1. Introducere

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor dominante, de formare a statelor după criterii etnice-naționale. Românii s-au hotărât atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii în componența cărora urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunțe în problema Unirii.

Este semnificativ de subliniat că toate popoarele din această parte a Europei au trebuit să facă față unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub suzeranitate[1] otomană ca românii (sec. XV-1878), fiind șterși de pe hartă, ca polonezii (sec. XVIII-1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-lea până la 1918, ca slovacii.

Țările Române nu au fost însă niciodată integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au permis desfășurarea propagandei islamice și nu și-au dizolvat niciodată instituțiile lor creștine în frunte cu Biserica ortodoxă.

2. Marea Unire - un proces etapizat și ireversibil

După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate încă formal sub suzeranitatea otomană.  

Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:

a. 1848-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;

Este semnificativ de evidențiat aici Tratatul de la Paris care a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Drept urmare, Tratatul a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri și, implicit, a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii și prevedea respectarea integrității Imperiului Otoman, transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Am amintit anterior o evoluție care putem spune că a creat condiții optime pentru punere în opera a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, din data de 05 ianuarie 1859,  ca domnitor în Moldova și din data de 24 ianuarie în același an, ca domnitor în Țara Românească. Așa s-au unit Moldova și Țara Românească și s-au născut Principatele Unite. Cu toate acestea, în pofida unor mărețe realizări, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara și avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, la doar 53 de ani.

Cu toate acestea, este semnificativ de remarcat că șirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.

Deși Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, șirul de reforme inițiate de acesta și venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 01 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

b. 1877-1881: Proclamarea independenței absolute a României, războiul pentru cucerirea independenței și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și ridicarea țării la rangul de regat;

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului de Independență, din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României).

Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 Mai 1881. Este semnificatibv de subliniat aici că, în 1878, după victoria din Războiul de independență, România s-a scuturat de jugul otoman, dar a intrat imediat în conflict cu aliatul rus în privința Bugeacului. În cele din urmă, România a primit  Dobrogea, dar a trebuit să cedeze sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail). Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. 

Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881.

c. 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.

În 1913, regele Carol I a implicat România în al II-lea război balcanic, care s-a terminat prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 a consfințit statutul Regatul României ca putere regional-balcanică și, totodată, a adus României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de  Cadrilater, cu județele Durostor și Caliacra. În 1914 regele Carol I moare și rege al României devine principele moștenitor, Ferdinand I (1914-1927).

Sursa: https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/i-unirea-cea-mare-de-la-1918--act-romanesc-si-european-14739.html

În 1916, România a intrat în război - după o adâncă și îndelungată cumpănire - de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toți românii care trăiau atunci începuseră să lupte și să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau și în care erau antrenați fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toți politicienii români. Marele om politic Petre Carp - revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta - a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost catalogate ca fiind vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.

3. Anul 1918 - un moment istoric culminant al istoriei românilor

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 01 decembrie 1918. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 01 august 1990, ziua de 01 decembrie a fost adoptată drept Ziua Națională a României.

1 Decembrie 1918 este considerat cel mai important moment din istoria României moderne. Este momentul în care s-a făcut Marea Unire, punctul de la care începe istoria României pe care  o știm noi astăzi.

Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, se înfăptuise cu aproape 60 de ani în urmă. Regatul României, condus mai întâi de Carol I și apoi de Ferdinand, începuse să aibă un cuvânt important de spus în mișcările strategice din sud-estul Europei și mai mult decât atât, tocmai încheiase Marele Război în tabăra câștigătoare.

Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia şi-a proclamat independenţa la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului român, când Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, ''unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României''.

Mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat în toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declaraţie redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza ''printre naţiunile libere'' (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa).

A urmat constituirea, ca organ de conducere al românilor, a Consiliului Naţional Român Central la Budapesta (17/30 octombrie, cu sediul la Arad din 21 oct/3 nov.). Era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu).

Sursa: https://ziare.com/cultura/cultura-generala/semnificatiile-zilei-nationale-a-romaniei-1647320

La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia către naţiunea română, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune.

La 5/18 noiembrie 1918, manifestul ''Către popoarele lumii'', tipărit în română, franceză şi engleză, a fost lansat de Marele Sfat Naţional din Transilvania. Manifestul dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare a poporului maghiar şi refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaşte poporului român dreptul la autodeterminare şi aducea la cunoştinţa opiniei publice internaţionale poziţia românilor.

Consiliul Naţional Român Central s-a întrunit la 9/22 noiembrie 1918 şi a adoptat o Notă Ultimativă care cerea guvernului maghiar ''puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească''. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între delegaţia Consiliul Naţional Român Central şi cea a Consiliului Naţional Maghiar au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.

În acest context, Consiliul Naţional Român Central, prin Vasile Goldiş, a declarat că ''naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii''. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru unitatea naţională a tuturor românilor.

Astfel, la data hotărâtă, se aflau în Sala Unirii (fost cazinou militar) din Alba Iulia, pe lângă cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) aleşi în circumscripţiile electorale cât şi ai tuturor instituţiilor şi organizaţiilor politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ş.a., şi peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte.

Preşedintele Consiliului Naţional Român Central, Ştefan Cicio-Pop, a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanţa istorică a momentului şi misiunea adunării.

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş, în care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc şi a prezentat spre primire rezoluţia redactată de Consiliul Naţional Român Central. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: ''Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă ... teritoriile locuite de români au fost teritorii româneşti. După drept şi dreptate, românii din Ungaria şi Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuiesc să fie uniţi cu regatul român''.

În discursul său, Iuliu Maniu a rugat Adunarea Naţională să primească proiectul de rezoluţie, ''pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială''. În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influenţa acestei amintiri, a intonat imnul naţional ''Deşteaptă-te române!''.

În urma acestor cuvântări, Rezoluţia de unire a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componenţa Marelui Sfat Naţional, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanţi ai diferitelor profesii şi categorii sociale. Votată într-o atmosferă de entuziasm, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Cei peste 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia adunaţi pe Câmpul lui Horea au aprobat cu aclamaţii entuziaste hotărârea de unire necondiţionată şi pentru totdeauna a Transilvaniei cu România.

Așadar, prin aplicarea dreptului la autodeterminare oficializat în urma declarației celui de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1913 - 1921), Thomas Woodrow Wilson, (28 decembrie 1856 - 3 februarie 1924), un devotat prezbiterian, un bun istoric și un specialist în științe politice, din ianuarie 1918 - s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României.

Numai Rusia (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului.

Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.

Astăzi, în contextul celor o 105 ani trecuți de la încheierea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300.000 de km² și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională.  

Din ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, Mica Unire, fără de care nici Marea Unire, din 1918, nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada sa modernă, prin reformele începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi a făcut primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova și Țara Românească.

Convenția de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că nu poate fi aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, după cum spun unii istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: urma să fie domn hatmanul Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei.

Nu era o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe neexperimentatul Cuza, preferându-l în faţa unui politician redutabil. Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.

Deplina Unire a fost recunoscută 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria, în schimb, era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Banatul, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial și ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al țării, Mihai I, a fost silit să abdice în data de 30 decembrie 1947.  

Toate datele de care se dispune în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918 și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

4. Regina Maria a României a avut un rol cheie și determinant în recunoaşterea Marii Uniri de la 01 Decembrie 1918

Poate unul dintre mai îndrăgite personaje din istoria ţării, Regina Maria, supranumită „Regina–soldat” şi „Mama tuturor”, datorită curajului de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a jucat un rol cheie în recunoaşterea Marii Uniri de la 01 decembrie 1918 de către marile puteri.

Căsătorită de la numai 17 ani cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României (căsătoria a avut loc în 10 ianuarie 1893), Maria de România, născută Marie Alexandra Victoria de Edinburgh şi Saxa-Coburg-Gotha, fiica principelui Alfred al Marii Britanii, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, era o fire îndrăzneaţă şi curajoasă.

În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913), principesa Maria a reuşit să îl convină pe Regele Carol I să o lase să organizeze o tabără pentru ajutorarea soldaţilor aflaţi în război, în apropiere de Sofia, care erau afectaţi de holera izbucnită în iulie 1913.

Devenită Regina Maria a României, în 1914, după moartea Regelui Carol I şi încoronarea lui Ferdinand, aceasta a fost un sfătuitor de bază al soţului ei, care o consulta în treburile legate de stat. După intrarea României în Primul Război Mondial, Regina Maria a organizat, printre altele, spitale de campanie pentru tratarea soldaţilor răniţi pe front şi mai apoi a bolnavilor de tifos, a înfiinţat un serviciu de ambulanţă şi a reuşit să obţină donaţii, prin cunoştinţele sale din străinătate, pentru ajutorarea militarilor români de pe front. Purtând haine de soră medicală, s-a implicat activ în ajutorarea acestora, cărora le aducea şi mici daruri pentru a le alina suferinţa. În schimb, unii dintre ei nutreau să o vadă „împărăteasa tuturor românilor”.

Sursa: https://a1.ro/timp-liber/evenimente/centenarul-marii-uniri-cum-sa-infaptuit-marea-unire-de-la-1-decembrie-1918-id815778.html

Astfel, în 1919, Regele Ferdinand a trimis-o în vizite neoficiale în Franţa şi Marea Britanie, pe care le-a efectuat în martie – aprilie, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 – 1920), unde a vorbit despre sacrificiile pe care le-a făcut armata română în timpul Primului Război Mondial, impresionând opinia publică şi având convorbiri importante cu preşedintele Franţei, Raymond Poincare, şi cu prim-ministrul, Georges Clemenceau. Totodată, s-a întâlnit cu prim-ministrul Marii Britanii, Lloyd George, şi cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.

Poate cea mai grea întânire pe care a avut-o a fost cea din 07 martie 1919, de la Paris, cu prim-ministrul francez Georges Clemenceau, în faţa căruia a pledat pentru integrarea în România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. În cadrul întâlnirii, Clemenceau a criticat încheierea păcii separate cu Germania, pe care România a fost nevoită să o facă în primăvara anului 1918, pe fondul ieşirii Rusiei din război şi a epidemiei de tifos care a decimat soldaţii şi populaţia.

A doua zi, Regina Maria a luat prânzul cu Raymond Poincaré, preşedintele Franţei, care a invitat-o apoi să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceeaşi zi, Regina Maria a fost primită în mod oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, fiind singura femeie printre bărbaţii acestei instituţii.

Misiunea sa a avut un rezultat remarcabil și anume că Marea Unire şi frontierele României Mari au fost recunoscute prin Tratatele de la Versailles (28 iunie 1919 – 21 ianuarie 1920), Saint-Germain (10 septembrie 1919) şi Trianon (4 iunie 1920).

Într-un astfel de context, marele om politic, Constantin Argetoianu a adus laude Reginei Maria potrivit cărora, „orice i se poate reproşa Reginei Maria, dar nimeni nu poate să conteste că, dacă politicienii români şi soldaţii români au rezistat efortului moral extraordinar pe care l-a impus războiul, acest lucru se datorează curajului şi energiei Reginei Maria”.  

Nu doar Constantin Argetoianu, care mai târziu a fost prim-ministru al României (28 septembrie 1939-23 noiembrie 1939) au evidențiat contribuția  Reginei Maria ci şi jurnaliştii, diplomaţii şi politicienii care a cunoscut-o. A spus chiar şi Clemanceau, care a cunoscut-o pe Regina Maria, în 1919, şi s-a lasat cucerit de ea exact în acele momente în care Regina Maria a pledat în timpul conferinţei de pace cauza românilor.

Cu siguranţă, nicio laudă adusă, poate nu strategiei şi inteligenţei politice a Reginei Maria, ci curajului, energiei şi forţei ei morale, nu este una prea mică, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand şi Maria fiind încoronaţi regi ai României Mari în faţa a zeci de mii de oameni.

Referințe:

• Regina Maria a României, rol cheie în recunoaşterea Marii Uniri de la 1 Decembrie, https://www.zf.ro/eveniment/regina-maria-a-romaniei-rol-cheie-in-recunoasterea-marii-uniri-de-la-1-decembrie-17734760;

• Unirea cea Mare de la 1918 - act românesc și European, https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/i-unirea-cea-mare-de-la-1918--act-romanesc-si-european-14739.html;

• În 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române, primul pas către statul național unitar roman, http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_855087.html#view;

• Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, https://ro.wikipedia.org/wiki/Principatele_Unite_ale_Moldovei_%C8%99i_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99ti;

• Cum s-a făcut Marea Unire pe 1 Decembrie 1918, ziua unui vis împlinit. Discursurile din Sala Unirii, https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/1-decembrie-1918-ziua-unui-vis-implinit-cum-s-a-infaptuit-marea-unire.html;

• 1 Decembrie 1918 - Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, https://mvu.ro/1-decembrie-1918-unirea-transilvaniei-banatului-crisanei-si-maramuresului-cu-regatul-roman/

[1] Dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are autonomie completă.