiul civil împotriva regimului Bashar Al-Assad, nu au fost decât episoade care au confirmat viziunea liderului moscovit asupra echilibrului variabil care particularizează logica și fundamentele diplomației americane, cel puțin începând cu momentul în care copilul dezmierdat al lui Boris Elțîn a devenit președintele al Federației Ruse.

Joseph Biden este al cincilea ocupant prezidențial al Biroului Oval care experimentează coexistența și consensul în relaționarea cu Vladimir Vladimirovici Putin, a cărui intrare la Kremlin avea loc într-un moment în care, dincolo de ocean, Bill Clinton își pregătea valizele pentru plecarea de la Casa Albă. În timp ce aici s-au succedat alți patru președinți americani, Putin făcea naveta între președinția statului și președinția guvernului rus, oscilație căreia acesta i-a pus capăt printr-un referendum pentru schimbarea Legii Organice Fundamentale a statului. Mandatul prezidențial a fost prelungit de la patru, la şase ani, asigurându-i, astfel, stabilitatea la palatul Kremlinului cel puțin până în anul 2036: un record de longevitate superior celui realizat de Stalin.

Se poate spune că, într-o țară uriașă prin dimensiunile teritorială, demografică și energetică, dar dificilă și imprevizibilă prin multitudinea componentelor sale sociale, etnice și culturale, Vladimir Putin își desfășoară viziunea de lider cel puțin pe două coordonate dominatoare: fermitatea nelimitată în impunerea actului de conducere, pe de o parte, și credința că democrațiile occidentale ale căror sisteme și pârghii de guvernanță sunt revendicate și transmise pe suprafața unui eșichier în care concurează, ideologic și doctrinar, republicani, democrați, social-democrați, liberali, laburiști, conservatori și altele, ceea ce are drept urmare faptul că Occidentul nu are perspectiva unei stabilități continue și armonioase, după cum nu permite liderului aflat la cârmă să lase o amprentă profundă și durabilă în cronica contemporană a țării și a vieții internaționale globale. Având o relație capricioasă dar inedită cu Donald Trump, Putin a tras suficiente învățăminte care îi servesc drept puncte de referință și comparație în studierea și înțelegerea actualului său omolog de la Washington, democratul aproape octogenar Joe Biden.

* *

Este știut că, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice și înlăturarea Zidului din Berlin, comunitatea occidentală și aliații săi au inițiat cristalizarea unui proces de deschidere și de comunicare cu noile realități ale Rusiei post-sovietice. Sub denumirea promițătoare de „Casa Europeană”, a fost conturat un proiect bazat pe ideea de reconfigurare a unei noi identități europene căreia să i se afilieze și Rusia. Era vorba, în esență, de încheierea scindărilor și divergențelor postbelice, consfințite prin tranzacția triumvirilor de la Yalta. Cu toate acestea și în pofida celor convenite de puterile învingătoare în ultimul război mondial, drumurile euro-americane și cele rusești nu s-au întâlnit pe pragul aceleiași construcții comune. Desigur, de-a lungul acestora au fost nu puține momente și pietre de referință pozitivă, precum strânsa cooperare ruso-occidentală pe parcursul războiului din fosta federație iugoslavă, sau punțile de comunicare legate de intervenția occidentală în Afganistan, după atentatele teroriste de la 11 septembrie. Dar asemenea pași (puțini înainte), precum și vechile sensibilități, paradigme și aprehensiuni istorice ale Moscovei au ieșit la suprafață pentru a-și pune amprenta puternică asupra traiectoriei urmate de noua Rusie post-sovietică.  Și se poate afirma, fără teama de a comite exagerări, că actualitatea contemporană a relațiilor ruso-occidentale reprezintă cea mai dificilă și încordată perioadă de după încheierea declarată a Războiului Rece și a confruntării deschise între cele două mari puteri ale lumii. Pașilor înainte făcuți în anii ’90 li s-a substituit un regretabil regres care aduce relațiile în discuție cu trei decenii înapoi.

După cele patru luni trecute de la inaugurarea noului mandat prezidențial al lui Joe Biden și în care climatul relațiilor dintre Washington și Moscova a fost oscilant și situat, curând, la temperaturi scăzute, la 24 mai 2021 Casa Albă a anunțat, oficial, stabilirea datei de 16 iunie pentru realizarea, la Bruxelles, a primului summit direct Joe Biden – Vladimir Putin, pe marginea reuniunii la nivelul cel mai înalt a Alianței Atlanticului de Nord. Comentariile mediatice au primit pozitiv un asemenea comunicat, fiind, însă, cvasi-unanime în a aprecia că este puțin probabil ca întâlnirea americano-rusă la vârf să ducă la convenirea unor viziuni și aranjamente substanțiale. Este de așteptat, mai degrabă, ca dialogul dintre cei doi lideri – important prin însăși realizarea sa – să transmită un semnal încurajator cât privește disponibilitatea de fundamentare a unei noi platforme de comunicare și dialog angajat pentru corectarea traiectoriei de viitor a relațiilor bilaterale și, ipso facto, a abordărilor consensuale ale marilor probleme conflictuale ale lumii globale.