Deci, Quo vadis NATO? O întrebare deopotrivă, normală, potrivită și dificilă în același timp. Normală, pentru că una din legile de aur ale gestionării oricărei organizații este aceea care impune verificarea în permanență a poziției, situației și direcției de evoluție ale acesteia. Potrivită, având în vedere că s-au aniversat 70 de ani de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord și dificilă, pentru că, folosind o construcție verbală inspirată vădit din filozofia chinezească, trăim vremuri interesante în afara NATO și în interiorul Alianței.

         Se cuvine a informa că sunt un euro-atlantist convins, care vede cooperarea America-Europa în domeniu apărării și securității ca fiind singura soluție viabilă pentru asigurarea securității României și a celorlalte state europene. Ca atare, orice critică își are sorgintea doar în dorința de îmbunătățire a funcționării mecanismului de decizie și acțiune aliat.

         Istoria arată că orice construct politic, inclusiv organizațiile politico-militare de securitate de tipul NATO, are, ca orice mecanism, un anumit nivel de fricțiune internă care o poate eroda. Înțelegerea acestora este fundamentală. Acțiunea neadecvată asupra lor poate să transforme aceste fricțiuni în forțe de ruptură care pot slăbi atât de mult organizația încât aceasta să devină vulnerabilă în fața acțiunilor externe sau pot conduce la implozie politică. De aceea, se impune claritate în observație și onestitate în analiză. Politica propriei amăgiri, a reveriei diurne sau a refuzului de a accepta minusurile și a le remedia, adică așa-numita ”politică a struțului”, nu ajută, ci doar agravează.   

         Deși multă lume ar fi așteptat un ”summit”, adică o întâlnire consistentă cu mai multe sesiuni de lucru concentrate pe temele de maxim interes și de aceea ”mai bogată” în decizii politice andosate la cel mai înalt nivel, s-a reușit consensul doar pentru organizarea unui ”meeting” adică a unei modeste ”întâlniri”, cu doar o singură sesiune de lucru, chiar dacă a fost organizată la un club de golf exclusivist din apropiere de Londra. Ar fi o greșeală dacă analiza meeting-ului londonez nu ar începe cu acest aspect, pentru că la acest înalt nivel strategic totul are o semnificație. Sunt de părere că, acceptându-se o tonalitate mai scăzută în ceea ce privește formatul întâlnirii, au fost acceptate, implicit și consecințele în spectrul ambițiilor politice privind anvergura și consistența dezbaterilor pe teme de mare interes care vizează adaptarea pe mai departe a Alianței.

         În pofida declarațiilor șocante ale președintele Macron apărute în The Economist cu o lună înainte de eveniment, referitoare la așa-numită ”moarte cerebrală” a NATO și a declarațiilor dure ale președinților Trump și Erdogan venite în reacție la acestea, întâlnirea liderilor NATO de la Londra a fost un succes mai mare decât preconizau unii analiști. A fost a patra reuniune la vârf consecutivă după 2014 care a avut pe agendă adaptarea pe termen lung a Alianței la schimbările apărute în mediul de securitate după invazia Ucrainei de către Rusia și ocuparea ilegală a Crimeii și de la apariția fenomenului terorist organizat de ISIL/Daesh. Ținând cont de experiența ultimelor întâlniri ale acestui areopag politic, unde declarațiile au fost de o contondență greu de explicat într-un grup de prieteni, relativa lipsă a tonurilor dojenitoare pe timpul întâlnirii în format 29 și agrearea Declarației comune sunt de bun augur.

                         Sursa:https://www.msn.com/en-ie/news/world/in-photos-nato-summit-2019/ss-BBXJO6f#image=6

 

        Textul Declarației adoptate de Consiliul Nord Atlantic, în format șefi de stat și de guvern, conține doar nouă paragrafe fiind, după știința mea, unul dintre cele mai lapidare documente de acest fel.  

       Primul paragraf amintește de contextul celor 70 de ani ai NATO și de împlinirea a 30 de ani de la căderea a ceea ce, inspirat, ca de multe ori, Churchill a denumit, în martie 1946, ”Cortina de fier”. Este evidențiată esența NATO, care este garantul securității și integrității teritoriale ale membrilor, se vorbește despre valorile împărtășite în comun și despre cheia de boltă a Alianței, formată din solidaritatea, unitatea și coeziunea aliaților. Totodată, se reiterează angajamentul pentru continuarea relației trans-atlantice și aderența la articolul 5 al Tratatului, care prevede că un atac împotriva unui aliat va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor aliaților. Toate aceste afirmații nu reprezintă mesaje politice noi. Creând, ad hoc, o bucățică de istorie contrafactuală, cred că nimeni nu ar fi fost tentat să tragă un semnal de alarmă privind viitorul NATO dacă acest paragraf ar fi lipsit din cuprinsul Declarației, având în vedere că acesta este deja un limbaj agreat în alte documente, unele cu anvergură internațională și importanță juridică mai mare.

       Paragraful al doilea al Declarației este ancorat în ceea ce NATO definește generic ”partajarea echitabilă a responsabilităților”. Baremele de 2% din PIB alocat apărării, respectiv 20% din bugetul apărării dedicate achiziției de armamente și echipamente militare esențiale, cuprinse în Angajamentul privind investițiile de apărare (Defence Investment Pledge), adoptat la Summit-ul din Țara Galilor în 2014, sunt reafirmate, fiind totodată re-statuată hotărârea de a continua pe această linie. Linia narativă pozitivă este continuată prin exemplificarea creșterii pentru al cincilea an consecutiv a cheltuielilor de apărare ale aliaților europeni, reprezentând peste 130 miliarde de dolari și de angajamentul aliaților de a continua trendul ascendent pe acest palier (”we must and will do more”). Este interesantă folosirea verbului ”must”, cel mai puternic modal din limba engleză care definește obligația, în diplomație fiind, în principiu, rar întâlnit, cu excepția unor texte ultimative. Această formulare apare ca urmare a insistenței Administrației de la Washington de a determina aliații europeni să-și crească bugetele pentru apărare și, prin asta, de a elimina dependența de capabilitățile militare ale SUA.

        Dincolo de tipologia de tip tranzacțional a politicii externe a președintelui Trump, leadership-ului american îi este din ce în ce mai clar că SUA trebuie să scruteze din ce în ce mai mult Extremul Orient unde China se afirmă exponențial ca putere comercială, militară și implicit politică, fiind percepută de SUA ca adversar. De altfel, această tendință a reorientării politice americane nu apare odată cu actuala administrație de la Washington, primele declarații în acest sens venind din perioada administrației Obama. Una din implicațiile firești ale acestei pivotări către Asia este că SUA, având și alte priorități strategice și nu va mai putea aloca aceeași atenție și nivel de resurse teatrului european, securității și apărării aliaților europeni. Este evident că în condițiile unei asertivități crescânde a Rusiei, SUA așteaptă ca aliații europeni să acopere deficitul de capabilități identificat la nivelul NATO și să se implice mai mult în asigurarea propriei securități și apărarea propriului continent.

      Continuând lectura declarației, vedem că paragraful trei face referire la amenințările la care NATO trebuie să facă față, fiind exemplificate explicit agresivitatea acțiunilor Rusiei și terorismul în toate formele sale. De remarcat că terorismul a crescut ca proeminență în textele publice aliate și este de presupus că aliaților din sud, care se consideră cei mai vulnerabili în fața acestei amenințări, li se vor fi alăturat și alte state aliate, victime ale atacurilor teroriste din ultimii ani. Mai este menționat faptul că ordinea internațională este contestată de actori statali și non statali. De asemenea, sunt amintite și amenințările de tip cibernetic și de natură hibridă la care Alianța trebuie să facă față. De remarcat că nu Rusia agresivă reprezintă o amenințare, ci ”acțiunile agresive ale Rusiei sunt amenințări”, cele două posibilități de formulare fiind separate de o nuanță - diplomația este în fond o artă a nuanțelor - alegerea celei de a doua, mai puțin puternică, fiind, probabil, produsul unui compromis la care s-a ajuns în negocierile dintre aliații estici care îndeobște pledează pentru un limbaj mai tranșant în ceea ce privește definirea Rusiei ca amenințare și cei preocupați de evitarea unei retorici potențial generatoare de escaladare.

        Cel mai consistent ca dimensiune dar și substanță, paragraful al patrulea, enumeră principalele linii de angajare prin care Alianța înțelege să-și îndeplinească menirea în contextul realităților contemporane. Se accentuează clar ideea conform căreia cheia principală în care NATO își coordonează și armonizează toate acțiunile este dată de vocația defensivă a Alianței și de hotărârea acesteia de a aborda omnidirecțional toate amenințările (abordare de tip 360 de grade, o exprimare deja mantră în declarațiile publice ale NATO după Summit-ul de la Varșovia din 2016) în vederea asigurării securității zonei euroatlantice.

       În pofida apelurilor președintelui Macron pentru o mai mare apropiere de Rusia, aceasta este numită explicit în relație cu măsurile pe care NATO înțelege să le ia ”într-un mod măsurat și responsabil” ca urmare a desfășurării de către Federația Rusă a unor noi rachete cu rază medie de acțiune. De asemenea, aliații își reafirmă deschiderea pentru dialogul cu această țară, alături de voința politică pentru edificarea unor relații bilaterale constructive, începând cu momentul în care acțiunile Rusiei vor face posibil acest lucru. Se înțelege, astfel, că abordarea duală (dual-track approach) în ceea ce privește relațiile cu Rusia adoptată la Varșovia în 2016 rămâne neschimbată, NATO menținându-și deschise opțiunile de dialog cu Rusia în paralel cu continuarea consolidării militare și adaptarea politicilor sale.

       Sunt reafirmate aspecte cunoscute privind: necesitatea pregătirii pentru acțiune a forțelor NATO prin creșterea capacității operaționale și de răspuns și continuarea deținerii de capabilități nucleare, care, alături de capabilitățile convenționale și cele antirachetă, reprezintă pilonii descurajării și apărării credibile a NATO. Textul menționează și acțiunile NATO care au în vedere protejarea libertății de mișcare în mediul maritim și cel aerian, accent pe care îl vedem ca fiind generat de existența și întărirea sistemelor de interzicere a accesului și restricționare regională (A2/AD) dislocate de către Rusia în Kalinigrad, Crimeea, Siria.  

       Paragraful cinci este ancorat în cea de-a treia sarcină fundamentală - ”securitatea prin cooperare”, în acest sens fiind menționată întărirea rețelei de parteneriate ale NATO și relațiile cu ONU și Uniunea Europeană. Chiar dacă este menționat en passant, continuarea angajamentului pe termen lung pentru securitatea și stabilitatea Afganistanului merită comentată. Poate că impactul NATO în Afganistan nu a fost cel scontat la început dar sigur a fost unul semnificativ și pozitiv. În același timp, operațiunea din Afganistan a avut consecințe pozitive asupra NATO, conducând la promovarea adaptabilității instituționale, coeziunii politice, eficienței organizaționale, a interoperabilității militare.   

       Paragraful șase, pe care mi-aș lua libertatea de a-l numi ”tehnico-științific”, subliniază importanța menținerii avantajului aliat în acest domeniu. Sunt aduse în atenție aspecte legate de necesitatea creșterii rezilienței statelor aliate, inclusiv în ceea ce privește infrastructura critică, cu referire și la cea de comunicații din cea de-a cincea generație, precum și securitatea energetică. Se aduce la cunoștință decizia privind recunoașterea de către NATO a spațiului extraterestru ca domeniu operațional, alături de cele patru deja recunoscute anterior: terestru, aerian, maritim, cibernetic.

       Menționarea Chinei, pentru prima dată în documentele oficiale aliate, ca țară a cărei creștere și influență prezintă atât oportunități cât și provocări, reprezintă una din principalele vești de la Londra. Exercițiul de analiză la nivel aliat referitor la China va continua să se afle pe agenda NATO pe termen lung, având în vedere că aceasta reprezintă, conform spusele secretarului general Stoltenberg, ”o îngrijorare crescândă pentru NATO, nu pentru că NATO vrea să ajungă în Pacific, ci pentru că China vine în Europa”.

        Paragraful șapte face referire la direcționarea strategică stipulând că Alianța va demara un amplu proces de reflecție, în context aliat, în scopul întăririi dimensiunii politice a NATO, inclusiv în ceea ce privește consultările. Cuvintele acestui paragraf arată că Londra celor 70 de ani de NATO este văzută ca rampă de lansare pentru o dezbatere de substanță privind dimensiunea politică a Alianței și asta, pentru autor, este cea mai importantă veste de la Londra.

        Unde va conduce această dezbatere? Sper că la un NATO și mai puternic în ceea ce privește unitatea și solidaritatea între aliați, pentru că aceasta este fundamentul a tot ce reprezintă organizația. Sau, poate, la adoptarea unui nou Concept Strategic, întrucât cel în vigoare, datând din 2010, are mare nevoie de actualizare, ținând cont că, de exemplu, descrie mediul de securitate a regiunii euro-atlantice ca fiind unul ”la pace”, iar cooperarea dintre NATO și Rusia ”contribuie la crearea unui spațiu comun de pace, securitate și stabilitate”. Deși structura sa pe trei sarcini fundamentale – apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea prin cooperare – este validă și ar trebui să rămână neschimbată, meritul strategic al acestui concept a fost drastic limitat după schimbările dramatice din mediul de securitate după 2014. La acest moment Alianța nu are vreun rival din punct de vedere militar, această stare de lucruri favorizând potențialul propriu de descurajare, iar NATO trebuie să continue eforturile pentru a-și menține această superioritate. Nu trebuie uitat, însă, că soliditatea militară a Alianței are ca fundament solidaritatea politică a membrilor ei. De aceea este atât de important rezultatul procesului de reflecție care se găsește în folderul ”to do”. Am convingerea că momentul de stock-taking și de analiză a viitorului NATO va conduce la o Alianță și mai coezivă și de aceea și mai puternică.

        Dincolo de frazele bine construite și inspirate ale Declarației reuniunii, elaborată, după cutumă, în urma unor negocieri ”la sânge” până în preziua evenimentului, este de remarcat că aliații NATO au convenit să continue sprijinul militar pentru Turcia, în pofida dezaprobărilor vehemente privind operația sa ofensivă din nord-estul Siriei din 9 octombrie a.c. și a acordului încheiat ulterior cu Rusia pentru asigurarea securității granițelor de nord ale Siriei. Atacul, cu nume de cod Operația Izvorul Păcii, având ca țintă luptătorii kurzi, partenerii de nădejde ai SUA în lupta împotriva ISIS, nu a ajutat nimănui, cu atât mai puțin Turciei. Nu a contribuit la sporirea securității SUA, a Turciei ori a altui partener din regiune. Dimpotrivă, a condus la adâncirea destabilizării Siriei, la  moartea a 70 de civili în Siria, altor 20 în Turcia și la dislocarea forțată a 300.000 de locuitori din regiunile Aleppo, Hasakah și Raqqa, aflate sub raidurile forțelor aeriene turce.

       Deși Spania anunțase că-și va retrage rachetele Patriot din Turcia (amplasate la baza aeriană Incirlik din Provincia Adana), în semn de protest la ofensiva trans-frontalieră asupra Siriei, la reuniunea miniștrilor apărării de la sfârșitul lunii octombrie Madridul a reconfirmat, prin vocea ministrului Margarita Robles, angajamentul Spaniei de a menține bateriile de rachete pentru încă șase luni. Aceste semnale ale aliaților de clemență pentru Turcia sunt o dovadă a importanței menținerii acesteia în cadrul Alianței, în primul rând datorită poziției sale geopolitice care oferă NATO o prezență strategică în Marea Neagră și Marea Mediterană. În același timp, NATO are nevoie de armata puternică a Turciei – a doua ca mărime după SUA - pentru a face față cu succes amenințărilor venite din partea Rusiei în Europa, precum și pentru apărarea împotriva rachetelor balistice din Iran și Coreea de Nord. Acesta este și motivul pentru care NATO nu a trecut dincolo de declarațiile de condamnare a acordului dintre guvernul Erdogan și Rusia domnului Putin pentru achiziționarea de rachete antiaeriene S-400, încheiat în pofida obiecțiilor puternice ale SUA și sfidând pericolul sancțiunilor impuse Ankarei de administrația de la Washington, care de altfel s-au și concretizat pe 21 decembrie. 

        Cel mai mult însă a deranjat, la nivel aliat, opoziția prelungită a Ankarei privind un acord la nivel politic asupra planurilor de apărare și reîntărire în caz de conflict pentru Polonia și statele baltice, oficialii turci condiționându-l de agrearea de către aliați a nominalizării YPG[1] ca organizație teroristă și, implicit, ca amenințare împotriva Turciei și a NATO. În reacție la scurgerile în presa internațională privind acest aspect sensibil și confidențial, Turcia cedează presiunilor și ridică veto-ul pentru aprobarea acestor planuri, un exercițiu de ”face-saving”, din nevoia de a nu fi privită ca un aliat dificil, care se opune asigurării securității altor aliați. În pofida faptului că această ultimă criză din inner sanctum-ul NATO pare că a fost dezamorsată - aliații au răsuflat ușurați, iar președintele Erdogan a primit chiar felicitări pentru flexibilitatea dovedită – este de așteptat ca lupta Ankarei pentru recunoașterea formală la nivel aliat ca YPG ca sursă de terorism să continue.

       Deci, în concluzie, încotro merge NATO?

       Rezultatele întâlnirii liderilor NATO de la Londra au fost evaluate și vor continua să fie subiectul introspecțiilor analitice măcar pentru o vreme. Pentru mine, Londra a demonstrat încă o dată soliditatea și puterea organizației. Soliditatea vine din faptul că membrii ei o consideră relevantă, capabilă să rezolve probleme complexe de ordin securitar și de aceea necesară. Evident că există tumult politic interior, dar nici nu poate fi altfel între 29 de state democratice unite de valori comune, ale căror interese fundamentale coincid, dar care nu sunt totdeauna congruente în ceea ce privește căile de atingere a obiectivelor. În înțelepciunea lor, ”părinții fondatori” ai organizației au previzionat această posibilitate, construind soluția în cuprinsul articolului 4, cel al consultărilor, al dialogului la masa rotundă a Consiliului Nord Atlantic, unde fiecare voce contează, fiecare aliat este egal. Dialogul, înțelegerea reciprocă și, în final, compromisul, rămân soluțiile de ieșire din impasuri mici sau crize profunde. Puterea care oferă anduranță NATO rezidă nu atât din suma capabilităților militare, chiar dacă NATO reprezintă o putere militară redutabilă, cât mai ales din forța de a recunoaște dificultățile și de a găsi soluții pentru a le depăși, ceea ce o face cea mai de succes alianță de pe glob.

       În 1949, construirea NATO a fost răspunsul firesc, logic al unor actori raționali, la momentul dificil de atunci, când tancurile sovietice erau amplasate în mijlocul Europei, amenințând cu ocuparea întregului continent. ”Stimulul” sovietic a determinat asocierea Europei Occidentale cu America de Nord și crearea unor relații, legături, cadre de cooperare care să țină ”în lesă” pericolul sovietic și ideologia sa comunistă. Dispariția acestui ”stimul”, prin implozia Uniunii Sovietice de la începutul anilor `90 a condus la idei și speranțe neokantiene despre sfârșit de istorie și pace perpetuă care s-au dovedit nerealiste. În ce privește Alianța, s-a constatat o oarecare slăbire a coeziunii și o afirmare mai pregnantă a intereselor și obiectivelor naționale și ale unor căi particulare de îndeplinire a acestora. Din nou, logica politică la lucru: o nouă situație generează noi priorități, noi urgențe. Paradoxal, noua dinamică interioară a așezat mai ferm națiunile aliate și, împreună, au rămas ”in business”.

       Rusia zilelor noastre este din ce mai ce mai agresivă în urmărirea intereselor sale, neezitând să-și folosească forța pentru a ataca și ocupa state suverane. Prin politica și acțiunile sale, Rusia,  chiar dacă nu are forța pe care Uniunea Sovietică o avea odinioară, seamănă din ce în ce mai mult cu ”stimulul” care a condus la sfârșitul anilor `40 la închegarea NATO. Cred că ceea ce s-a întâmplat atunci se va întâmpla și acum, cu deosebirea că NATO nu mai trebuie creat, acesta există și are o experiență de 70 de ani. Precum Uniunea Sovietică în trecut, Rusia împinge Alianța la unitate, coeziune, solidaritate. Cred că statele aliate sunt conștiente de avantajele pe care le aduce asocierea lor în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și de aceea NATO va continua să fie garantul acțiunii comune pentru asigurarea și apărării în spațiul nord atlantic.

       Și mai este o mare necunoscută - China. Creșterea exponențială a activităților Chinei în Europa și în jurul acesteia a condus în ultimii ani la concentrarea atenției oficialilor din domeniul securității și apărării din SUA și de la nivelul UE asupra acestei puteri. Aceștia parcă au fost treziți de provocarea globală, multi-dimensională a Chinei, care include aspecte economice, politice, tehnologice și de securitate. Într-un document agreat la începutul acestui an la nivelul Comisiei Europene, China este denumită ”rival sistemic”, având în vedere că printre obiectivele strategice ale Beijingului se numără dominarea industriei mondiale high-tech prin intermediul gigantului tehnologic Huawei, dezvoltarea unei puteri militare comparabile cu cea a SUA și conectarea a unei mari părți a populației globului prin intermediul Inițiativei One Belt One Road. Deja a fost avansată ideea creării unui comitet consultativ NATO – China, după modelul altor formate bilaterale de acest fel pe care NATO le-a stabilit de-a lungul timpului – Comitetul NATO-Rusia, Comisiile NATO – Ucraina și NATO-Georgia. Cred că această idee merită a fi luată în considerare.