Nu au fost puţini observatorii şi analiştii care, după semnarea „istoricului” acord Putin-Erdogan - convenit la jumătatea lunii octombrie, în staţiunea Soci - pentru „rezolvarea” spinoasei chestiuni a cordonului de securitate de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Kurdistanul sirian au exprimat aprecierea că, din acel moment, Vladimir Putin, în primul rând, şi Recep Tayyp Erdogan au devenit „stăpânii jocului” şi dirijorii principali ai „războiului tronurilor” care se duce, de opt ani, pe tabla de şah a conflictului sirian.

          În esenţa sa, înţelegerea Putin-Erdogan are mai multe consecinţe concrete. Mai întâi, ea consfinţeşte realizarea visului pentru care Erdogan şi-a trimis armata la „Izvorul păcii”, care, practic, va fi pus sub controlul mixt al patrulelor ruse şi turceşti. În al doilea rând, rebelii kurzi şi arabi sirieni s-au retras, cu arme şi bagaje, la cca 30 de kilometri de frontiera cu Turcia, iar armata naţională a lui Bashar Al-Asad s-a reîntors, după opt ani de război, la limita de pe Eufrat şi dincolo de aceasta a regiunii locuite, majoritar, de etnicii kurzi. Ceea ce înseamnă, la rândul său, înmormântarea definitivă a proiectului kurzilor de a-şi constitui o entitate statală sau autonomă - Rojava - în Kurdistanul sirian. Nu în ultimul rând, situaţia nou creată oferă o confirmare cât se poate de transparentă a faptului că războiul sirian a intrat într-o nouă fază, în care, după mutările înapoi făcute de Administraţia Trump, destinul Siriei şi al sirienilor se va afla în mâinile celor trei autocraţi -Vladimir Putin, Recep Tayyp Erdogan şi Ali Khamenei. Şi se poate spune că, de acum înainte, natura și direcția evoluţiilor pe care le va cunoaşte dosarul sirian vor depinde, într-o măsură hotărâtoare, de soliditatea alianţei din interiorul acestei troika sau, în egală măsură, de divergenţele, discrepanţele, limitările şi fisurile care ar putea să erodeze această „înrudire” circumstanţială.

          De la declanşarea operațiunii „Izvorul păcii” şi pe toată durata acesteia Iranul a ales să se poziţioneze într-un con de umbră diplomatică şi operativă, dar pentru aceasta a fost răsplătit copios. Mai întâi pentru că revenirea lui Bashar Al-Asad în nordul ţării înseamnă, în forme specifice, şi revenirea prezenței iraniene. Plecarea efectivelor americane - care nu poate fi decât motiv de jubilaţie pentru Teheran, va permite Iranului să aibă libertate de mişare în nord-estul Siriei, la frontiera cu Irak, zonă care reprezintă, pentru planificatorii iranieni, un important tronson al „drumului şiit” care să unească Iranul cu Irakul, Siria și Libanul mediteraneean care, aşa cum în mai multe rânduri au declarat oficialii regimului teocratic, reprezintă „noua frontieră a Iranului”.

          Dincolo de obiectivele oficial proclamate, respectiv încheierea conflictului sirian conjugată cu menţinerea unităţii şi suveranităţii naţionale a statului sirian şi lupta împotriva fenomenului terorist, cei trei aliaţi au avut, de la bun început, şi obiective proprii care nu sunt, neapărat, convegente.

         Pentru Federaţia Rusă, intervenţia în Siria se circumscrie contextului geostrategic al competiţiei pentru supremaţie între Moscova post-sovietică şi comunitatea occidentală în frunte cu Statele Unite ale Americii. Un obiectiv pe care, aşa cum tot mai mulţi analişti recunosc, Vladimir Putin l-a atins într-o măsură copleşitoare, nu numai în ce priveşte Siria, ci şi în ce privește revenirea Rusiei în regiunea Orientului Mijlociu şi în competiţia pentru recunoaşterea Federaţiei ca mare putere în noua ordine mondială. Un statut de la care liderul rus nu este dispus să accepte concesii de dragul unor prietenii născute din necesitate conjuncturală, inclusiv cu Turcia sau Iranul. Din acest punct de vedere, gândirea lui Vladimir Putin rămâne fidelă aforismului potrivit căreia în politică nu există prietenii permanente ci numai interese.

         Turcia şi Iranul, la rândul lor, nu îşi ascund aspiraţiile la statutul de mare putere regională, având, fiecare în parte, interese, relaţii, alianţe, adversităţi care, menţinute, se pot agrava și pot avea influenţe negative directe asupra stabilităţii şi echilibrelor regionale şi aşa şubrezite.

        La 25 noiembrie, la Geneva, cea de-a doua reuniune a comisiei pentru elaborarea noii constituţii a Siriei (entitate ale cărei origini se află în aşa-numitul „proces Astana”, concept dominat de Federaţia Rusă, Turcia şi Iran) s-a încheiat cu un nou eşec care pune sub semnul întrebării ansamblul demersurilor de pace pe frontul sirian, dar şi, în acelaşi timp, soliditatea şi coeziunea viziunilor relaţiilor dintre Moscova-Ankara-Teheran. Asperităţile care au survenit între regimul Erdogan şi administraţia Trump sunt legate atât de interesele specifice ale Turciei în conflictul sirian, cât şi de apropierea tot mai evidentă între Turcia şi Federaţia Rusă. La tensiunile durabile dintre Washington şi Teheran s-au adaugat tulburările interne cu caracter contestatar social cu care regimul teocratic s-a confruntat în ultimul timp şi care s-au repercutat şi în Liban. Aici, Hezbollah şi influenţa iraniană sunt tot mai virulent contestate la nivelul public, al protestatarilor anti-guvernamentali. Aceștia sunt unul dintre factorii care au determinat o reorientare mai accentuată a Turciei şi Iranului către problemele şi dificultăţile pe plan intern, în defavoarea priorităţii acordate, anterior, relaţiilor de alianţă tripartită şi demersurilor diplomatice pentru pacificarea Siriei. Asistăm, în consecinţă, la o situaţie de incertitudine, în perspectiva noului an, în care atât Moscova, cât şi Ankara şi Teheran sunt preocupate febril de consolidarea propriilor atuuri şi pârghii de influenţă nu numai pe frontul războiului sirian, ci şi la nivelul sistemului regional de relaţii. Asasinarea, la Istanbul, la începutul  ultimei decade a lunii decembrie, a unui proeminent opozant iranian, act pe care Ankara l-a atribuit serviciilor iraniene, a produs puternice reacţii critice din partea turcă, având ca perspectivă declanşarea unei dificile şi sensibile crize între regimurile de la Ankara şi Teheran.

          Deocamdată, Vladimir Putin îşi savurează victoria în lumea arabă. Dar în această zonă predispusă în permanenţă la aprindere şi combustie, aforismul mai sus amintit rămâne valabil şi în cazul alianţelor. Cu atât mai mult cu cât, în această parte a lumii, este vorba de trei săbii - cea rusească, cea turcească şi cea persană - care nu pot încăpea în acelaşi timp într-o singură teacă.