În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, în New York, la ora 9.30, Marwan Al-Sheihhi (cunoscut și cu numele de Abu Al-Qaqqa Al-Qatari, aparținând Al-Qaeda) a intrat cu avionul în care se afla în turnul din sud al World Trade Centre. Evenimentele din acea zi, aniversarea pe care am sărbătorit-o în urmă cu puține zile continuă să influențeze actualitatea politicii internaționale.

Statele Unite ale Americii nu mai sunt la fel ca acum douăzeci de ani. Sancțiunile economice pe care le stabilesc în scopul îngenuncherii și înfometării anumitor state și puterea militară a acestora nu mai seamănă frică în inimile dușmanilor lor, iar clasa politică nu mai este formată din personalități carismatice care să deruteze adversarii. Totul s-a schimbat și remarcăm acest aspect într-una din problematicile esențiale și foarte actuale ale momentului – programul nuclear iranian.

Teheran este pe ultima sută de metri apropiindu-se de etapa finală a transformării uraniului îmbogățit dintr-un proiect cu tipic energentic, într-o bombă nucleară. Este o realitate despre care am fost avertizați constant în ultimii zece ani, în special de Tel Aviv, precum și de raportări recente ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, fapt care confirmă temerile israelienilor. Riscurile cresc odată cu schimbările fundamentale care au loc în cele mai importante trei capitale implicate în acest dosar – Teheran, Tel Aviv și Washington – ascensiunea aripii extremiste din Iran, frământările scenei politice interne israeliene și retragerea americană. Deci, putem afirma că vom fi martorii unei ierni fierbinți sau nucleare.

Ibrahim Raisi a preluat într-un final președinția Republicii Islamice Iran. În general, acest aspect conferă zonei un caracter strategic. Observatorii politicilor iraniene au cofirmat constant că Raisi va fi cel care va prelua funcția de Lider Suprem, în cazul unui eventual deces al lui Khamenei. Pe de altă parte, poziția de președinte al republicii a fost cea care a atras din partea lui Khamenei toate remarcile negative la adresa implementării politicilor externe sau interne. De exemplu, aripa iraiană conservatoare și o mare parte a populației iraniene consideră că Rouhani și politicile implementate de acesta atât pe plan intern, cât și pe plan extern, precum și înființarea și sprijinul acordat de miliții în regiunea extinsă au reprezentat cauza prăbușirii monedei și economiei iraniene. De fapt, politica externă beligerantă și sprijinul acordat de miliții în afara granițelor, lui Assad în Siria, Hezbollahului în Liban și rebelilor Houthi în Yemen au reprezentat alegeri de ordin strategic adoptate de Khamenei personal și au fost unul din motivele care au dus la epuizarea economiei iraniene.

De aceea, alegerea privind numirea lui Raisi ca Președinte al Republicii Islamice Iran în această perioadă complicată nu poate însemna decât două lucruri. Primul ar fi Khamenei nu mai consideră că este potrivit pentru poziția de Lider Suprem și a ales să îi păteze imaginea pe care o avea în rândul populației iraniene. Al doilea este reprezenat de faptul că pe durata mandatului prezidențial, Raisi va adopta decizii fundamentale care vor pava calea pentru ca poziția de Lider Suprem să devină populară în rândul societății civile autohtone.

În lipsa unor semne care să indice existența unor neînțelegeri în relația dintre Khamenei și Raisi, faptul că acesta din urmă are în plan să anunțe că Iran a devenit o putere nucleară ar putea reprezenta atuul său pentru menținerea pe viitor în fruntea conducerii țării sale.

Aceste estimări ar putea fi eronate, însă au o logică. Cert este faptul că Iranul din ziua de azi nu se grăbește să reia acordul nuclear cu Occidentul condus de Washington. Această obstrucție iraniană poate fi înțeleasă prin prisma faptului că sancțiunile financiare impuse de SUA nu mai reprezintă un obstacol pentru China și Rusia, care sunt dispuse să elaboreze proiecte de amploare și să investească masiv în Iran, cum nici nu împiedică acest stat să „pompeze” două milioane și jumătate de barili de petrol pe zi, pe piața internațională.

Intensificarea relațiilor dintre Iran, Rusia, China și Orient, în general, se reflectă în primul mesaj al noului ministru de externe iranian, Hossein Amir-Abdolahhian, care a transmis pe rețeaua de socializare Twitter că [Iran] „va privi către est”. Această abordare a reprezentat propunerea aripii revoluționare radicale iraniene de multă vreme, însă, la acest moment, aripa se află la conducerea scenei politice din această țară. Ea consideră că Iranul este capabil să reziste oricărei acțiuni întreprinse de SUA și Israel, în condițiile în care Iranul se hotărăște să devină un stat nuclear. De fapt, atmosfera din regiune în general și cea din Israel în particular nu sunt optime pentru a spulbera visele nucleare ale propagandei întreprinse de Gardienii Revoluției iranieni.

Este evident că Netanyahu a greșit când s-a hotărât să îl înfrunte pe Biden în discuțiile cu privire la programul nuclear iranian și cu războiul de 11 zile din Gaza. Rivalitatea lui Netanyahu vizavi de guvernul democrat al SUA a fost, fără să exagerăm, motivul iminent utilizat de Washington pentru a răsturna guvernul condus de acesta și pârghia pentru a influența Israelul să formeze un nou guvern, condus de Bennett, un guvern care știe dinainte că liniile urmate de SUA cu privire la problematicile regionale și în special cu privire la doasarul nuclear iranian sunt din ce în ce mai înguste.

Cu toate că Bennett este perceput de observatorii israelieni ca fiind de neînduplecat în ceea ce privește ostilitatea sa față de cauza palestiniană și de Iran și aliații săi în general, este evident că părerile sale personale nu sunt singurul factor hotărâtor în elaborarea unui plan privind Iranul și pericolele pe care le constituie idealurile sale nucleare la adresa Israelului.

Pe durata primei sale vizite la Washington, Bennett a încercat să se impună cât mai mult în legătură cu programul nuclear iranian însă a trebuit să trateze atacul Iranului asupra Israelului cu foarte mult pragmatism. În plus, a înfruntat cu calm recentul frontul libanez aflat sub presiune. Această nouă politică atestă faptul că actualul guvern israelian se aliniază cu grijă la politicile americane, care au opțiuni limitate când vine vorba despre dosarul nuclear iranian.

Pe lista lui Biden de la Casa Albă sunt trei opțiuni cu privire la programul nuclear iranian, una dintre care trebuie adoptată imediat, astfel încât Washington să se poate dedica pericolului mai mare pe care îl reprezintă dragonul chinez. Una dintre acestea este împiedicarea Iranului de a-și dezvolta programul nuclear militar, prin lansarea unui atac aerian cu rachete, similar operațiunii care a distrus proiectul nuclear irakian. Cât privește cea de-a doua opțiune, aceasta este de a împiedica dezvoltarea pogramului nuclear prin exercitarea de presiuni diplomatice, astfel încât Iranul să revină la acordul nuclear anterior, oferindu-i anumite premii de consolare în regiune, cu referire la Liban, Yemen și Siria. Cea de-a treia opțiune este reprezentată de lipsa adoptării oricărei măsuri, nici diplomatice, nici militare, astfel încât, în câteva luni vom asista la anunțul emis de Iran, conform căruia a devenit o putere nucleară și deține o bombă nucleară.

Având în vedere aceste limitări, și datorită faptului că Partidul Democrat se află la putere în Washington, alegerea căilor diplomatice în loc de sancțiunile economice extreme din timpul mandatului lui Trump este soluția pe care Biden trebuie să o adopte. Aproape în fiecare zi liderii acestui guvern pretind că nu vor întreprinde acțiuni militare de niciun fel la adresa Iranului. Chiar și atunci când americanii au fost nevoiți să răspundă întrebărilor lui Bennett din timpul vizitei întreprinse de acesta la Washington – ce va face Washingtonul dacă Iranul nu reacționează la dialogul diplomatic – au precizat, conform spuselor lui Bennett însuși din timpul unei conferințe de presă la care Biden a fost prezent, că acesta din urmă l-a asigurat că există alternative pentru a preveni Iranul să devină o putere nucleară. Această afirmație, în condițiile în care nu a fost rostită de Biden însuși, nu are nicio valoare.

Evenimentele de la 11 septembrie și războaiele purtate de Waschington, care au urmat „împotriva terorismului”, fie în Afghanistan sau în Iraq, au avut consecințe epuizante imediate asupa armatei, economiei, politicii și chiar asupra mentalului. Politicienii și strategii americani s-au pierdut în acordurile lor cu aliații, înainte de a-și confrunta dușmanii.

Iran și-a grăbit procesul de îmbăgățire a uraniului fără să întâmpine obstacole, în timp ce Statele Unite erau prea ocupate să-și cosmetizeze relația cu aliatul său israelian prin utilizarea de linii roșii care au mai diminuat impulsivitatea și ambiția Mossadului, mâna de fier a Israelului. Pe de cealaltă parte, conservatorii iranieni, prietenii generalului asasinat Qassem Soleimani, pășesc pe un teren stabil și realizează că la un moment dat, visul lor va deveni realitate. În acest context, iarna care se apropie ar putea aduce cu sine un vânt nuclear iranian, în cazul în care Mossadul și numai Mossadul nu este de altă părere.