O succintă cronologie

          Tunisia, 17 decembrie 2010: în micul oraș Sidi Bouzid, tânărul negustor ambulant de legume şi fructe Mohamed Bouazizi este reținut de o patrulă a poliţiei care îl molestează şi îi confiscă marfa, sub acuzația de comerț ilicit. După eșecul protestelor şi argumentelor sale prezentate poliţiei şi municipalităţii, tânărul se stropeşte cu benzină şi se autoincendiază. Scânteia sacrificiului său a aprins flăcările unei revolte care avea să se extindă cu rapidiatate în lumea arabă sub metaforica denumire de „Primăvara arabă”. Ca într-un joc de domino, regimuri autoritare şi gerontocratice s-au prăbuşit, în 2011, după perioade mai lungi sau mai scurte de proteste populare revendicative. În Tunisia, la 14 ianuarie dictatorul Zine Al-Abidin Ben Ali a părăsit preşedinţia şi ţara pe care o condusese vreme de 24 de ani. L-a urmat, la 11 februarie, fostul preşedinte egiptean, Hosni Mubarak, aflat la conducerea Egiptului timp de 30 de ani. După confruntări îndelungate şi violente între populaţie şi forţele de represiune, dar şi după o intervenţie militară aeriană a NATO, liderul libian Muammar Al-Gaddafi este capturat şi ucis de rebeli la 20 octonbrie 2011. În Yemen, preşedintele Ali Abdullah Saleh cedează puterea la 3 iunie 2011. El avea să moară asasinat în decembrie 2017, într-un atentat executat de rebelii separatişti houthiţi. Ridicări populare revendicative au cuprins, vremelnic, şi alte state din Maghreb, Levant şi Peninsula Arabică, respectiv: Algeria - la 22 februarie 2011, soldată cu abrogarea Legii Marţiale în vigoare de 19 ani, dar şi cu crearea stării populare de spirit care, abia peste 8 ani, la 2 aprilie 2019 avea să ducă la înlăturarea de la putere a preşedintelui Abdelaziz Bouteflika; Bahrain - în luna martie 2011, revoltele populare au fost înăbuşite în urma unei intervenţii armate a forţelor speciale saudite, emirateze şi iordaniene;  Maroc - unde, pe fondul nemulţumirilor populare, monarhia a acceptat organizarea unui referendum pentru amendarea constituţiei. În trei state arabe - Libia, Siria (unde protestele paşnice au început la 18 martie 2011) şi Yemen - „Primăvara arabă” a degenerat în războaie civile, care durează şi în prezent.

         Se poate constata că „marea primăvară arabă”, cea mai amplă de acest fel în istoria modernă şi contemporană a lumii arabe, şi-a consumat evoluţiile militantiste în mai puţin de un an, cu o singură excepţie, cea a Egiptului. Aici, primul exerciţiu al puterii de stat, adjudecat în noiembrie 2011 de islamismul politic al mişcării Fraţilor Musulmani, a fost înlăturat de către instituţia militară al cărei comandant, mareşalul Abd Al-Fattah Al-Sisi, a preluat conducerea statului în locul preşedintelui islamist ales, Muhammad Morsi.

  După opt ani: înapoi, la „Primăvara arabă”

         De la primul „anotimp primăvăratic” al lumii arabe a Orientului Mijlociu a trecut aproape un deceniu. Acest segment cronologic a fost marcat de ezitări, confruntări, de așa numitele „revoluţii furate” şi, mai ales, de şubrezenia şi lipsa de credibilitate. Lor li se datorează încercările timide şi grăbite de reformă economico-socială, de modernizare instituţională şi, mai ales, de eradicare sau diminuare a sărăciei și a corupţiei cronice. Ele au dat naștere speranţei de îndeplinire a aspiraţiilor pentru care, în urmă cu opt ani, populaţia a coborât în stradă şi în spaţiul public.

        La fel de neaşteptat, şi cu energii la fel de dinamice, o reeditare a primăverii revendicative a izbucnit în ultima lună din primăvara astronomică a anului 2019, impulsionată fiind de gustul speranţelor înşelate şi de experienţa primei revoluţii arabe moderne.

        Din Algeria în Sudan

        În contextul unei mobilizări surprinzător de active, începută încă din luna decembrie a anului precedent, la 2 aprilie 2019 octogenarul preşedinte al Algeriei, Abdelaziz Bouteflika accepta, din scaunul său ortopedic, să renunţe la intenţia declarată de a candida pentru un nou mandat prezidenţial şi se retrăgea din viaţa publică şi politică.

       În extremitatea opusă a continentului african, Sudanul, măcinat de războaie civile, secesiune teritorială, sărăcie şi dictatura regimului condus, timp de 30 de ani, de către generalul Omar Al-Bashir, a devenit, încă din decembrie 2018, scena unor masive şi generalizate acţiuni populare protestatare şi revendicative, declanşate, ca şi în cazul altor „primăveri” din lumea arabă, de factori legaţi nemijlocit de prăbuşirea insuportabilă a nivelului de trai. Scânteia a fost aprinsă ca urmare a deciziei regimului de a tripla preţurile la pâine şi la alte produse de bază, măsură însoţită de arestări masive în rândurile activiştilor sociali şi opoziţiei sudaneze politice. Elementul care a decis finalul acestui proces a venit din partea armatei, solidară, după mai lungi ezitări, cu protestatarii. La 11 aprilie, generalul Bashir este arestat, iar conducerea statului este preluată de un Consiliu Militar de Tranziţie având în componenţă şi reprezentanţi ai societăţii civile.

           Încă odată, atât în vestul maghrebian al continentului african, cât şi în estul acestuia, determinanţii economici extinşi la revendicări cu caracter eminamente politic se află la originea profundă a mişcărilor populare. Acest aspect lasă loc afirmaţiei că în ambele cazuri ne aflăm în faţa unui proces de continuare şi completare a fenomenului declanşat în urmă cu opt ani. La rândul său, fenomenul susţine afirmaţia că lumea arabă, departe de a fi ieşit din limitele unui anotimp metaforic şi prea puţin potrivit cu realităţile necosmetizate, cu Mashrequl şi cu Maghrebul său, se află, încă, la jumătatea unui proces de reformă pe termen lung. Reforma urmărește depăşirea crize structurale profunde pe care le parcurge întreaga lume arabă. În termeni nominali, aceasta înseamnă că despre o stabilizare reală şi durabilă a arealului geopolitic arabofon nu se va putea vorbi atâta vreme cât nu se va iniţia şi pune în aplicare un proces radical de eliminare a cauzelor reale care au produs şi conferă durabilitate acestui blocaj.

           Egipt

         Că aşa stau lucrurile o dovedesc şi evoluţiile interne din Egipt. La opt ani de la înlăturarea vechii guvernări a lui Hosni Mubarak, la şase ani de la învestirea primului preşedinte islamist al Egiptului şi la cinci ani de la instalarea actualului şef al statului, Abd Al-Fattah Al-Sisi (provenit din rândurile armatei), această ţară continuă să fie confruntată cu o puternică divizare a societăţii, cu o surprinzătoare şi sângeroasă dinamică a fenomenului islamist-terorist, cu un ritm anevoios şi neconvingător al măsurilor de dinamizare economico-socială şi, în egală măsură, cu o politică autoritară şi represivă a noului regim instalat la Cairo. Această situaţie s-a tradus printr-un lung şir de reeditări ale revoltelor din anul 2011, cu revolte reprimate cu duritate şi cu victime omeneşti. Toate s-au circumscris aceleiaşi paradigme a revendicărilor economico-sociale care se amplifică spre o coloratură politică de focalizare a cererilor populare pe ideea de reformă politică şi de înlăturare de la putere a noilor guvernanţi.

        După ce în ultimii doi ani asemenea manifestări au fost prezente în cvasi-totalitatea peisajului intern egiptean, luna septembrie a acestui an a înregistrat un reviriment brusc şi amplu al mişcărilor revendicative de masă, neinfluenţate politic, dar readucând în actualitate lozincile strigate, cu ani în urmă, în piaţă şi în întreaga „revoluţie de lotus” - cum a fost numită „primăvara egipteană” de acum opt ani:„irhal” - „plecaţi!” şi „al-shaab iurid...” - „poporul cere...”. Iar poporul a cerut pâine, locuri de muncă, o viaţă mai bună şi ... plecarea de la putere a mareşalului-preşedinte, Abd Al-Fattah Al-Sisi.

         Irak

         La 3 octombrie, efectul noului domino contestatar s-a mutat din ţara Nilului în „ţara celor două fluvii” - Tigru şi Eufrat. Este vorba de Irak, după cum lesne se înţelege. Invazia americană din primăvara anului 2003 a lăsat în urmă o „eliberare” şi o „democraţie” de import în care emblemele definitorii au fost dezintegrarea instituţională a statului, a armatei şi a forţelor de securitate națională, confesionalizarea profundă a societăţii şi accentuarea clivajelor între confesionalii sunniţi şi cei şiiţi, precum și războiul civil. Teritoriul naţional a fost transformat în „califat islamic”, cu toate ororile şi dramele pe care jihadismul radical le-a pus în practică. A apărut corupţia generalizată și perpetuarea la putere şi la beneficii a aceloraşi potentaţi care au acaparat statul în urmă cu aproape două decenii, după înlăturarea regimului baasist al lui Saddam Hussein. Aceștia nu erau aserviţi numai intereselor proprii, de familie, de grup şi de clan, ci şi unor puteri străine regionale şi extra-regionale. Și nu în ultimul rând, s-au instaurat şomajul şi sărărcia cronică, într-o ţară al cărei subsol adăposteşte uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale.

         Instalat la conducerea guvernului abia cu un an în urmă şi depăşit de amploarea şi concreteţea revendicărilor, premierul Adel Abdul Mahdi nu a găsit o altă cale de „dialog” cu protestatarii decât aceea de a ordona forţelor de poliţie să reprime manifestaţiile folosind armele şi muniţia de război. Peste 100 de morţi şi 4.000 de răniţi au rezultat în urma acestui ordin care, departe de a readuce liniştea în ţară, a deschis perspectiva reizbucnirii  nemulţumirilor sociale. Statul irakian continuă să fie un vulcan cu erupţii ciclice, care ameninţă cu marea erupţie care să distrugă energia vulcanului însuşi.

         La 26 octombrie, la trei săptămâni de la declanşarea protestelor, demonstraţiile continuau, la fel şi intervenţiile forţelor de securitate împotriva protestatarilor; numărul morţilor a ajuns la 300. Comentatorii remarcă faptul că, în cele mai multe operaţiuni represive au fost implicate miliţii irakiene pro-iraniene (şiite), ceea ce indică un posibil început de lunecare a situaţiei din Irak către o nouă confesionalizare a revoltelor.

          Liban – mai mult decât o „revoluţie WhatsApp”

Demonstraţii la Beirut

          La 17 octombrie, guvernul libanez condus de Saad Hariri adopta măsura extremă de a impune o taxă asupra utilizării mijloacelor electronice de socializare (mesageria WhatsApp, de exemplu), în speranţa că va putea aduce la visteria statului un plus de 200 milioane dolari. Această sumă nu reprezintă decât o picătură pentru vistieria unei ţări a cărei datorie publică se cifrează la 150% din Produsul Intern Brut. Polarizarea societăţii pe baze confesionale şi corupţia endemică la nivelele cele mai înalte ale clasei politice, economice şi bancare a devenit principala sursă de stagnare şi regres care erodează stabilitatea şi dezvoltarea ţării cedrilor.

         Libanul nu a fost atins de valurile „primăverii arabe” de acum opt ani şi nici nu a fost un eşichier al unor mişcări contestare semnificative, fapt explicat de unii analişti prin „caracterul boem şi cosmopolit” al societăţii şi, mai ales, al segmentului tânăr al acesteia.

         O explicaţie fantezistă care nu justifică amploarea demonstraţiilor izbucnite la 17 octombrie şi extinse, cu rapiditate, pe întreg teritoriul ţării - din tradiţionalista metropolă Tripoli în nord, trecând prin capitala Beirut şi continuând până la Saida, Tyr şi Nabatiyeh, în sudul sărac al Libanului. Pentru prima dată, demonstranţii au desfăşurat, în unanimitate, drapelul naţional, imprimat cu emblema cedrului secular şi nu drapelele sau însemnele confesionale sau partizanale de apartenenţă. Ca şi în alte state arabe, evoluţia ascendentă a protestelor a fost orientată de la revendicările economico-sociale către cererea de schimbare fundamentală a sistemului politic. Şi nu este vorba de sistemul bazat pe tradiţionala triadă confesională a puterii prezidenţiale, legislative şi executive, ci de structura confesională pe care acest sistem a funcţionat încă de la apariţia pe hartă a statului libanez. O scindare care determină şi impune ca funcţionarea însăşi a statului şi societăţii să fie fundamentată pe principiul reprezentativităţii în funcţie de ponderea demografică şi economică a celor 18 confesiuni religioase recunoscute. De aici şi observaţia că, mai mult decât o lungă şi complexă criză economică şi financiară, Libanul traversează o criză profundă a guvernanţei, o criză instituţională, spirituală şi morală fără precedent, cel puţin în perioada de după cei 15 ani de război civil (1975-1990). Guvernanţii de la Beirut, aproximativ aceiaşi - clanurile şi marile familii de tip feudal cărora aparţin, nu au înţeles că este vremea schimbărilor radicale, că nu mai sunt funcţionale reţetele vremelnice şi de faţadă bune doar pentru a atrage investitori sau asistenţe externe a căror utilitate este volatilă şi împovărătoare.

        În Liban, sub presiunea protestelor din spaţiul public, de exemplu, s-a încercat repetarea aceleiaşi paradigme a soluţiilor cosmetizante. Patru miniştri din partea importantei formaţiuni politice „Forţele Libaneze” aparținând confesiunii creştin maronite şi-au dat demisia. Răspunsul străzii a fost tranşant: „Nu patru, nu zece (să plece), ci tot sistemul!”. În lista de reforme prin care, sub aceeaşi presiune protestatară, premierul Saad Hariri a propus nu mai puţin de 20 de măsuri „reformiste”, se regăsesc: alocarea unui fond de 13 milioane dolari pentru sprijinirea celor mai sărace familii, reducerea cu 50% a indemnizațiilor ministeriale şi parlamentare, adoptarea, până la sfârşitul anului, a legii amnisitiei, elaborarea unui proiect de lege pentru combaterea evaziunii fiscale şi recuperarea fondurilor spoliate, crearea unei autorităţi pentru combatarea corupţiei, desfiinţarea Ministerului Presei şi Informaţiilor ş.a.m.d. Şi de data aceasta, răspunsul străzii a fost la fel de tranşant: continuarea protestelor până la „reformarea sistemului”.

 NOTĂ:

        La 26 octombrie – la zece zile de la declanşarea protestelor - în Liban a fost anunţată crearea unui „Comitet de Coordonare a Revoluţiei”, cu filiale în toate localităţile şi regiunile ţării şi reprezentând cca. 50 de categorii profesionale şi sociale civile libaneze. Într-un prim comunicat dat publicităţii, Comitetul a stabilit o listă de șase revendicări cu caracter de urgenţă, respectiv: demisia imediată şi în bloc a guvernului şi constituirea unui nou „guvern de salvare naţională” format din persoane din afara sistemului de guvernare; recuperarea averilor ilicite ale celor care au activat în sfera puterii din 1990 până în prezent şi aducerea celor corupţi în faţa justiţiei, inclusiv a celor stabiliţi, între timp, în afara Libanului; rezolvarea dosarelor vitale care au dus ţara în haos social, economic şi financiar; reformarea sistemului electoral şi organizarea cu celeritate de alegeri parlamentare anticipate, în maximum șase luni; continuarea manifestaţiilor protestatare până la satisfacerea acestor revendicări; armata naţională a tuturor libanezilor este chemată să se abţină de la acţiuni represive şi vexaţiuni de orice natură împotriva protestatarilor. În urma unei încercări a armatei libaneze de împrăştiere a demonstranţilor şi de redeschidere a căilor de comunicaţie blocate de protestatari, în oraşul Tripoli au fost înregistrate primele victime omeneşti. Nivelul de radicalizare a protestatarilor a crescut în urma unui discurs în care liderul Hezbollah a criticat revendicările populaţiei, ameninţând, străveziu, cu o posibilă reîntoarcere a Libanului la războiul civil în cazul în care demonstranţii vor continua să solicite demisia guvernului (în care Hezbollah este reprezentat cu două fotolii ministeriale). A fost prima dată când organizaţia pro-iraniană condusă de Hassan Nasrallah a fost ţinta unor acerbe critici de masă şi acuzată de intenția de a transforma Libanul într-o „colonie” persană şiită.

        La 29 octombrie, premierul Saad Hariri a anunțat demisia sa şi a cabinetului libanez, urmând ca acesta să asigure, în regim de interimat, gestionarea problemelor curente până la constituirea unui nou guvern. Această situaţie se menţine şi în prezent, pe fondul unor negocieri dificile vizând constituirea unui nou executiv mixt, tehnocrato-politic.

*

        Cunoaşte lumea arabă a Orientului Mijlociu o nouă „primăvară arabă”? Este dificil de formulat un răspuns categoric după tiparul „alb sau negru”. Ceea ce este relevant, prin comparaţie cu cea dintâi „primăvară arabă” de acum opt ani, se regăseşte în aspectul că protestatarii de astăzi, romanticii revolelor din 2011, conştientizează necesitatea de a fi politici fără a fi, în acelaşi timp, înregimentaţi în structurile politice care guvernează. De data aceasta, aceiaşi protestatari nu au mai scandat cunoscutele lozinci şi sloganuri patriotarde, având o viziune mai coerentă asupra perspectivei ale cărei valori pozitive nu se reduc la pâinea cotidiană, la preţul serviciilor WhatSapp, sau la o libertate declarativă, ci se extind la condiţia fundamentală pentru ca şi libertatea şi pâinea să fie asigurate prin demnitate. Iar această condiţie nu poate fi îndeplinită fără o restructurare şi o reînnoire în profunzime a ideii de guvernare şi administrare a statului şi societăţii. O condiţie pe cât de nobilă, pe atât de complexă şi dificil de materializat într-un interval de timp care, ca şi în cazul altor societăţi şi state care au avut propriile „primăveri”, se poate întinde pe durata mai multor decenii.

        Primăvara arabă continuă în pofida anotimpurilor din calendar.