Relevanța legăturii transatlantice în arhitectura securității europene a fost, de-a lungul anilor, un subiect de dezbatere atât la nivelul statelor membre, cât, mai ales, în cadrul Consiliului Uniunii Europene și Parlamentului European. Ca în toate cazurile în care la nivelul Uniunii Europene se dezbat aspecte importante ale securității și apărării Europei, părerile diferă – de la sprijinul total al legăturii transatlantice, până la asigurarea securității spațiului Uniunii Europene doar de către statele membre, sub umbrela Politicii Europene de Securitate și Apărare. Dezbaterile sunt cu atât mai relevante în această perioadă, când, mai mult decât oricând în evoluția sa, Uniunea Europeană este hotărâtă să își construiască un profil de securitate și apărare care să reprezinte un garant al securității Europei.

          În ciuda numeroaselor luări de poziții ale unor lideri din statele membre UE privind necesitatea dezvoltării capacităților europene în folosul asigurării securității europene prin forțe proprii, realitatea este cu totul alta, așa cum o demonstrează însăși Strategia Globală pentru Politică Externă și Securitate a Uniunii Europene[1]: ,,UE își va aprofunda cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie și cu respectarea deplină a cadrului instituțional, a caracterului reprezentativ și a autonomiei decizionale ale celor două părți. În acest context, UE trebuie să fie consolidată ca o comunitate de securitate: securitatea și eforturile europene în materie de apărare ar trebui să permită UE să acționeze în mod autonom, contribuind totodată la acțiuni în cooperare cu NATO și desfășurând astfel de acțiuni. O apărare europeană mai credibilă este esențială și pentru un parteneriat transatlantic solid cu Statele Unite ... În ceea ce privește agenda mai largă în domeniul securității, SUA va continua să fie principalul nostru partener. UE își va aprofunda cooperarea cu SUA și cu Canada în domeniul gestionării crizelor și al acțiunilor vizând combaterea terorismului, siguranța cibernetică, migrația, energia și combaterea schimbărilor climatice.’’

          Astfel, cel mai important document adoptat în ultimii ani la nivelul Uniunii Europene în domeniul securității și apărării menționează fără echivoc relevanța actuală și de perspectivă a legăturii transatlantice, nu numai în apărarea Europei, dar și în asigurarea securității acesteia. Așa cum este menționat în Strategia Globală, deși domeniile principale de cooperare sunt gestionarea crizelor, combaterea terorismului și apărarea cibernetică, celelalte aspecte ale securității nu sunt excluse. Pornind de la aceste prevederi fără echivoc ale Strategiei Globale, este evident că Bruxelles-ul conștientizează faptul că nu numai apărarea, dar și securitatea Europei sunt dependente, într-o mare măsură, de colaborarea UE-NATO, deci de legătura transatlantică.

Subiectul cooperării transatlantice (relațiile UE-NATO și UE-America de Nord) din perspectiva apărării europene a fost pe larg dezbătut în primele două articole publicate de autor. În acest articol este analizată relevanța legăturii transatlantice din perspectiva securității europene, în contextul dinamicii și complexității mediului internațional de securitate și al evoluțiilor înregistrate în cadrul Uniunii Europene, din perspectiva securității și apărării europene (Figura nr.1).

 Figura nr.1, Spațiul euro-atlantic[2]

          Uniunea Europeană conștientizează faptul că securitatea sa internă nu poate fi asigurată fără contribuția capacităților de apărare ale NATO, iar potențialul militar al NATO depinde de SUA și Canada. Prin urmare, este greu de imaginat la Bruxelles dezvoltarea de capacități militare și de securitate care să ducă la o independență totală a UE față de NATO și, implicit, față de SUA. Acest lucru nu ar fi nici realist, nici acceptabil pentru cele 22 state membre ale NATO și UE, care ar fi puse în situația riscului dublării capacităților necesare îndeplinirii responsabilităților ce le revin din calitatea de state membre NATO și UE. Tocmai de aceea, atât în Strategia Globală din 2016, cât și în documentele adoptate ulterior la nivelul Consiliului Uniunii Europene și Consiliului European se menționează imperativul cooperării cu NATO și cu SUA în apărarea și securitatea Europei, în complementaritate și cu respectarea autonomiei decizionale a părților.

Practic, printr-o abordare cuprinzătoare și incluzivă, Uniunea Europeană reușește să satisfacă într-o manieră acceptabilă interesele tuturor statelor membre, fie ele state mari sau mici. Statele UE mari (Franța, Germania, Spania, Olanda etc.) și statele ne-membre NATO au satisfacția autonomiei decizionale a UE în domeniul securității și apărării. Celelalte state, care sunt membre ale ambelor organizații au satisfacția evitării duplicării capacităților de apărare și a păstrării autonomiei decizionale în probleme de apărare și securitate de interes pentru Uniune dar în care NATO nu dorește să se implice. Aceste stat militează permanent pentru cooperarea UE-NATO în domeniul planificării apărării și dezvoltării de capacități militare.

Tocmai din nevoia păstrării autonomiei decizionale și a promovării intereselor sale de securitate și apărare în zone geografice și domenii în care Alianța Nord-Atlantică nu este interesată, UE a declanșat - prin planurile de implementare ale Strategiei Globale - un amplu proces de construire de capacități militare complementare cu cele aliate. Analizând modul în care sunt cheltuite fondurile destinate apărării și securității la nivel european în comparație cu SUA, Uniunea Europeană estimează că, în funcție de profunzimea cooperării europene, se pot face economii de 25-100 miliarde euro prin eliminarea fragmentării și ineficienței (Figura nr.2).

 Figura nr. 2, Costul fragmentării și ineficienței cheltuielilor militare la nivelul UE[3]

          Adoptarea Strategiei Globale a generat un amplu proces de analiză la nivelul UE și al statelor membre, în urma căruia mecanismele prevăzute în Tratatul de la Lisabona au fost întărite și au fost create altele noi, prin Concluzii ale Consiliului. Astfel, Uniunea Europeană s-a înscris pe un drum care să ducă la o mai bună coordonare a planificării dezvoltării de capacități militare destinate apărării și securității Europei. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

- Cooperarea Permanentă Structurată (Permanent Structured Cooperation-PESCO), care, deși era prevăzută în Tratatul de la Lisabona, este prima dată când se aplică. Aceasta asigură celor 25 state membre participante cadrul necesar cooperării în 34 de proiecte concrete în domenii precum exerciții și instruire militară, comandament medical militar comun, capabilități întrunite, securitate cibernetică, amenințări hibride etc.;

- Analiza Anuală Coordonată a Apărării (Coordonated Annual Review on Defence-CARD), care permite statelor membre să se informeze reciproc într-un cadru oficial asupra planurilor naționale privind cheltuielile de apărare, să identifice domeniile neacoperite și suprapunerile, precum și economiile care ar putea fi realizate prin cooperare. Mai mult decât atât, cercetarea și dezvoltarea militară comună va fi finanțată de Uniunea Europeană din Fondul European pentru Apărare (European Defence Fund-EDF), care se va cifra la 13 miliarde euro în cadrul financiar multianual 2021-2027.

 Recentele evoluții la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește industria de apărare sunt considerate o provocare serioasă la adresa legăturii transatlantice, europenii urmând să își asume o responsabilitate tot mai mare în ceea ce privește apărarea și securitatea proprie. Dacă astfel de inițiative au mai existat la nivelul UE fără să se materializeze, însă,  în programe reale de cooperare, de această dată situația este diferită. Începând cu anul 2014, situația de securitate de la granițele UE și chiar din interiorul acesteia s-a schimbat dramatic. Normele de drept internațional au fost grav încălcate de Federația Rusă prin anexarea Crimeii. Acțiunile ruse din Ucraina au dus la creșterea instabilității la granița de est a Uniunii, iar multe state UE din estul Europei văd în F. Rusă un factor destabilizator și de amenințare la adresa suveranității lor. Unitatea NATO și UE este supusă încercărilor de subminare din partea Moscovei, care recurge la tehnicile și procedeele specifice războiului hibrid. Ca și terorismul, războiul cibernetic constituie o amenințare tot mai puternică, atât din partea unor state, cât și din partea unor entități non-statale. În consecință, Europa simte nevoia acută să-și dezvolte capacități militare pentru a-și apăra interesele în situația în care SUA, iar prin urmare nici NATO, nu doresc să se implice.

Trebuie avut în vedere și faptul că la Bruxelles au loc schimbări radicale privind modul în care instituțiile europene se implică în probleme de securitate și apărare. Dacă în mod tradițional aceste domenii erau considerate strict atributul Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene, începând din 2017 Comisia Europeană este implicată prin alocarea de fonduri pentru cercetare și tehnologie militară. Având în vedere faptul că aceasta dispune de o mare autoritate în ceea ce privește alocarea și cheltuirea bugetului UE, este de așteptat ca EDF să fie implementat conform deciziilor statelor membre.

Mai mult decât atât, europenii au devenit relativ sceptici în ceea ce privește implicarea SUA în apărarea și securitatea Europei și ca urmare a declarațiilor președintelui Donald Trump privind angajarea transatlantică a Washingtonului, lucru care a fost evidențiat de acesta cu ocazia Summit-ului NATO din 2018. Sigur, de ambele părți ale Oceanului Atlantic există îngrijorări de natură comercială, mai ales din partea SUA, Marii Britanii, precum și a statelor UE cu industrii de apărare mici, care se tem că statele mari europene își vor consolida și mai mult industriile lor de apărare, ceea ce va afecta competiția liberă și corectă.

Considerațiile economice constituie elemente de luat în calcul, fără îndoială. Însă, în opinia autorului, este evident faptul că europenii trebuie să-și mărească investițiile în apărare, așa cum SUA a solicitat de multe ori, începând chiar cu Summit-ul NATO din 2014. Practic, acesta este și rolul EDF gestionat de Comisie. Prin investiții în cercetare-dezvoltare militară, statele membre UE vor dezvolta capacități militare moderne la costuri mai mici decât în cazul dezvoltării individuale, la nivel național. Va fi redusă dependența unor state de armamentul rusesc și va crește interoperabilitatea la nivel european.

S-ar putea crede că interesele americane sunt grav afectate de noile inițiative ale UE în ceea ce privește cercetarea, dezvoltarea și achiziția de capacități militare europene. În opinia autorului, acest lucru se va manifesta doar pe termen scurt. Pentru Washington mai important ar trebui să fie atingerea obiectivelor sale strategice pe termen lung în ceea ce privește contribuția europeană la securitatea și apărarea Europei. Având în vedere că în prezent exporturile americane militare către statele UE se cifrează la aproximativ 11% din total, dintre care cele către Marea Britanie reprezintă aproximativ o treime, impactul asupra industriei americane militare nu este atât de mare cât s-ar fi putut crede. Acest impact poate fi minimizat prin stabilirea condițiilor în care filialele firmelor americane din spațiul UE pot participa la proiecte finanțate prin EDF, firmele europene urmând să aibă acces la tehnologia militară americană (Figura nr.3).

Figura nr.3, Întâlnirea președintelui Donald Trump cu Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Junker și Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă Federica Mogherini, mai 2017[4]

         Pentru toate părțile implicate este de dorit intensificarea cooperării NATO-UE în domeniul dezvoltării de capacități militare complementare și interoperabile. În acest scop, atât statele membre UE, cât și SUA trebuie să coopereze în dezvoltarea de capacități militare. Majoritatea statelor europene membre NATO și UE sunt interesate ca dezvoltarea de capacități militare în contextul UE să contribuie la nevoile de capacități ale Alianței și invers. Pentru acestea, complementaritatea și interoperabilitatea sunt condiții obligatorii și o garanție a dezvoltării la nivel național a unui singur set de forțe. Aici intervine un conflict de interese între marii producători europeni de tehnică militară și celelalte state UE, care trebuie soluționate la nivelul Consiliului. Statele mici doresc accesul la cercetarea-dezvoltarea militară europeană și păstrarea libertății decizionale în ceea ce privește furnizorii de tehnică militară, fie ei europeni sau nord-americani.

Practic, la implementarea proiectelor finanțate prin EDF trebuie să se țină cont și de capacitățile deficitare identificate prin Procesul de Planificare a Apărării al NATO (NATO Defence Planning Process-NDPP). Din acest punct de vedere, Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency-EDA) ar trebui să fie mai conectată la NDPP și să încurajeze statele membre UE să militeze în cadrul PESCO pentru dezvoltarea cu prioritate a acelor capacități care sunt deficitare la ambele organizații. Practic, consultarea NATO-UE privind dezvoltarea de capacități militare trebuie extinsă de la nivel militar la nivel politic strategic. Într-o astfel de situație, EDF ar putea contribui la soluționarea intereselor de securitate europene și americane și ar da mai multă consistență relațiilor NATO-UE și legăturii transatlantice.

Obiectivele strategice de securitate și apărare ale UE și SUA nu sunt contradictorii, iar complementaritatea lor poate fi eficientizată inclusiv printr-o mai strânsă cooperare în domeniul dezvoltării de capacități militare. Acest lucru este evident pentru toată lumea. Rămâne de văzut modul în care interesele naționale ale statelor mari europene și ale SUA în domeniul industriei de apărare pot fi armonizate cu cele ale statelor mici și chiar cu interesul general al UE, de a asigura pacea și securitatea pe continentul european.

*   *

          În opinia autorului, intensificarea cooperării militare europene va avea ca principală consecință creșterea eficienței cheltuielilor militare ale statelor membre UE, mai ales în ceea ce privește modernizarea capacităților de luptă și reducerea duplicării în domeniul cercetării, dezvoltării, achiziției și exploatării tehnicii de luptă. Printr-o transparență totală față de statele membre și aplicarea principiului incluziunii, Uniunea Europeană va crește contribuția europeană la distribuirea efortului transatlantic destinat asigurării securității și apărării Europei. Europa va deveni mai capabilă să acționeze în context aliat sau autonom în zone geografice în care interesele strategice sunt comune, la nivel operațional și strategic.

Respectând principiul setului unic de forțe asumat de toate statele membre NATO și UE, precum și printr-o bună cooperare NATO-UE în domeniul planificării apărării, cele 22 state membre ale ambelor organizații își pot disloca forțele atât în operații NATO, cât și UE. Astfel, autonomia strategică a Uniunii Europene se poate dezvolta în complementaritate cu NATO, contribuind la o împărțire mai echilibrată a responsabilităților de securitate și apărare care revin statelor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Iar acest lucru nu duce decât la întărirea legăturii transatlantice.